Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Carmen Botoşaru
Design copertă: Faber Studio
Foto copertă: Guliver / Getty Images/ © AnnaRise;
© Omesh Hirani on Unsplash
Director producţie:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Vlad Condur
Corectură:
Andreea-Lavinia Dădârlat
Elena Bițu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Nine Perfect Strangers
Autor: Liane Moriarty
Copyright © LMM Creative Pty Ltd, 2018
Extract from “The High Mark” reprinted with permission from Bruce Dawe AO
Copyright © Editura Trei, 2020
pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0757-5
ISBN (PDF): 978-606-40-1040-7
ISBN (EPUB): 978-606-40-1293-7
Pentru Kati
şi pentru tata,
cu toată dragostea mea
Crezi că tu eşti problema,
Dar tu eşti leacul.
Crezi că tu eşti încuietoarea uşii,
Dar tu eşti cheia care o deschide.
Rumi
Chiar când credeam că am descoperit sensul vieţii, ei l-au schimbat.
George Carlin
Capitolul 1
Yao
— Mă simt bine, spuse femeia. N-am nimic.
Lui Yao nu i se părea că se simte bine.
Era prima lui zi ca paramedic stagiar. A treia intervenţie. Yao nu era agitat, ci într-o stare de hipervigilenţă pentru că nu suporta să facă nici cea mai mică greşeală. Când era copil, greşelile îl făceau să plângă inconsolabil şi chiar şi-acum simţea un junghi în stomac.
Un strop de transpiraţie se prelinse pe faţa femeii, lăsând o dâră udă prin fard. Yao se întrebă de ce femeile îşi fardau faţa cu portocaliu, dar asta era irelevant.
— Mă simt bine. Poate că e doar o viroză trecătoare, spuse ea cu un uşor accent est-european.
Finn, superiorul său, îi spusese:
— Observă totul la pacient şi la mediul în care se află! Gândeşte-te că eşti un agent secret care caută indiciile unui diagnostic.
Yao observă că era o femeie supraponderală, de vreo 40 de ani, cu nişte pronunţate cearcăne roz, cu ochi neobişnuit de verzi şi un păr şaten, firav, strâns la ceafă într-un coc mic şi meschin. Era palidă, avea pielea umedă şi respira sacadat. O fumătoare înrăită, judecând după faptul că mirosea a tutun. Stătea într-un scaun de piele cu speteaza înaltă, în spatele unui birou imens. Părea să fie un fel de mare şefă, dacă mărimea somptuosului birou pe colţ şi ferestrele de la podea până la tavan, cu vedere spre port, erau indicii ale statutului în cadrul corporaţiei. Se aflau la etajul al şaptesprezecelea şi acoperişul în formă de vele al Casei Operei era atât de aproape, încât îi vedeai plăcile albe şi crem, în formă de diamant.
Femeia ţinea o mână pe mouse. Derula e-mailurile pe ecranul supradimensionat al calculatorului, ca şi când cei doi paramedici chemaţi s-o consulte erau un mic inconvenient, nişte electricieni veniţi să repare o priză. Purta un costum bleumarin, ajustat pe corp, de parcă ar fi fost o pedeapsă, jacheta fiind incomod de strâmtă la umeri.
Yao luă mâna liberă a femeii şi îi prinse un pulsoximetru de deget. Observă o pată solzoasă şi lucioasă pe pielea roşiatică de pe antebraţ. Un prediabet?
— Iei vreun medicament, Masha? întrebă Finn.
Avea un fel dezinvolt şi familiar de a vorbi cu pacienţii, de parcă făcea conversaţie la un grătar, cu berea în mână.
Yao observase că Finn li se adresa întotdeauna pacienţilor pe numele mic, pe când el se jena să vorbească cu ei ca şi când erau vechi prieteni, dar dacă asta ajuta pacientul să se simtă mai bine, atunci va învăţa să-şi depăşească timiditatea.
— Nu iau niciun medicament, spuse Masha cu ochii în calculator.
Dădu un clic hotărât pe ecran, apoi îşi mută privirea de la monitor la Finn. Avea nişte ochi parcă împrumutaţi de la o persoană frumoasă. Yao presupuse că purta lentile de contact colorate.
