Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoşaru

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Roxana Nacu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: One Way or Another

Autor: Kara McDowell

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0969-2

ISBN (PDF): 978-606-40-1167-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-1426-9

21 decembrie, ora 20:25, Gilbert, Arizona

Fitz Wilding e un idiot şi un dependent de iubire, iar eu i le înlesnesc şi pe una, şi pe alta.

Să mă dau jos din maşină? Sau să rămân în maşină?

Creşterea bruscă a ritmului cardiac este, ca de obicei, primul semn că ceva nu e în regulă.

Nu, nu e adevărat. Scrisoarea din buzunarul de la spate al pantalonilor şi faptul că am simţit impulsul nestăpânit să o scriu, astea sunt primul semn. Galopul inimii e inevitabilul efect secundar al faptului că o să-l văd pe Fitz. Şi al unei decizii dificile.

Ploaia torenţială s-a transformat într-o burniţă măruntă, aşa că pornesc ştergătoarele pe parbriz. Luminiţele intermitente de la restaurantele din apropiere aruncă o strălucire galbenă tulbure pe pavajul lucios. Am stins farurile acum trei cântece şi jumătate, când am intrat în parcare, fiindcă nu am vrut ca el să mă vadă. Nu vreau să mă vadă. Nu, până nu mă hotărăsc ce o să fac cu scrisoarea.

Să mă dau jos din maşină?

Să stau în maşină?

Telefonul bâzâie, anunţându-mă că am un mesaj de la Fitz, iar palmele îmi sunt scăldate de transpiraţie rece. Nu mai trage de timp, Collins. Nu e chiar aşa de frig.

Şi imediat: Mor.

M-a prins. Zâmbesc fără să vreau, în timp ce-i răspund prompt: Nu mori.

Bietul Fitz! E întotdeauna atât de teatral!

Scot cheile din contact şi deschid portiera lăsând să intre aerul rece de decembrie. E tentant să mă simt dezamăgită de mine, mai ales că mi-am petrecut seara în camera mea, compunând cea mai inutilă scrisoare de adio din lume, dar iată care e realitatea: nici nu s-a pus vreo clipă problema să am de ales. M-a rugat să vin, aşa că bineînţeles că aveam să vin. Aşa fac cei mai buni prieteni.

Îmi trag mânecile puloverului peste mâini şi traversez încet centrul luminat festiv al oraşului Gilbert. În vitrinele magazinelor sunt atârnate luminiţe de Crăciun şi stâlpii de iluminat de pe stradă se fălesc cu o duzină de ghirlande asortate. Fiecare cărămidă şi fiecare ochi de geam emană bucurie şi veselie, contrastând dramatic cu senzaţia de greaţă mâloasă care îmi bălteşte în stomac.

În ciuda pasului meu de melc, ajung într-o clipă la turnul de apă. Categoric n-a durat suficient cât să fi apucat să iau o decizie. Mă opresc brusc în faţa scării care urcă până la înălţimea unui bloc cu patru etaje.

Să urc sau să nu urc?

Încă o decizie de luat. Fac un inventar al simptomelor mele fizice. Ritm cardiac crescut? Bifat! Palme transpirate? Bifat! Buze amorţite? Încă nu.

Până la urmă, s-ar putea să evit atacul de panică.

— Paige!

Îmi dau seama după voce că Fitz zâmbeşte. Abia reuşesc să desluşesc în beznă cozorocul şepcii lui de baseball iţindu-se peste marginea platformei de pe care se uită în jos, la mine.

— Ai grijă, scara e alunecoasă.

— Dacă mor din cauza ta…, bombăn punându-mi piciorul pe prima treaptă şi începând să urc.

— O să servesc lumea cu viermişori de jeleu la înmormântare.

Îmi aruncă zâmbetul lui ameţitor şi iritarea începe să mi se topească. Când ajung sus, cu o mână îmi ţine o umbrelă deasupra capului şi cu cealaltă mă ajută să păşesc de pe scara udă pe platformă.

