Pentru iubita mea soră Cathy, alături de iubirea și mulțumirile mele.

Aşa-i de te visez, lumină sacră

tu, decât iadul infinit mai neagră.1

William Shakespeare

---

1

Secretara este cea mai periculoasă persoană din încăpere. Nu m-am putut abține și am zâmbit când am citit prima oară această propoziție. Era într-unul din romanele acelea de modă veche, cu detectivi; o enigmă mică și drăgălașă de salon, cu paginile pline de cadavre. M-am cuibărit printre ele, sorbind detaliile finalurilor acestor cărți demente fără să simt nici cea mai mică stinghereală, știind că totul va fi bine, toate se vor lega așa cum trebuie și criminalul va fi adus în fața justiției. De trei ori bravo pentru detectivul isteț. Viața reală nu e deloc așa. Mereu sunt cazuri nefinalizate, amănunte dezordonate ici-colo, indiferent cât de mult am încerca să păstrăm lucrurile sub control. Iar justiția? Justiția e un lucru în care mi-am pierdut încrederea cu mult timp în urmă. Am citit An Unquiet Woman2 de nenumărate ori până acum — este una dintre puținele cărțile pe care le-am adus cu mine la The Laurels și, în nopțile în care nu pot dormi, asta e cartea pe care o deschid și care mă ajută să ațipesc.

Am zâmbit când mi-am imaginat șocul de pe chipurile doamnelor și domnilor dichisiți din salon când l-au auzit pe detectiv denunțându-l pe criminal. Secreta­ra, a zis el, răsucindu-se și arătând spre fata bătrână și acră, cocoțată, fără-ndoială, pe cel mai incomod scaun din toată încăperea. Așa a stat, mută ca un șoricel, fix în mijlocul evenimentelor. Martor tăcut, a observat și a ascultat, așteptând momentul potrivit pentru a lovi. Unul câte unul, i-a eliminat pe cei care i-au stricat socotelile, s-au folosit de ea și — cea mai mare prostie din partea tuturor victimelor sale — au subestimat-o.

Fusesem secretară aproape 20 de ani, așa că firește că m-am amuzat când am descoperit că personajul negativ din An Unquiet Woman era una ca mine. Mă identificam cu ea, i-am zărit figura sfidătoare când și-a privit acuzatorul și aproape am auzit, cum probabil a auzit și ea, sunetul dopului eliberat din carafa de cristal în timp ce era scoasă din încăpere și apoi pe superiorii ei toastând în cinstea dreptății în timp ce ușa se închidea în urma ei. Este un sunet care-mi e foarte cunoscut — zăngănitul cristalului gros — un pahar bine-venit de alcool la sfârșitul unei zile aglomerate de muncă. Christine, nu bei și tu cu mine? Iar eu beam întotdeauna — n-am spus niciodată nu.

An Unquiet Woman a fost publicată cu jumătate de secol în urmă, dar a fi secretară atunci, se pare, nu era foarte diferit de ce este astăzi. Abilitatea de a deveni invizibilă. E uluitor câte conversații sunt purtate în fața noastră, ca și cum noi nu am exista. Martorul tăcut este un rol cu care sunt destul de obișnuită. Observam, ascultam — tăcută ca un șoricel, în mijlocul evenimentelor — loialitatea și discreția mea nu erau vreodată puse la îndoială. Cu toate astea, loialitatea și discreția sunt calități pentru care am plătit un preț imens. Am fost umilită în cel mai public fel cu putință.

Nu-mi place să mă gândesc ce s-ar fi ales de mine dacă n-aș fi fost salvată de The Laurels. Aici am găsit adăpost. Nimeni nu m-a obligat să vin — a fost alegerea mea, deși circumstanțele nu au fost opera mea. Cu toate astea, nu știu dacă mă pot considera o victimă. Hai să spunem că-mi iau un mic răgaz ca să mă gândesc la următoarea etapă a vieții mele. La 43 de ani e prea devreme să te pensionezi.

Am încercat să fiu aici, la The Laurels, o profesionistă desăvârșită și mi-am propus să-mi pun tot trecutul la punct. Am sosit cu câteva plase pline de articole decupate din ziare, care-mi acopereau podeaua de acasă. Le-am strâns pe toate și le-am adus cu mine, iar acum am despăturit fiecare bucată, le-am netezit și le-am așezat în ordine cronologică, gata să fie lipite într-un album. Are o copertă superbă, legată în piele — ca acelea pe care le poți folosi la albumele foto de nuntă. Cred că e un fel de terapie ocupațională — completez fiecare pagină dând timpul înapoi.

Cine și-ar fi imaginat că își va vedea vreodată Christine Butcher numele în ziare? Sau că va exista cineva atât de interesat să mă fotografieze? Totuși, iată-mă. Sfertul meu de oră de faimă de anul trecut, 2012. Majoritatea oamenilor probabil au răsfoit printre frazele ce făceau referire la mine, până ce ochii li s-au oprit asupra acelor cuvinte pe care ei le considerau esența întregii povești. Apoi urmau să-mi uite numele. Sunt obișnuită, sunt acolo doar pentru că am făcut niște alegeri dubioase — alegeri pe care cred că le-ar fi făcut oricine în situația mea.

