Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: © Eileen Carey

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mirela Voicu

Corectură:

Dușa Udrea-Boborel

Irina Botezatu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Keeland, Vi

Bilete înveninate / Vi Keeland, Penelope Ward ; trad. din

engleză de Daniela Purgaru. - Bucureşti : Editura Trei, 2020

ISBN 978-606-40-0776-6

I. Ward, Penelope
II. Purgaru, Daniela (trad.)

821.111

Titlul original: Hate Notes

Autori: Vi Keeland și Penelope Ward

The moral rights of the author have been asserted.

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

Lui Kimberly, fiindcă ai găsit căminul potrivit pentru Reed şi Charlotte

Capitolul 1
Charlotte

În urmă cu un an, nu m-aş fi aflat într-o astfel de situaţie. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu sunt o snoabă. În copilărie, petreceam ore întregi cu mama scotocind prin rafturile magazinului cu haine la mâna a doua. Iar asta se întâmpla pe vremea când „la mâna a doua“ se numea „bunăvoinţă“, iar astfel de magazine se aflau, în general, în cartierele muncitoreşti. În zilele noastre, lucrurile care au fost purtate se numesc „vintage“, se vând în Upper East Side și costă o mică avere.

Purtam haine „uşor uzate“ încă dinainte ca Brooklyn să devină zonă nobiliară.

Problema mea nu era faptul că erau la mâna a doua. Problema mea cu rochiile de mireasă purtate era legată de poveştile lor.

De ce au ajuns aici?

Am luat un umeraș pe care era o frumoasă rochie de bal semnată Vera Wang, cu un corsaj încrucişat şi tul în cascadă. Așteptări ca-n poveștile cu prințese. Divorţată după şase luni, am hotărât. O rochie-sirenă, delicată — Mirele a murit într-un oribil accident de maşină. Devastată, viitoarea mireasă care nu a mai apucat să fie mireasă a donat-o bisericii, să fie vândută la târgul anual de haine la mâna a doua. O cumpărătoare cunoscătoare a achiziţionat-o la un preț mic și și-a triplat suma investită vânzând rochia mai departe.

Fiecare rochie purtată avea o poveste, iar a mea se potrivea la colecţia El s-a dovedit a fi un nenorocit care înşală. Am oftat şi m-am întors spre cele două femei care se ciorovăiau lângă tejghea, în limba rusă.

— E din colecţia de anul viitor, nu-i așa? a întrebat femeia mai înaltă, cu sprâncene ciudate, inegale.

Am încercat să nu fac ochii cât cepele, dar n-am reușit.

— Da. E din colecţia de primăvară Marchesa.

Femeile frunzăriseră cataloagele chiar dacă le spusesem când am intrat, în urmă cu douăzeci de minute, că rochia făcea parte dintr-o colecţie viitoare, încă nescoasă la vânzare. Am presupus că voiau să-şi facă o idee despre prețurile originale ale designerului.

— Nu cred că o veți găsi încă acolo. Viitoarea mea soacră..., am zis, dar apoi m-am corectat. Fosta mea viitoare soacră este rudă cu unul dintre designeri sau cam aşa ceva.

Femeile m-au privit o clipă și apoi au început iar să se ciondănească.

Bine, atunci.

— Bănuiesc că mai aveţi nevoie de timp, am bombănit.

În fundul magazinului am dat de un raion unde era o pancartă pe care scria LA CUMANDĂ. Am zâmbit. Mama lui Todd ar fi făcut atac de cord dacă aș fi dus-o într-un loc în care pancartele erau scrise greșit. Fusese oripilată când mă însoțise să văd o rochie la un magazin unde nu o serviseră cu șampanie în timp ce eu mă aflam în cabina de probă. Doamne, chiar că mă îmbătasem cu Roth Kool-Aid și aproape că mă transformasem într-una dintre cățelele alea îngâmfate.

Am oftat în timp ce-mi plimbam degetele peste rochiile croite la comandă. Probabil că acestea aveau povești și mai interesante. Mirese eclectice, cu spirit prea liber pentru iubiţii sau soții lor plictisitori. Femei hotărâte, care mergeau împotriva curentului, femei care ieșeau la mitinguri politice, femei care știau ce vor.

