Pentru Margo

Te-am iubit dinainte să cumperi această carte și

te-am iubit și mai mult după ce ne-ai ajutat să transformăm acest volum în nestemata care e acum.

Mulțumim că ești editorul nostru, majoreta noastră, prietena noastră.

1
EL

— Te rog, spune-mi că toate fetele de-aici sunt majore.

— Toate fetele de-aici sunt majore, îi repet îndatoritor managerului meu, Jim Tolson.

Adevărul e că habar nu am dacă e așa. Când m-am întors azi-noapte de la studio, petrecerea era deja în toi. N-am stat să verific actele tuturor înainte de a-mi lua o bere și de a pălăvrăgi cu niște fete nerăbdătoare, care s-au declarat atât de îndrăgostite de muzica mea, încât o cântau și în somn. Părea o invitație vagă, dar nu eram interesat. Prietenul meu, Luke, mi le-a luat de pe cap, apoi am rătăcit încercând să-mi dau seama dacă-i cunosc măcar pe un sfert din oamenii aflați la mine în casă.

Am ajuns la concluzia că-i știu pe cel mult șapte dintre ei.

Jim a strâns din buzele-i subțiri, apoi s-a așezat pe șezlongul de vizavi de mine. E o fată leșinată acolo, așa că nu are ce face decât să se așeze și el pe un colț. Odinioară, Jim mi-a spus că, în munca alături de un rock star tânăr, cea mai mare primejdie o reprezintă fanele. Faptul că stă atât de aproape de o adolescentă în bikini îl face, în mod clar, să se simtă agitat.

— Ține minte replica asta în caz că TMI te-ntreabă azi pe stradă despre asta, mă avertizează Jim.

— O s-o țin minte.

Ce altceva mai trebuie să țin minte? Zilele astea ocolesc orice loc unde zumzăie vedetele. N-am niciun chef să fiu asaltat de fani.

— Cum a fost aseară la studio?

Îmi dau ochii peste cap. De parcă Jim n-ar fi vorbit la telefon cu tehnicianul imediat după ce am plecat, reascultând melodia.

— Știi foarte bine cum a fost. De căcat. Mai rău de-atât. Cred că un Chihuahua care latră ar scoate niște vocalize mai bune decât mine.

Mă las pe spate și mă mângâi pe gât. Nu am nimic la coardele vocale. Jim și cu mine am fost la un medic acum câteva luni. Dar ieri sunetele au ieșit ca și cum le-ar fi lipsit... ceva. Toată muzica mea pare insipidă în perioada asta.

N-am mai înregistrat ceva ca lumea de la ultimul meu album încoace. Nu-mi dau seama care e problema. Ar putea fi versurile, ritmul sau linia melodică. E totul și nu e nimic în mod special și nimic nu m-a ajutat.

Îmi trec degetele peste cele șase coarde ale chitarei mele Gibson, știind că supărarea mi se citește pe față.

— Hai să ne plimbăm puțin, zice Jim și se uită spre fată.

Ea pare leșinată, dar la fel de bine s-ar putea preface.

Oftând, pun chitara pe pernă și mă ridic în picioare.

— Nu știam că-ți plac plimbările pe plajă, Jim. Vrei să ne spunem unul altuia poezii înainte să mă ceri în căsătorie? glumesc eu.

Dar probabil că are dreptate când îmi propune să ne îndepărtăm puțin de fata respectivă. Nu avem nevoie de vreo fană vorbăreață care să discute cu ziarele tabloide despre blocajul meu. Le-am dat destule subiecte de bârfă până acum.

— Ai văzut ultimele statistici de pe rețelele de socializare? mă întreabă și ridică telefonul.

— Asta chiar e o întrebare?

Ne oprim la balustrada de pe ponton. Mi-aș dori să ne plimbăm pe plajă, dar e un loc public și ultima oară când am încercat să pun piciorul pe nisipul din spatele casei mele m-am ales cu șortul de baie sfâșiat și cu nasul plin de sânge. Asta era acum trei ani. Tabloidele au transformat întâmplarea într-o poveste despre cum m-am certat cu fosta mea iubită și despre cum am terorizat niște copii.

— Pierzi vreo mie de followeri pe săptămână.

— Sună nasol.

Sună minunat, ca să fiu sincer. Poate că o să reușesc, în cele din urmă, să profit de casa mea de pe plajă.

