Prolog

Nu. Nu. Nu. Nu negrul. Nu întunericul ăsta sufocant. Nu punga de plastic. Panica pune stăpânire pe ea, golindu-i plămânii de aer. Nu pot respira. Nu pot respira. Simte gustul metalic al fricii în gât. Trebuie s-o fac. E singura cale. Stai liniștită. Fii calmă. Respiră încet. Respiră ușor. Așa cum a zis el. O să se termine curând. O să se termine și atunci o să fiu liberă. Liberă. Liberă.

Du-te. Acum. Fugi. Fugi. Fugi. Du-te. Fuge în forță și repede, dar nu se uită îndărăt. Frica o împinge înainte și, în goana ei, evită în ultima clipă câțiva cumpărători întârziați. Are noroc: ușile automate sunt deschise. Trece în fugă pe sub decorațiunile stridente de sărbători, prin intrarea în parcare. Fuge, fuge în continuare. Printre mașinile parcate, spre pădure. Fuge ca de frica morții, pe o cărare îngustă de pământ, printre rugi, printre crengi care o izbesc în față. Fuge până ce își simte plămânii în flăcări. Du-te. Du-te. Fugi. Nu te opri.

Frig. Frig. Prea frig. Oboseala îi încețoșează creierul. Oboseala și frigul. Vântul urlă printre copaci, îi pătrunde prin haine, până la oase. Se ghemuiește lângă un tufiș și adună frunze uscate, încercând să-și încropească un culcuș cu mâinile goale. Să doarmă. Are nevoie de somn. Se întinde pe pământul rece și tare, prea vlăguită să se mai teamă, prea vlăguită să mai plângă. Celelalte. Oare au scăpat? Închide ochii. Oare au scăpat? Dă, Doamne, să fie libere. Dă, Doamne, să fie la căldură… Cum s-a ajuns aici?

Se trezește. Zace printre tomberoane, învelită în ziare și cartoane. Tremură. Îi e foarte frig. Dar trebuie să meargă mai departe. Are o adresă. Îi mulțumește Dumnezeului bunicii ei pentru adresa asta. Despăturește hârtia cu degete tremurânde. Acolo trebuie să ajungă. Acum. Acum. Acum.

Întâi un picior, apoi celălalt. Să meargă. E tot ce poate face. Să meargă. Să meargă. Să meargă. Doarme pe un prag. Se trezește și merge mai departe. Merge. Bea apă de la o chiuvetă, la McDonald’s. Mâncarea miroase amețitor.

Îi e frig. Foamea îi sfârtecă stomacul. Dar merge și tot merge, urmând harta. O hartă furată. Furată dintr-un magazin. Un magazin cu luminițe care clipeau și muzică de Crăciun. Ține peticul de hârtie cu ultima fărâmă de putere care i-a mai rămas. E tocită și zdrențuită de la prea multele zile cât a stat ascunsă în încălțări. Obosită. Atât de obosită! Murdară. Foarte murdară și înfrigurată și speriată. Locul ăsta e singura ei speranță. Ridică o mână tremurătoare și apasă pe sonerie.

Magda o așteaptă. I-a scris mama ei și i-a spus. O întâmpină cu brațele deschise. Apoi se trage iute îndărăt. Isuse, copilă. Ce-ai pățit? Te așteptam săptămâna trecută!

Capitolul unu

Sex mecanic. Ar fi multe de spus în favoarea lui. Fără obligații, fără așteptări, fără dezamăgiri; nu trebuie decât să-mi amintesc numele lor. Cine a fost data trecută? Jojo? Jeanne? Jody? Nu contează. A fost un futai fără nume care a gemut o mulțime și în pat, și pe lângă pat. Nu pot dormi, stau întins și mă uit la reflecțiile unduitoare ale Tamisei de pe tavan. Sunt prea agitat ca să adorm.

În noaptea asta e Caroline. Ea nu se potrivește categoriei futai-fără-nume. N-o să se potrivească niciodată. Unde naiba mi-o fi fost capul? Închid ochii, încercând să potolesc vocea încăpățânată, micuță, care se întreabă cât de înțelept a fost să mă culc cu cea mai bună prietenă… din nou. Doarme liniștită lângă mine, cu trupul satinat scăldat în lumina argintie a lunii de ianuarie, cu picioarele lungi încolăcite cu ale mele și capul pe pieptul meu.