— Sunt sănătoasă. Îmi cer scuze că v-am răpit timpul. Nu eu am chemat ambulanţa.
— Eu am chemat ambulanţa, spuse o tânără brunetă, foarte drăguţă, cu pantofi cu toc înalt şi o fustă strâmtă, ecosez, ale cărei romburi se suprapuneau la fel ca plăcile de pe Casa Operei.
Fusta îi venea excelent, dar, evident, asta nu avea nicio relevanţă în clipa de faţă, chiar dacă, practic, ea făcea parte din mediul pe care Yao trebuia să-l observe. Fata îşi rodea unghia de la degetul mic.
— Sunt asistenta ei personală. Ea… ăăă…, zise, apoi coborî glasul, ca şi când urma să dezvăluie ceva ruşinos. S-a albit de tot la faţă şi a căzut de pe scaun.
— N-am căzut de pe scaun! i-o tăie Masha.
— A alunecat de pe el, se corectă fata.
— Am ameţit puţin, atâta tot, îi spuse Masha lui Finn. Pe urmă m-am întors imediat la treabă. N-am putea să n-o mai lungim atâta? Sunt dispusă să vă plătesc integral… cum îi zice?… preţul sau tariful, sau ce percepeţi pentru serviciile voastre. Am asigurare de sănătate privată, desigur. Pur şi simplu nu am timp de aşa ceva în clipa asta.
Apoi se uită atentă la asistenta ei.
— Nu am o întâlnire la 11 cu Ryan?
— O s-o anulez.
— Vorbea cineva de mine? spuse un bărbat din pragul uşii. Ce s-a întâmplat?
Un tip cu cămaşă violet, mult prea strâmtă, intră ţanţoş ducând în braţe un teanc de dosare din carton manila. Vorbea cu un accent britanic afectat, de parcă era un membru al casei regale.
— Nimic, spuse Masha. Ia loc.
— Masha e ocupată în clipa asta, nu se vede? spuse biata asistentă.
Yao era în asentimentul ei. Nu-i plăcea ca problemele de sănătate să fie tratate cu neseriozitate şi considera că profesia lui merita mai mult respect. Avea şi o puternică aversiune faţă de tipii cu părul ţepos şi accent afectat, care purtau cămaşă violet cu un număr mai mic, pentru a-şi arăta pectoralii bine conturaţi.
— Nu, nu, ia loc, Ryan! Nu durează mult. Sunt bine, spuse Masha făcându-i nerăbdătoare semn să ia loc.
— Îmi dai voie să-ţi iau tensiunea, te rog, ăăă… Masha? spuse Yao îndrăznind să-i bâiguie numele în timp ce se pregătea să-i înfăşoare brasarda pe braţ.
— Hai mai întâi să scoatem jacheta, zise Finn amuzat. Eşti o femeie ocupată, Masha.
— Mie nu-mi trebuie decât să-mi semneze astea, îi spuse tânărul asistentei pe un ton scăzut.
Mie nu-mi trebuie acum decât să verific semnele vitale ale şefei tale, boule, se gândi Yao.
Finn o ajută pe Masha să-şi scoată jacheta pe care apoi o aşeză cu atenţie pe speteaza scaunului.
— Ia să vedem documentele alea, Ryan, spuse Masha descheindu-şi câţiva nasturi la cămaşa de mătase crem.
— Îmi trebuie semnătura ta pe primele două pagini, spuse tipul întinzându-i dosarul.
— Asta-i culmea! exclamă asistenta ridicând mâinile exasperată.
— Prietene, va trebui să revii altă dată, spuse Finn cu o notă clară de asprime în vocea lui de tip care se relaxează la un grătar.
Ryan se dădu înapoi, dar Masha pocni din degete ca el să-i paseze dosarul, iar Ryan făcu imediat un salt în faţă şi i-l dădu. Se vedea că Masha îl speria mai tare decât Finn, ceea ce spunea multe, pentru că Finn era un tip masiv şi puternic.
— Durează cel mult paisprezece secunde, îi spuse ea lui Finn.
Vocea i se îngroşă la cuvântul „mult“, astfel încât se auzi „molt“.