— Stai aşa, îmi spune el înainte să apuc să mă aşez.

Îşi scoate geaca şi şterge un loc pe marginea îngustă din aluminiu, unde să stau. După care ne aşezăm unul lângă altul, cu picioarele atârnând în noapte, sprijiniţi de cimentul rece.

— Având în vedere că mă aflu aici, presupun că lucrurile nu au mers bine în seara asta, spun.

— Nu, n-au mers, încuviinţează, cu chipul din nou mohorât şi posac.

— Şi care era planul?

O pală de vânt şuieră prin copacii din jur. Fără geaca acum udă fleaşcă, i se face pielea de găină pe antebraţe. Mă prefac că nu observ.

— Trebuia să fie romantic, mormăie el frecându-şi faţa cu palmele.

— Ploaia e obligatorie în orice scenă romantică, spun înţelegătoare. Ce s-a întâmplat?

— Am legat-o la ochi. I-am spus că am o surpriză pentru ea. Am pregătit un ditai picnicul.

Arată către coşul ud de lângă el, plin cu sendvişuri îmbibate de apă şi chipsuri fleşcăite.

— Când colo, îi e îngrozitor de frică de înălţime.

Nu mă pot abţine şi izbucnesc în râs. Fitz creează tot timpul scenarii romantice alambicate, însă cel puţin jumătate din ele se duc de râpă în mod spectaculos; 50% e în general o rată de succes foarte bună, dar nu e tocmai impresionantă când e vorba de gesturi grandioase.

— Şi tu n-ai ştiut? întreb.

O uşoară roşeaţă îi răsare în obraji.

— Nu e de mirare că ţi-a dat papucii.

El şi Molly erau împreună de şapte luni şi zece zile, adică mai mult decât suficient timp ca să descopere de ce îi era cel mai frică prietenei lui. Dar partea asta o ţin pentru mine. Nu vreau să ştie că îi ţin socoteala.

— Care e problema cu mine? De ce mi se tot întâmplă asta?

Tonul lui e plin de jale, dar adevărul care se simte dincolo de cuvintele lui îmi rupe inima.

Instinctul îmi spune să-l apuc de umeri şi să-i spun: Nu. Tu eşti perfect. Fetele sunt cele care au o problemă. În schimb, îmi ţin mâinile acasă şi spun:

— Poate că te străduieşti prea tare.

— Ce vrei să spui? pufneşte el. Cum adică mă străduiesc prea tare? Cum este să te străduieşti prea tare pentru ceva sau cineva pe care îl vrei cu adevărat?

— Nu mă întreba pe mine! Eu nu mă străduiesc să obţin nimic din ce-mi doresc.

Vreau să fie o glumă, dar e prea adevărat ca să fie amuzant.

Poate că până la urmă a fost o idee proastă să vin aici în seara asta.

O persoană normală ia 35 000 de decizii în fiecare zi. Am citit asta undeva şi mi-a rămas în creier, fiindcă… cifra asta? E imensă. Copleşitoare. Paralizantă. Suficientă ca să mă facă să stau toată ziua în pat, cu pătura trasă peste cap. Am mai citit şi că oamenii care au succese uriaşe, precum Barack Obama şi Mark Zuckerberg, poartă în fiecare zi aceleaşi haine ca să evite deciziile obositoare.

Extenuarea decizională e ceva ce înţeleg. O simt până în adâncul sufletului. De exemplu, la şcoală. Nu m-am putut hotărî la ce curs facultativ să mă înscriu anul ăsta. Teatru? Olărit? Limbajul semnelor? Dacă destinul meu e să devin o sculptoriţă celebră, dar îmi irosesc talentul recitând versuri prost memorate din Shakespeare? Sau dacă mergând la cursurile de olărit, care sunt a patra oră, o să fiu nevoită să iau masa la altă oră decât toţi prietenii mei şi o să ajung să mănânc tot anul singură, în baie? Sau dacă e o scurgere de monoxid de carbon pe coridorul cu laboratoarele de lingvistică şi toţi elevii de la cursul de limbajul semnelor mor la prima oră? Sinistru. Dar posibil.