E greșit, foarte greșit. Mă frec pe față, încercând să șterg scârba de mine însumi, dar foiala și foșnetele o trezesc din somn. Un deget manichiurat se strecoară în jos, pe abdomenul meu, peste mușchii abdominali, apoi se rotește în jurul buricului. Îi simt zâmbetul adormit în timp ce degetul îi alunecă spre părul meu pubian. Îi prind mâna și o duc la buze:

— N-am făcut destul rău pentru o singură seară, Caro?

Ca să îndulcesc respingerea, îi sărut fiecare deget în parte. Sunt obosit și demoralizat de vinovăția sâcâitoare și nedorită care îmi sfârtecă măruntaiele. Pentru numele cerului, asta-i Caroline, cea mai bună prietenă a mea și soția fratelui meu. Fosta soție.

Nu. Nu fosta soție. Văduva lui.

E un cuvânt trist și însingurat pentru o situație tristă și însingurată.

— Hai, Maxim, te rog. Fă-mă să uit, șoptește ea și depune un sărut cald și umed pe pieptul meu.

Dându-și deoparte părul de pe față, se uită în sus la mine printre genele lungi, cu ochii sclipind de nevoie și durere.

Îi cuprind în palme fața fermecătoare și clatin din cap:

— N-ar trebui.

— Nu spune.

Îmi pune degetele pe buze, reducându-mă la tăcere.

— Te rog. Am nevoie.

Gem. Am să ajung în iad.

— Te rog, mă imploră.

Rahat, ăsta e iadul.

Și pentru că și eu sufăr — pentru că și mie mi-e dor de el —, iar Caroline e legătura mea cu el, gura mea îi găsește buzele și o rostogolesc pe spate.

Când mă trezesc, camera e inundată de un soare luminos de iarnă care mă orbește. Mă întorc și sunt ușurat să văd că a plecat, lăsând după ea o urmă stăruitoare de regret — și un bilețel pe pernă:

Cină diseară cu tata & scroafa vitregă?

Te rog să vii.

Și ei suferă.

ILY x

Futu-i.

Nu asta îmi doresc. Închid ochii, recunoscător că sunt singur în patul meu și bucuros că, în ciuda activităților noastre nocturne, am hotărât să ne întoarcem la Londra la două zile după înmormântare.

Cum dracu’ au scăpat lucrurile de sub control în halul ăsta?

Doar un pahar înainte de culcare, a zis ea, iar eu m-am uitat în ochii ei mari și albaștri înnourați de durere și am știut imediat ce vrea. Era aceeași privire pe care mi-o aruncase în noaptea în care am aflat de accidentul lui Kit și moartea lui prematură. O privire căreia atunci nu i-am putut rezista. Aproape dansaserăm dansul ăsta de multe ori, dar în noaptea aceea m-am lăsat în voia sorții și, inevitabil, am regulat-o pe nevasta fratelui meu.

Iar acum am făcut-o din nou, cu Kit băgat în pământ cu două zile în urmă.

Mă încrunt la tavan. Sunt jalnic, asta e limpede. Dar atunci la fel e și Caroline. Măcar ea are o scuză: e în doliu, e speriată pentru viitorul ei și eu îi sunt cel mai bun prieten. Spre cine altcineva s-ar fi putut întoarce la necaz? Iar eu nu am făcut decât să depășesc limitele alinării văduvei îndurerate.

Încruntat, mototolesc bilețelul de la ea și-l arunc pe podeaua de lemn, unde se rostogolește până sub canapeaua unde sunt îngrămădite hainele. Deasupra mea plutesc umbre lichide, de parcă întunericul și lumina m-ar lua peste picior. Închid ochii și încerc să le alung.

Kit a fost un om bun.

Kit. Dragul de Kit. Favoritul tuturor, inclusiv al lui Caroline; la urma urmelor pe el l-a ales, nu? În fața ochilor îmi apare, nechemată, imaginea trupului fără viață, frânt, al lui Kit, zăcând sub cearșaf în morga spitalului. Respir adânc, încercând să o alung, dar mi se pune un nod în gât. Merita mai mult decât pe draga de Caro și pe mine, fratele risipitor. Nu merita o astfel de… trădare.

Futu-i.

Pe cine păcălesc eu aici?