Cu brasarda tensiometrului în mână, Yao schimbă o privire cu Finn.
Mashei îi căzu capul într-o parte, ca şi când tocmai aţipise. Dosarul îi alunecă dintre degete.
— Masha? o strigă Finn cu voce puternică, autoritară.
Ea se prăbuşi în faţă, cu braţele îndoite, ca o marionetă.
— Uite-aşa! strigă asistenta cu satisfacţie. Exact aşa a făcut şi mai devreme!
— Doamne Dumnezeule! exclamă tipul cu cămaşa violet şi se retrase. Doamne! Îmi pare rău! Eu doar…
— În regulă, Masha. Hai să te întindem pe podea, spuse Finn.
Finn o ridică de subsuori şi Yao o apucă de picioare, icnind de efort. Era o femeie foarte înaltă, îşi dădu seama Yao, mult mai înaltă decât el. Avea cel puţin 1.80 şi era al naibii de grea. Împreună cu Finn o întinse pe covorul cenuşiu, pe-o parte. Finn îi împături jacheta şi i-o puse sub cap.
Braţul stâng al Mashei se ridică ţeapăn, ca de zombi, deasupra capului. Mâinile i se încleştară spastic în pumni. Continua să respire sacadat în timp ce corpul îi devenea rigid.
Avea o criză convulsivă.
Era tulburător să asişti la o criză convulsivă, dar Yao ştia că nu trebuia decât să aştepţi să treacă. Masha nu avea nimic în jurul gâtului, Yao nu avea ce să-i desfacă. Cercetă spaţiul din apropierea ei şi văzu că nu era nimic de care femeia să se lovească cu capul.
— Asta s-a întâmplat şi mai devreme? întrebă Finn ridicând privirea spre asistentă.
— Nu. Nu, înainte doar a leşinat, răspunse asistenta, care se uita cu ochii măriţi de o fascinaţie îngrozită.
— A mai avut crize convulsive? întrebă Finn.
— Nu cred. Nu ştiu.
În timp ce vorbea, asistenta se trăgea înapoi spre uşa biroului, unde se strânseseră o mulţime de angajaţi din companie. Cineva filma cu telefonul mobil, ca şi cum criza şefei lor era un concert de muzică rock.
— Încep compresiile, spuse Finn, iar ochii lui erau absolut calmi şi imperturbabili.
Urmă un moment — nu mai mult de o secundă, totuşi un moment — în care Yao nu reacţionă deloc, în timp ce creierul lui se lupta să proceseze ce se întâmplase. Îşi va aminti mereu acel moment de confuzie şi perplexitate. Ştia că un stop cardiac poate avea simptome asemănătoare cu cele ale unei crize convulsive şi totuşi el omisese acest lucru, deoarece creierul lui fusese foarte convins, în mod eronat, de o singură realitate: pacienta avea o criză convulsivă. Dacă Finn n-ar fi fost acolo, Yao n-ar fi făcut decât să stea pe vine şi să se uite la o femeie în stop cardiac, fără să facă nimic, ca un pilot care-şi lasă avionul să se prăbuşească pe sol, deoarece se bizuie prea mult pe instrumente, care de fapt nu funcţionează bine. Cel mai fin instrument al lui Yao era creierul şi în această zi nu funcţiona bine.
Îi aplicară două şocuri electrice, dar fără să reuşească să-i stabilizeze pulsul. Masha Dmitrichenko era în stop cardiac când o scoaseră din biroul ei de pe colţ în care nu avea să se mai întoarcă niciodată.
Capitolul 2
Zece ani mai târziu
Frances
Într-o zi senină şi caldă din ianuarie, Frances Welty, odinioară scriitoare de romane de dragoste de succes, mergea singură cu maşina prin pustietatea cu vegetaţie săracă, la şase ore nord-vest de Sydney, oraşul unde locuia.
Autostrada ca o panglică neagră se desfăşura hipnotic înaintea ei, în timp ce instalaţia de aer condiţionat îi sufla cu putere în faţă un curent de aer polar. Cerul era o cupolă gigantică de un albastru intens, care îi înconjura maşina minusculă şi solitară. Era mult prea mult cer pentru gustul ei.