1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/ Getty Images/ © Borut Trdina

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Andreea-Lavinia Dădârlat

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: After the End

Autor: Clare Mackintosh

Copyright © Clare Mackintosh 2019

First published in Great Britain in 2019 by Sphere

Lines on page 251 and 485 from „Stopping by Woods on a Snowy Evening“ from Poetry of Robert Frost by Robert Frost.

Copyright © Editura Trei, 2020
pentru prezenta edi
ție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0749-0

ISBN (PDF): 978-606-40-1062-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1422-1

Pentru Echipa de la Secția de Terapie Intensivă
Neonatală a Spitalului John Radcliffe, Oxford.

Vă mulțumesc.

PROLOG

Leila se uită de jur împrejurul sălii de judecată. Singurii care se mișcă sunt cei câțiva ziariști cărora li s-a permis să asiste, făcând rapid cu pixurile semne stenografice, notând fiecare cuvințel pe care îl rostește judecătorul. Toți ceilalți stau aproape nemișcați — uitându-se, așteptând —, iar Leila are ciudata senzație că e cumva blocată în timp și că este posibil să se trezească cu toții peste un an în aceeași sală de judecată, așteptând sentința care are să schimbe atât de multe vieți.

Leila are un nod în gât. Dacă ei îi este greu, cât de îngrozitor trebuie să fie pentru Pip și Max să asculte ce spune judecătorul! Să știe că în câteva clipe vor afla care va fi soarta fiului lor.

Înainte de pauză, Max și Pip Adams stăteau la capetele opuse ale băncii lungi așezate în spatele echipelor lor de avocați. Sunt încă pe bancă, dar distanța dintre ei s-a contractat, iar acum stau suficient de aproape unul de celălalt cât să se atingă.

De fapt, după cum observă Leila, când judecătorul pare gata să dea sentința, se vede o mișcare. N-ar putea spune dacă Max este cel care s-a mișcat primul sau dacă a fost Pip. Și nici nu este sigură dacă cei doi sunt conștienți de ceea ce fac. Dar după cum vede ea, două mâini se încumetă în ținutul nimănui dintre ei doi și, încet, se ating una pe alta.

Părinții lui Dylan se țin de mână.

Judecătorul vorbește.

Și o întreagă sală de judecată își ține respirația.

ÎNAINTE

1. PIP

Îl născusem pe Dylan de șase ore când am observat un semn cât buricul degetului mare în spatele urechii sale stângi. Stăteam întinsă pe o parte, veghindu-l, cu brațul liber îndoit protector peste trupușorul său. M-am uitat la buzele lui perfecte fremătând în timp ce respira și apoi am urmat cu privirea obrăjorii și spiralele urechilor încă prea fragede ca să aibă contururile formei finale. Și atunci am zărit pata aceea de culoarea ceaiului cu lapte și am zâmbit pentru că era ceva cu totul nou și totuși atât de familiar!

— Are semnul tău din naștere.

I l-am arătat și lui Max, care a spus atunci nu mai e niciun dubiu că-i al meu, iar extenuarea și euforia ne-au făcut să izbucnim într-un râs atât de puternic, încât asistenta și-a băgat capul printre perdele ca să vadă care era motivul unei așa veselii. Iar când Max a trebuit să plece și luminile au slăbit în intensitate, am atins cu vârful degetului semnul acela de culoarea ceaiului cu lapte, care era legătura dintre cei doi oameni pe care-i iubeam cel mai mult pe lumea asta, și m-am gândit că viața era perfectă, nu avea cum să fie mai bună de-atât.

Undeva în secție se aude un geamăt înfundat; și un murmur care-l însoțește, al unui alt părinte care încă nu s-a culcat, la fel ca mine. Aud scârțâitul papucilor de cauciuc pe coridor și bolborositul răcitorului de apă din care curge o doză, după care pașii o iau înapoi spre secție.

Țin cu blândețe o mână pe fruntea lui Dylan și-l mângâi ușor, spre creștet. Părul îi crește la loc în șuvițe blonde, ca atunci când era bebeluș, și mă întreb dacă va mai fi cârlionțat. Mă gândesc dacă se va închide din nou la culoare, devenind șaten, ca atunci când avea doi ani. Trec ușor cu degetul de-a lungul nasului, atentă să nu ating tubul îngust care-i șerpuiește dintr-o nară până în stomac.

Tubul endotraheal este mai larg decât cel pentru hrănire. Trece printre buzele lui Dylan, fixate cu două fâșii de leucoplast, una de-a lungul bărbiei și cealaltă deasupra buzelor. De Crăciun, am adus mustățile false care ne-au revenit într-una dintre tradiționalele „pocnitori“ și am ales-o pentru Dylan pe cea mai stufoasă și mai extravagantă. Și, pentru câteva zile, până când bucata de leucoplast s-a murdărit și a trebuit să fie schimbată, băiețelul nostru de aproape trei ani a făcut pe toată lumea din jurul său să zâmbească din nou.

— Pot să-l ating?

Mă uit în partea cealaltă a încăperii, unde se află băiatul nou-venit; acolo unde mama lui, neliniștită și nesigură pe ea, veghează lângă patul fiului ei.

— Sigur că da.

Asistenta de gardă, Cheryl, îi zâmbește încurajator.

— Țineți-l de mână, îmbrățișați-l. Vorbiți cu el.

Sunt cel puțin două asistente aici tot timpul și se schimbă mereu între ele, dar Cheryl este preferata mea. Are un fel atât de calm de a se purta, că sunt convinsă că pacienții ei se simt mai bine doar prin simplul fapt că se află în prezența ei. În salonul acesta sunt trei copii: Darcy Bradford, care are opt luni, fiul meu, Dylan, și băiatul nou-venit.