— Credeam că ea e aleasa, spune încet Fitz lăsându-şi capul pe umărul meu.

Simt cum mi se rupe inima. Nu fiindcă vorbeşte despre altă fată. M-am obişnuit de-acum cu asta. Ci fiindcă poate să-şi pună capul pe umărul meu fără să fie cuprins de flăcări. Mie îmi tremură mâinile şi inima îmi bubuie să-mi spargă pieptul fiindcă stau aşa de aproape de el. Pe când el mă atinge nonşalant, fără să simtă nimic; când o să se uite diseară la înregistrarea din aplicaţia lui cardio, acest contact fizic nici n-o să fie înregistrat printre creşterile de ritm cardiac.

— Aleasă ca să ce? mă răstesc.

Volumul de energie pe care îl consum ca să-mi ascund gelozia sau nesiguranţa când vorbeşte despre alte fete ar putea lumina un oraş, dar în seara asta, cu scrisoarea în buzunarul de la spate, masca îmi alunecă de pe chip.

— Ce credeai? Că o să vă căsătoriţi şi o să faceţi nişte bebeluşi superbi?

Modelele de viaţă ale lui Fitz sunt doi părinţi greţos de îndrăgostiţi unul de altul şi trei surori de 20 şi ceva şi 30 şi ceva de ani, iar toţi aceştia l-au crescut servindu-i un regim constant de comedii romantice din anii ’90. Normal că se împiedică la tot pasul de idile şi că încearcă permanent să se autodepăşească, încercând să pună la cale cel mai grandios gest romantic din istoria poveştilor de dragoste. Oricare alt tip, mai puţin binecuvântat ca aspect fizic decât Fitz şi cu rezultate sportive mai slabe decât el, ar fi luat la mişto fără milă în vestiarul băieţilor pentru obsesia lui cu poveştile de amor. Dar aşa, aproape toată lumea pe care o cunosc (inclusiv băieţii) a fost îndrăgostită la un moment dat de Fitz.

Molly nu e prima fată pe care a considerat-o „aleasa“ lui şi n-o să fie nici ultima. Sunt groaznic de geloasă. Invidia îmi ţâşneşte, practic, prin toţi porii, ca o otravă verde. Nu doar din cauza celorlalte fete (deşi şi de-asta), ci pentru că inima lui e neînfricată. Asta iubesc cel mai mult la el.

Asta urăsc la fel de mult.

— Aşa-i că e superbă? spune Fitz cu nostalgie.

Nu asta era ideea! Îmi dau voie să-mi dau ochii peste cap, recunoscătoare cerului întunecat că îmi ascunde gestul.

— Care-a fost lovitura de graţie? Înălţimea, ploaia sau nefericita combinaţie a ambelor?

— Nu vreau să vorbesc despre asta.

Ridică capul şi îşi face de lucru cu brăţara de fitness. Antrenorul echipei de baseball a şcolii îi obligă pe toţi jucătorii să le poarte, chiar şi în afara sezonului.

— De când? întreb, luată prin surprindere de abaterea de la scenariul obişnuit.

Acum vine de obicei partea în care îmi relatează fiecare cuvânt şi mesaj crud, descriind în detalii chinuitoare cum îi curgeau lacrimile pe faţă în timp ce ţipa la el sau îl săruta sau ce s-o mai întâmpla în timpul unei despărţiri.

Fitz se uită la mine pe sub gene şi mi se taie respiraţia. De ce încă mi se mai taie respiraţia? De parcă aş fi una din fetele alea din filmele lui.