Caroline și cu mine ne merităm unul pe altul. Cu noi doi… o mână spală pe alta. Suntem doi adulți care consimt și sunt teoretic liberi. Ei îi place, mie îmi place, și la asta mă pricep cel mai bine, să regulez o femeie dornică, atrăgătoare, la orele mici ale dimineții. E activitatea mea recreațională favorită și îmi asigură și mie ceva de făcut. Sexul mă ține-n formă și, în chinurile pasiunii, aflu tot ce trebuie să știu despre o femeie — cum s-o fac să transpire și dacă țipă sau plânge când are orgasm.

Caroline e din categoria plângăcioaselor.

Caroline tocmai și-a pierdut soțul.

Rahat.

Iar eu tocmai mi-am pierdut fratele mai mare, singurul meu far călăuzitor din ultimii ani.

Rahat.

Închid ochii și văd iar fața moartă, palidă a lui Kit, iar pierderea lui cască un hău în mine.

O pierdere de neînlocuit.

De ce naiba s-o fi suit pe motocicletă în noaptea aia sumbră și înghețată? E dincolo de puterea mea de înțelegere. Kit este — era — cel cuminte, cel înțelept, lordul Demn de Încredere însuși. Dintre noi doi, Kit a fost cel care a adus onoare numelui familiei, i-a sporit reputația și s-a comportat în mod responsabil. Avea un job în City și gestiona și substanțiala afacere a familiei. Nu lua decizii pripite, nu conducea ca un nebun. Era fratele rațional. Era genul care mergea în sus, nu în jos. Nu era amețitul risipitor, ca mine. Nu, eu sunt cealaltă față a monedei lui Kit. Specialitatea mea e să fiu oaia neagră a familiei. Nimeni n-are nicio așteptare de la mine, m-am asigurat de asta. Întotdeauna.

Mă ridic, deprimat în lumina aspră a dimineții. A venit momentul să mă duc la subsol, la sala de gimnastică. Alergările, regulatul și scrima mă țin în formă.

Muzica de dans îmi bubuie în urechi și sudoarea îmi curge șiroaie pe spate; trag aer în plămâni. Mișcarea regulată a picioarelor pe banda de alergare îmi limpezește mintea în timp ce mă concentrez să-mi depășesc limitele fizice. De obicei, când alerg sunt concentrat și recunoscător că simt în sfârșit ceva — chiar dacă e numai durerea din plămânii și membrele care stau să explodeze. Astăzi nu vreau să simt nimic, nu după săptămâna asta de coșmar. Nu vreau decât durerea fizică dată de un efort extrem. Nu durerea pierderii.

Aleargă. Respiră. Aleargă. Respiră.

Nu te gândi la Kit. Nu te gândi la Caroline.

Aleargă. Aleargă. Aleargă.

Pe măsură ce mă calmez, banda încetinește, iar eu alerg pe ultima parte a sprintului meu de 8 kilometri, lăsând gândurile febrile să revină. Pentru prima dată după foarte mult timp am o grămadă de chestii de făcut.

Înainte de dispariția lui Kit, îmi petreceam zilele recuperându-mă după nopțile de dinainte și planificând următoarea noapte de distracție. Și cam atât. Asta era viața mea. Nu-mi place să scot în evidență lipsa ei de semnificație. Dar în sinea mea știu cât de-al naibii de bun de nimic sunt. Accesul la un fond fiduciar sănătos la împlinirea vârstei de 21 de ani a însemnat că n-am muncit în mod serios nicio zi din viața mea. Spre deosebire de fratele meu mai mare. El a muncit din greu, dar, pe de altă parte, nici n-a avut de ales.

În orice caz, astăzi va fi altfel. Sunt executorul testamentar al lui Kit, ceea ce e o glumă în sine. Alegerea mea a fost ultimul lui hohot de râs, sunt convins; dar acum e îngropat în cavoul familiei, iar testamentul trebuie citit și… ei bine, executat.

Iar Kit a murit și nu a lăsat urmași.

Mă înfiorez când se oprește banda. Nu vreau să mă gândesc la implicații. Nu sunt pregătit.

Îmi iau iPhone-ul, arunc un prosop pe după gât și urc în goană scările până la apartamentul meu, la etajul șase.

Mă dezbrac, arunc hainele în dormitor și o iau spre baia din capătul apartamentului. Sub duș, în timp ce mă spăl pe cap, mă gândesc ce să fac cu Caroline. Ne cunoaștem din școala primară.