Numele Liam Slater este scris cu carioca pe cartolina prinsă la capătul patului său. Dacă copiii se simt suficient de bine atunci când sunt internați la Terapie Intensivă, pot să-și aleagă un abțibild cu un animal. E la fel ca la grădinița lui Dylan, unde numele sunt trecute pe plăcuțele de deasupra cuierului. Am ales pentru el o pisică. Lui Dylan îi plac mult pisicile. Le mângâie cu atâta delicatețe și deschide ochii atât de mari când face asta, de parcă ar fi prima oară când simte ceva atât de moale. Odată, un motan mare și roșcat l-a zgâriat, Dylan a deschis gurița într-un cerc perfect, de șoc și groază, după care a izbucnit în lacrimi. Am simțit un val de tristețe la gândul că din acel moment avea să fie mereu precaut față de ceva ce înainte îi aducea atât de multă bucurie.

— Nu știu ce să-i zic, șoptește mama lui Liam, iar vocea i se frânge ca un stol de fluturi în zbor.

Fiul ei este mai mare decât Dylan — probabil că merge deja la școală — și are nasul cârn, cu pistrui, și părul lăsat lung în creștetul capului. Pe lateral, deasupra urechii, sunt rase două dungi înguste.

— Are o tunsoare foarte cool, îi spun.

— Da, se pare că și ceilalți părinți le-au dat voie copiilor să se tundă așa, spune mama lui și-și dă ochii peste cap, într-o palidă imitație de frustrare maternă.

Îi țin isonul, făcând și eu o grimasă asemănătoare.

— O, Doamne, mă așteaptă și pe mine toate astea, zâmbesc eu. Sunt Pip, iar el este Dylan.

— Nikki. Și Liam, spune ea, iar vocea îi tremură când îi pronunță numele. Mi-aș dori să fi fost și Connor aici.

— Soțul? Se întoarce mâine?

— O să vină cu trenul. Pentru că, uite, îi ia mașina luni dimineață și-i aduce înapoi vineri. Toată săptămâna stau pe șantier.

— Constructor?

— Tencuitor. Au o lucrare mare pe aeroportul Gatwick.

Se uită fix la Liam, palidă la față. Știu sentimentul acela: spaima amplificată de o sută de ori de liniștea din secție.

În aripa pentru bolnavii de cancer este o cu totul altă atmosferă. Copiii aleargă de colo-colo pe coridoare, în spațiile de joacă sunt jucării peste tot. Cei mai mari fac matematică împreună cu echipa de educatori, kinetoterapeuții ajută membre care nu mai vor să asculte să-și facă treaba. Nu înseamnă că nu mai ești îngrijorat, sigur că tot ești — Hristoase, ești îngrozit! —, dar… e ceva diferit, asta e tot. Mai multă gălăgie, mai multă lumină. Mai multă speranță.

— V-ați întors? ne-au întrebat asistentele când ne-au văzut.

Ochi blânzi se uită într-ai mei, spun altceva decât ceea ce ne spunem în cuvinte. Îmi pare rău că se întâmplă asta. Vă descurcați minunat. O să fie totul bine.

— Cred că-ți cam place aici, nu-i așa, Dylan?

Și chestia amuzantă e că lui Dylan chiar îi plăcea. Chipul i se lumina când vedea fețele cunoscute și, dacă picioarele lui ar fi funcționat, ar fi alergat pe coridor până la locul de joacă să caute cutia mare cu piese Duplo, iar dacă l-ai fi văzut de la distanță, concentrat la turnulețul lui, n-ai fi zis că are o tumoare la creier.

De aproape ți-ai fi dat seama. De aproape ai fi văzut o curbă precum cârligul unui umeraș de haine de-a lungul părții stângi a capului, acolo unde chirurgii l-au deschis și au scos o bucățică de os ca să poate ajunge la tumoare. De aproape i-ai fi văzut cearcănele adânci și întunecate și pielea ca de ceară tânjind după o porție de celule roșii. De aproape, dacă ai fi trecut pe lângă noi pe stradă, ai fi tresărit fără să vrei.

Nimeni nu tresărea însă în secția de pediatrie. Dylan era doar unul din zecile de copii care purtau însemnele unui război ce nu fusese câștigat încă. Poate că de aceea îi și plăcea acolo: se integra perfect.

Și mie îmi plăcea acolo. Îmi plăcea patul meu pliant aflat lângă al lui Dylan, în care dormeam mai bine decât acasă, pentru că aici tot ce aveam de făcut era să apăs pe un buton și cineva apărea imediat în fugă. Cineva care nu intra în panică dacă Dylan își scotea cateterul; cineva care mă liniștea, asigurându-mă că rănile din gura lui aveau să se vindece, cu timpul; cineva care zâmbea blând și-mi spunea că echimozele erau destul de normale după chimioterapie.

Nimeni n-a intrat în panică atunci când am apăsat butonul ultima oară, dar nici n-a zâmbit nimeni.

— Pneumonită, a spus doctorița.

Fusese alături de noi la prima serie de chimioterapie, când eu și Max ne-am învins lacrimile și ne-am spus unul altuia că trebuie să fim curajoși pentru Dylan, și apoi ne-am revăzut cu ea la fiecare ciclu de tratament; o constantă de-a lungul celor patru luni pe care le-am petrecut când în spital, când în afara lui.

— Chimioterapia poate cauza o inflamație în plămâni — de-aia îi și este greu băiatului să respire.

— Dar ultima serie a fost în septembrie.

Iar acum era deja sfârșitul lunii octombrie.