Editori: Silviu Dragomir, Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial: Magdalena Mărculescu

Redactare: Ioana Văcărescu

Coperta: Valentin Petridean

Design și DTP: Faber Studio

Director producţie: Cristian Claudiu Coban

Corectură: Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consințământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0980-7

ISBN (PDF): 978-606-40-1031-5

ISBN (ePUB): 978-606-40-1032-2

Capitolul 1

Crima din Cercului 19

Sub privirea rece, condescendentă a soarelui, vântul dezbrăca teii din faţa blocului de ultimele frunze. Vreme de câteva clipiri, Amanda avu senzaţia că privește niște trupuri goale, neajutorate în faţa Inchiziţiei toamnei. O frunză căzu la picioarele ei. Vântul își făcu treaba până la capăt, măturând-o împreună cu celelalte spre trotuarul de vizavi și încercând, parcă, să șteargă urmele acestei execuţii fără judecată.

Își întoarse privirea, sorbind cocktailul de milă, revoltă și neputinţă (1/3 din fiecare și se agită bine) în timp ce încerca să nimerească naibii mai repede cheia de la ușa subsolului. Frigul i se strecurase deja pe sub hanorac în cei câţiva pași pe care trebuise să-i facă, ieșind din clădirea în care locuia, ca să ajungă la ușiţa verde, vopsită neuniform, a subsolului. Cu un scârţâit prelung, ca o văicăreală de babă, aceasta se deschise, lăsând lumina și întunericul să se încaiere în ușa beciului. Pipăi după întrerupător. Îi găsi colţul ciobit. Apăsă. Ahhh, tot n-au schimbat becul. Ce nu-mi place întunericul ăsta! Chiar, oare de unde o veni frica asta de întuneric? Amintiri din burta maică-mii? Of, of, e suficient să mi se fluture pe sub nas posibilitatea pierderii unui simţ și mă ia cu tremurici. Înaintă, atentă la fiecare pas. Știu că nu e nimic care să-mi facă rău, știu că nu e nimic care să-mi facă rău, știu că nu e nimic care să-mi facă rău... În timp ce își înfofolea mintea în mantra asta care, sincer, nu-i prea ţinea de cald, se tot îndepărta de gura de lumină a ușii, simţind cum corpul îi e înfășurat în întuneric, ca un bolnav bandajat din cap până în picioare. Doar că bolnavilor nu li se acoperă ochii, iar în cazul ei tocmai cu asta se începuse.

Offf, de ce nu m-oi fi gândit să iau o lanternă? De ce, de ce? se certa, bâjbâind prin întuneric. Dar știa drumul pe de rost, nu era prima oară când cobora la subsol după un borcan cu murături. Aici trebuie să fie ușa boxei noastre. Ușa grena. O pipăi puţin, curioasă cum se simte culoarea grena, apoi căută lacătul. Prudentă, mai făcu un pas mic. Dar piciorul se încăpăţână să nu mai ajungă pe pământ. Simţi ceva sub el. Ca un sac de cartofi. Dar nu putea fi un sac de cartofi, era prea moale. Părea un... un corp. Continuă să pipăie cu piciorul. Apoi cu mâinile. Chiar era un corp. Părea cald. Călduţ.

Îngheţă de frică. Aproape că își putea auzi clipitul. Simţi că i se pune un nod în gât. Vedea deja titlurile din ziarele de a doua zi. Cadavrul din faţa ușii grena, Moartea miroase a varză murată, Crima din Cercului 19. Încercă să se ridice și reuși. Încercă să se miște, dar nu reuși. Nici să ţipe. Nici să respire. Dar leșinatul îi ieși de minune.

Se trezi cu greu, ca dintr-un vis frumos. Din păcate, însă, nimeri într-un vis nu tocmai frumos. Era tot ambalată în întuneric, cotul drept îi zvâcnea dureros, și era călare pe ceea ce părea un cadavru proaspăt, călduţ încă. Mirosea a naftalină și a aftershave rusesc. Mai mult decât atât, cadavrul părea să se miște. Ba nu, chiar se mișca, horcăind ușor. După câteva pleoscăituri, întrerupte de gemete și de un fel de înjurătură scăpată printre dinţi, cadavrul se ridică într-o rână, făcând-o pe Amanda să se rostogolească de pe el. Ocazie cu care se lovi din nou la cotul deja zdrelit.