---

2

Când am aflat că voi lucra în birourile lanțului de supermarketuri Appleton’s, nu pot pretinde că am fost bucuroasă. La urma urmelor, nu recunoști prea frecvent numele unui șef executiv și nici nu-i prea vezi fotografia în ziar, dar Mina Appleton, fiica Lordului Appleton, președintele companiei, era o prezență obișnuită la petrecerile celebrităților și răsfățata jurnalelor mondene. Avea și ea o rubrică, pe care o citisem cu plăcere. Oferea ponturi pentru cine de familie rapide și simple, stropite din belșug cu numele faimoșilor ei prieteni pe care-i distra la ea acasă.

Nu că m-aș fi așteptat să am vreun contact cu Mina Appleton în persoană. Eram acolo pe un post temporar, parașutată s-o înlocuiesc pe o secretară aflată în vacanță. Era o chestiune de orgoliu — să mă asigur că secretarei absente nu-i duce nimeni lipsa, așa că am devenit indispensabilă. Nu au mai dorit să mă lase să plec, așa că n-a mai trecut mult timp până când m-a remarcat Mina.

Îmi amintesc când mi s-a adresat pentru prima oară. Era ora prânzului și, ca de obicei, eram singură în birou, rămasă pe poziții în timp ce secretarele celelalte se duceau la masă. Mereu îmi aduceam un sendviș de acasă și-l mâncam la birou, ca să pot pleca la cinci fix. Fiica mea, Angelica, avea patru ani și, pe vremea aceea, mă asiguram să ajung acasă pentru baie și ora de culcare.

— Este la masă?

Mina îl căuta pe directorul financiar — pe atunci, domnul Beresford. Ronald Beresford.

— Da, am dat eu din cap, un pic fermecată, poate.

Ea a intrat direct în biroul lui și a închis ușa, iar eu m-am ridicat și mi-am curățat firimiturile de pe fustă. Atunci am văzut-o mai bine, prin fereastra biroului domnului Beresford. Îi scotocea prin sertare — trăgea de toate hârtiuțele până când a găsit ceea ce căuta. Când a ieșit, eu stăteam jos, prefăcându-mă că sunt ocupată, și cred că a uitat că mă aflu acolo.

Am auzit-o lângă fotocopiator, mormăind ceva în barbă, și, când am ridicat privirea, am remarcat cum apăsa frustrată pe butoane. Doar când am desfăcut un top de hârtie și am umplut tava, apoi am înlocuit cartușul și am readus mașinăria la viață, s-a întors și s-a uitat la mine.

— Câte copii doriți? am întrebat.

— Două, a zis ea, apoi m-a privit în timp ce am copiat și am capsat documentele.

Instinctul mi-a spus însă că ar prefera să le ia într-un plic maroniu, așa că am găsit unul și am strecurat hârtiile înăuntru.

— Nu te-am mai văzut pe aici, nu-i așa?

— Sunt doar temporar angajată, am zis, deși eu nu mă vedeam așa.

Eram cea mai serioasă și conștiincioasă secretară din întregul departament.

— Vrei să vă înapoiez actele originale?

M-a privit și a zâmbit și a fost cel mai frumos lucru din lume. Nu sunt mulți oameni care au darul ăsta, însă Mina îl avea din plin. Când te copleșea cu atenția ei, ceva se lumina în tine. În mod cert, te făcea să te simți, dacă nu special, ca și cum ai fi contat. În acel moment contam în ochii Minei.

— Mina.

Mi-a întins mâna.

— Mina Appleton.

— Christine Butcher, am spus.

I-am simțit mâna mică într-a mea.

— Mă bucur să te cunosc, Christine.

A zâmbit din nou.

— Nu-i nevoie să-i spui domnului Beresford că am fost aici.

Mi-a ținut mâna o clipă în plus, apoi a plecat.

După ce a dispărut, am dus documentele pe care le copiase la loc în birou, iar ochii zâmbitori ai domnului Beresford m-au privit din fotografie cât timp am făcut ordine și am acoperit urmele Minei. Nu va ști niciodată că ea a fost acolo, așa că i-am zâmbit și eu, așa cum stătea în poză, cu brațul peste umerii soției sale, timp în care cele două fiice ale lor se țineau de mână în fundal. Apoi i-am îndreptat scaunul și m-am întors la prânzul meu.

Două săptămâni mai târziu am primit un telefon de la domnișoara Jenny Haddow, asistenta personală a tatălui Minei, Lordul Appleton.

— Mina caută o secretară nouă și a venit vorba de tine, a zis ea.

Și asta a fost. Probabil Mina pusese întrebări despre mine. Probabil că tot ce aflase era că sunt punctuală, eficientă și, poate, că sunt măritată și am un copil. Ar fi putut să aleagă orice secretară, dar ea pusese ochii pe mine.

3

— Bine ai venit în căminul meu! Intră liberă și pe propria răspundere!

Eram în Notting Hill Gate, nu în Transilvania, acasă la Mina Appleton, nu la Contele Dracula, dar, dacă aș fi știut ceea ce știu acum, nu aș mai fi trecut atât de nonșalantă pragul casei sale.

Când am sunat la ea la ușă în acea după-amiază de sâmbătă, era o zi îngrozitor de rece — în mijlocul iernii —, dar m-am simțit copleșită de căldură cât am așteptat în prag. Era entuziasmul unui viitor la care nu mă așteptasem. O senzație destul de diferită față de transpirațiile pe care le îndur acum — trupul meu plesnește de hormonii care mă fac să mă simt ca și cum aș fi otrăvită lent. Menopauză timpurie, mi s-a spus.

Nu mai fusesem în Notting Hill și descoperirea unei astfel de grandori în inima Londrei a fost o revelație pentru mine.