M-am oprit în dreptul unei rochii cu croială în forma literei A, decorată cu trandafiri sângerii. Corsajul avea balene metalice îmbrăcate în roșu. Şi-a părăsit iubitul bancher pentru artistul francez care-i era vecin, iar asta a fost rochia pe care a purtat-o când s-a măritat cu Pierre.

Nicio rochie de designer n-ar fi fost vreodată potrivită pentru ast-
fel de femei, pentru că ele ştiau exact ce vor şi nu le era teamă s-o spună. Făceau ce le dicta inima. Le invidiam. Cândva așa fusesem și eu.

În adâncul sufletului meu eram o fată „la cumandă“ — greşeală intenţionată. Când mă rătăcisem şi devenisem o conformistă? În fața mamei lui Todd nu aveam curaj să spun ce simt şi uite-aşa ajunsesem să am o astfel de rochie de mireasă, sofisticată și plictisitoare, iar ăsta era doar începutul.

Când am ajuns la ultima rochie de la raionul LA CUMANDĂ, m-am oprit.

Pene!

Erau cele mai frumoase pene pe care le văzusem în viaţa mea. Iar rochia nu era albă; avea culoarea fildeșului. Avea totul. Era exact ce-aș fi ales dacă aș fi putut să am o rochie la cumandă. Nu era o rochie oarecare. Era rochia! Topul nu avea bretele și era ușor cambrat. Pene mici și stufoase ieşeau în evidenţă pe marginea decolteului. Corsajul era acoperit cu un strat de dantelă ce conducea privirea în jos, spre o frumoasă fustă-trompetă. Iar pe poale era amplificată de o mulțime de pene. Această rochie cânta. Era magică.

Una dintre femeile de la tejghea a observat că mă uitam îndelung la rochie.

— Pot s-o probez?

Ea a dat din cap afirmativ şi m-a condus spre o cabină de probă din spate.

M-am dezbrăcat şi m-am strecurat cu grijă în rochie. Din nefericire, rochia visurilor mele era cu o mărime mai mică. Se vedea că în ultima vreme mâncasem compulsiv din cauza stresului.

Aşa că am lăsat fermoarul de la spate descheiat şi m-am minunat când mi-am văzut imaginea în oglindă. Femeia asta. Femeia asta nu părea a fi o tânără de 27 de ani, care tocmai își părăsise logodnicul care o înşelase. Femeia asta nu arăta ca cineva care trebuia să-şi vândă rochia de mireasă ca să poată mânca şi altceva în afară de supă de tăiţei de două ori pe zi.

Rochia asta mă făcea să mă simt precum cineva care nu are nicio grijă pe lume. Nu voiam s-o dau jos. Dar, sincer, transpiram și nu voiam să o stric.

Înainte de a o scoate, m-am privit în oglindă pentru o ultimă dată și m-am prezentat persoanei imaginare care admira noul meu look. Cu un aer încrezător, cu mâinile în șolduri, i-am spus:

— Bună ziua, sunt Charlotte Darling.

M-a pufnit râsul, pentru că vorbisem ca un reporter de la ştiri.

După ce m-am dezbrăcat, atenția mi-a fost atrasă de un petic albastru din interior. Era o bucată de hârtie cusută în căptușeală.

Ceva împrumutat, ceva albastru, ceva vechi, ceva nou. Așa era, nu? Sau invers?

Îmi imaginam că era pe post de „ceva albastru“.

L-am ridicat şi am mijit ochii ca să citesc. În partea de sus scria în relief:

Biroul Reed Eastwood

Mi-am trecut degetul peste fiecare literă în timp ce citeam.

Pentru Allison...

Ea zise: „Iartă-mă că sunt o visătoare“, iar el o luă de mână și răspunse: „Iartă-mă că nu am fost aici mai devreme ca să visez cu tine“. — J. Iron Word

Îţi mulţumesc că-mi transformi visurile în realitate.

Cu dragoste,

Reed

Inima îmi bătea cu putere. Probabil că era cel mai romantic bilet pe care îl citisem vreodată. Nici nu voiam să-mi imaginez cum de ajunsese rochia asta aici. Cum ar fi putut o femeie în toate minţile să renunţe la un sentiment atât de puternic? Dacă înainte credeam că rochia asta avea totul… acum era cu siguranță totul.