— Ahhh!

— Aaaaoleooo!

Vocea cadavrului era inconfundabilă. Se auziră câteva fojgăituri, apoi, clic!, o lumină puternică o făcu pe Amanda să închidă instinctiv ochii, scufundându-se din nou în întuneric. Dar de data asta, măcar era un întuneric bun, liniștitor. Întunericul cunoașterii.

— Pfiu! Dumneavoastră eraţi.

— Eu, eu.

— Mda. Ce să zic? Aveţi o voce destul de cunoscută pentru un cadavru. Puteţi da lanterna la o parte, dacă sunteţi drăguţ?

Fasciculul de lumină fu îndreptat spre tavan. Fostul cadavru se opinti și se ridică în picioare. Amanda se ridică și ea. Cotul îi zvâcnea în continuare. Creierul parcă îi era scufundat într-un pahar cu lapte. Dar cum o fi ajuns acolo domnu’ Messerschmitt? Hm. Poate c-a băut aftershave-ul ăla, în loc să se dea cu el pe faţă?

— Acum îmi puteţi spune care-i treaba? Mai aveam un pic și pierdeam contactul cu baza, cum s-ar zice.

Vecinul Amandei de la etajul unu, domnul Messerschmitt, care în realitate se numea cu totul altfel, era soţul doamnei Galileo, care în realitate se numea și ea cu totul altfel. Dar așa le spunea Amanda. De fapt, Amanda le spunea tuturor cu totul altfel decât se numeau. Așadar, domnul Messerschmitt fusese pilot de vânătoare în al Doilea Război Mondial pe un avion, n-aţi ghicit, IAR-80 (dar Amandei îi plăcea mai mult cum suna Messerschmitt), încheind războiul cu patruzeci și șapte de victorii și, așa cum se vede, în viaţă. Îi zâmbi Amandei.

— Tu nu prea semeni cu părinţii tăi. Ai umor.

Amanda se încruntă.

— Amuzant, dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea.

Însă domnul Messerschmitt abia își încălzise motoarele.

— Câţi ani ziceai că ai?

— Doisprezece ani, două luni, o zi, patruzeci de minute... Vreţi să vă zic și secundele?

— He, he! Pari o fetiţă dezgheţată, dar tot nu cred...

— Când nu dau peste cadavre, pe întuneric, sunt chiar super dezgheţată, să știţi.

— He, he...

— Și tot nu mi-aţi răspuns la întrebare.

— Oricât de isteaţă ai fi tu, nu cred că știi termenul. Sunt narcoleptic. Adică sufăr de...

— Boala somnului. Mhm, știu ce înseamnă. Dar cum de mi-o fi scăpat?

Deși ultima parte a întrebării avea un conţinut retoric ridicat, se părea că bătrânul nu citea etichetele de pe întrebări, așa că îi răspunse:

— Ei, ce să-i faci, pe unii îi lovește incontinenţa la bătrâneţe, pe mine m-a lovit narcolepsia. Dar și asta tot o incontinenţă e, doar că a somnului. Pic, pic, pic, îţi scapă câte un pui de somn pe unde te aștepţi mai puţin. În ultima vreme am ajuns să… offf!

Amanda simţi nevoia să depresurizeze conversaţia.

— Îmi faceţi un pic de lumină, să iau borcanul cu murături pentru care am leșinat?

Domnul Messerschmitt îndreptă lanterna către ea.

— Mda... E o boală grea și amuzantă, continuă bătrânul.

— Amuzantă?

Amanda se întoarse spre lumina lanternei.

— Adică vă distrează să speriaţi până la leșin fete de doișpe ani?

— Nu, sigur că nu! Dar când se pune nevastă-mea pe vorbit, un pui de somn, fie și neprogramat, e o adevărată mană cerească. Săptămâna trecută, când am avut prima criză mai gravă, am aţipit în caruselul din Tineretului, domnul de acolo a fost drăguţ și m-a lăsat să mă dau trei ture. În schimb, ieri am mers cu trei sute unșpele până la capăt și m-am întors pe jos. Cel mai rău e că nu știu când o să mă apuce – la un botez, la întâlnirea de cincizeci de ani de la terminarea liceului, la coadă la Administraţia Financiară...

— La subsol.

— Aham. Uite că și la subsol. Pur și simplu, cad. Intru în cataplexie, așa îi zice. Am câteva secunde în care sunt conștient, dar nu pot mișca nimic, și apoi tzzzt! Închiderea programului.

— Ţineţi un pic mai aproape, să nimeresc aici.

Raza de lumină se apropie, mângâind degetele fetei. Amanda îmbrăţișă borcanul cu amândouă mâinile, apoi împreună, cu pași mărunţi, ieșiră toţi trei la lumină.

— Cred că îţi datorez scuzele mele, domnișoară, rosti bătrânul.

Copila îi zâmbi. Tonul acestuia ar fi meritat chiar și o reverenţă, dar Amanda lipsise de la cursul de reverenţe cu un borcan de murături în braţe, așa că se îndreptară spre intrarea în bloc, remarcând că, în jurul lor, vântul și tovarășii lui torţionari continuau nemiloasa execuţie. Frunză după frunză după frunză după frunză cădeau sub rafalele de vânt în uriașa groapă comună a străzii. Intrară amândoi în scară grăbiţi, de teamă să nu fie mitraliaţi și ei. Domnul Messerschmitt știa ce înseamnă războiul. Luptase cu dușmani mult mai înfricoșători decât vântul, mult mai tăioși decât frigul. Amanda îl privi pe bătrân cu respect. Îl plăcuse dintotdeauna, dar această întâlnire i-l făcuse și mai simpatic. Narcolepsie... Acum, că-i trecuse sperietura, chiar era amuzant.

— N-aveţi de ce. Doar nu e vina dumneavoastră!

În chip de răspuns, domnul Messerschmitt zâmbi, clipind un pic mai lung. Un pic cam prea lung, își zise Amanda.

— La revedere!

Pe de o parte de frică să nu fie martora unui nou episod de narcolepsie, pe de altă parte pentru că plecase cam de multișor de-acasă, o zbughi în sus pe scări. Câţiva stropi de saramură evadară din borcan și i se furișară pe degete, apoi pe dosul palmei, gata să intre pe Canalul Mânecii, dar Amanda, de obicei atât de atentă la toate, nu simţi. Era preocupată de observaţia făcută de domnul Messerschmitt, care i se înfipsese ca o săgeată de darts în miezul roșu al sufletului.

Ajunsă în camera ei, schiţă în jurnalul de benzi desenate soarele, vântul și frigul ca pe niște inchizitori din Evul Mediu. Aceștia supun un pâlc de tei unei torturi strașnice. În următorul cadru, copacii încearcă să-și acopere goliciunea cu crengile, dar vântul îi biciuiește fără milă, în timp ce frigul îi imobilizează în cele mai expuse poziţii. Totul, sub privirile reci, scârbite ale soarelui. Apoi copacii dezgoliţi de frunze, scheletici, stau triști în mijlocul unei câmpii. Și când totul pare pierdut, de nicăieri, apare domnul Messerschmitt la manșa unui avion cu același nume. Elicea ridică frunzele în aer și le așază la loc, în pomi. Copacii au din nou toate frunzele galbene. Apoi avionul lasă o dâră verde care vopsește frunzele. Cadru final cu vântul și frigul dispărând, cu umerii căzuţi, într-un asfinţit cald al unui soare reabilitat. Într-un colţ, domnul Messerschmitt, cu ochelarii de pilot pe cap, face cu ochiul către cameră.

Capitolul 2

În căutarea Adevărului Adevărat

În acea zi de vineri, la masa de prânz au avut mâncare de mazăre, iar la cină – spaghete carbonara, dar pentru Amanda toate au avut același gust. Gustul amar al incertitudinii. Când nu ţi-e clar dacă e marţi sau joi, poate zâmbești încurcat.