Reed Eastwood o iubise. O, nu! Speram că Allison nu murise. Pentru că un bărbat care scrie astfel de cuvinte cuiva nu lasă dragostea să treacă.

Angajata mi-a strigat:

— E totul în regulă?

Am tras perdeaua în faţa ei.

— Da… da. Se pare că m-am îndrăgostit de rochia asta. V-aţi gândit cât pot să primesc pentru Marchesa mea?

Ea a clătinat din cap.

— Nu oferim bani. Primiţi credit în magazin.

Rahat!

Chiar aveam nevoie de bani.

Am arătat spre rochia cu pene.

— Cât costă rochia asta?

— Putem să v-o dăm în schimbul celeilalte.

Era tentant. Rochia era sufletul meu pereche şi mă simţeam ca şi când biletul mi-ar fi fost adresat de logodnicul meu imaginar, perfect. Nu voiam să ghicesc povestea din spatele lui. Voiam s-o trăiesc, să-mi creez propria poveste pentru această rochie. Poate nu azi, dar cândva, în viitor. Îmi doream un bărbat care să mă aprecieze, care să vrea să-mi împărtăşească visurile şi care să mă iubească necondiţionat. Îmi doream un bărbat care să-mi lase un astfel de bilet.

Locul acestei rochii era la mine în şifonier pentru a-mi reaminti în fiecare zi că dragostea adevărată există.

Am spus fără să mai stau pe gânduri:

— O iau.

Capitolul 2
Charlotte

Două luni mai târziu

CV-ul meu trebuia refăcut. După două ore în care căutasem pe internet anunţuri de angajări, mi-am dat seama că aptitudinile mele trebuiau înflorite.

Slujba temporară de rahat pe care tocmai o încheiasem mă putea ajuta să subliniez experienţa mea administrativă. Cel puţin ar fi arătat bine pe hârtie. Am deschis penibilul meu CV în Word și am adăugat ultimul post ocupat, de asistent juridic.

Worman şi Asociaţii. Era un nume care se potrivea mănuşă. David Worman1, avocatul cu care lucrasem pe baza unui contract temporar de 30 de zile, era cu adevărat jumătate vierme, jumătate bărbat. După ce am tastat datele și adresa, m-am lăsat pe spătarul scaunului gândindu-mă la ce aş putea menţiona ca experiență dobândită cât timp lucrasem pentru măgarul ăsta.

Să vedem. Mi-am dus degetul la bărbie. Ce făcusem săptămâna asta pentru bărbatul-vierme? Hmm... Cu o zi în urmă, îi dădusem la o parte mâna de pe fundul meu în timp ce-l amenințam că o să fac plângere la agenția pentru discriminare la locul de muncă. Da, musai să trec asta în CV. Am tastat:

— îndeplinirea mai multor sarcini concomitent, într-un mediu stresant.

Marți, viermele mă învățase să dau înapoi cifrele de la mașina de ștampilat data, astfel încât Fiscul să creadă că cecul lui cu impozitul întârziat fusese trimis la timp și să nu-i aplice penalităţi. Bună treabă. Trebuia să adaug și asta:

— respectarea termenelor-limită.

Cu o săptămână în urmă mă trimisese la La Perla pentru a ridica două cadouri — ceva frumos pentru ziua soției sale și ceva sexy pentru o „prietenă specială“. Aș fi putut să adaug ceva acolo și pentru mine la factura nesimţitului. Dumnezeu mi-e martor că nu-mi puteam permite în perioada asta o pereche de tanga de 38 de dolari, așadar:

— atitudine etică ireproșabilă la locul de muncă şi loialitate faţă de proiectele speciale.

După ce am mai adăugat câteva rahaturi — realizări în fraze pompoase —, mi-am trimis CV-ul la peste zece agenţii şi mi-am oferit drept recompensă un pahar de vin plin ochi.

Ce viaţă interesantă duceam! Aveam 27 de ani, eram singură, în pantaloni de trening şi tricou, la nici 8 seara, vinerea, în New York. Însă n-aveam niciun chef să ies. Niciun chef să beau martini de 17 dolari paharul în baruri de fiţe, unde bărbaţi ca Todd purtau costume scumpe pentru a-şi ascunde lupul interior.