Chipul lui complet lipsit de riduri, datorită celor mai tari operații estetice de pe piață, capătă o expresie iritată.

— E o chestie serioasă, Oakley.

— Și ce dacă? Cui îi pasă că pierd eu followeri?

— Vrei să fii luat în serios ca artist?

Predica asta din nou? Am auzit-o din gura lui Jim de un milion de ori până acum, de la 14 ani, când am semnat contractul cu el.

— Știi bine că da.

— Atunci trebuie să fii iar în formă, pufnește el.

— De ce?

De ce faza asta cu să fii în formă trebuie să aibă legătură cu faptul că fac muzică bună? Dacă am nevoie de ceva, atunci trebuie să fiu mai sălbatic și să forțez limitele în toate aspectele vieții mele.

Dar... n-am făcut întotdeauna așa? Simt că, în ultimii cinci ani, am băut, fumat, înghițit și experimentat tot ce are lumea de oferit. Sunt deja un star pop terminat, deși n-am împlinit încă 20 de ani.

La acest gând, un fior de teamă mi se lasă-n jos pe șira spinării.

— Casa de discuri e gata să renunțe la tine, mă avertizează Jim.

La auzul acestei vești, îmi vine să bat din palme ca un copil. Suntem în conflict de câteva luni.

— N-au decât s-o facă.

— Și cum crezi c-o să-ți apară următorul album? Studioul deja ți-a respins ultimele două încercări. Vrei să experimentezi cu sunetul? Să folosești poezia clasică pe post de versuri? Să scrii și despre alte chestii în afară de suferință și de fetele drăguțe care nu te iubesc?

Mă holbez morocănos la apă.

El mă prinde de braț:

— Fii atent, Oak!

Îi arunc o privire de genul ce mama dracului faci? și el îmi dă drumul. Amândoi știm că nu-mi place să fiu atins.

— Nu te vor lăsa să scoți discul, dacă vei continua să-ți alungi publicul.

— Exact, spun arogant. Deci de ce să-mi pese dacă renunță la mine casa de discuri?

— Deoarece casele de discuri există ca să facă bani și nu-ți vor pro­duce următorul album dacă nu-l pot vinde. Dacă vrei să mai câștigi un Grammy, dacă vrei să fii luat în serios de colegii tăi, atunci singura ta șansă e să-ți reabilitezi imaginea. N-ai mai scos un disc de când aveai 17 ani. Adică de acum doi ani. Asta înseamnă un deceniu în businessul muzical.

— Adele a scos un disc la 19 ani și-apoi la 25.

— Tu nu ești Adele, la naiba!

— Sunt mai tare, zic eu, și nu e aroganță.

Știm amândoi că e purul adevăr.

De când mi-am lansat primul album, la 14 ani, am avut un succes ireal. Fiecare album a luat de două ori Discul de platină, iar Ford chiar pe cel de diamant. În acel an, am avut un turneu internațional cu 30 de concerte, toate pe stadioane, toate cu casa închisă. Sunt mai puțin de zece artiști în lume care susțin turnee pe stadioane. Toți ceilalți au retrogradat la arene mai mici, amfiteatre, săli și cluburi.

— Erai mai tare, spune tăios Jim. De fapt, ești pe punctul de a deveni unul căruia i-a apus steaua la 19 ani.

Devin încordat când el dă glas temerii mele de mai devreme.

— Felicitări, puștiule. Peste 20 de ani, o să stai pe un scaun la Hollywood Squares și un copil își va întreba mama: „Cine-i Oakley Ford?“ și maică-sa va spune...

— Am înțeles ideea, zic bățos.

— Nu. Nu ai înțeles. Existența ta va fi fost atât de meteorică, încât mama se va întoarce spre odrasla ei și va spune: „Habar n-am cine mai e și ăsta“.

Tonul lui Jim devine rugător.

— Fii atent, Oak, vreau să ai succes cu muzica pe care o faci, dar trebuie să colaborezi cu mine. Industria asta e condusă de câțiva moși îmbătați de cocaină și putere. Le place la nebunie să vă dea câte una în gură, vouă, artiștilor. Se excită la gândul ăsta. Nu le mai da motive să creadă că ești un ratat. Poți mai mult de-atât. Eu cred în tine, dar trebuie să-ncepi s-o faci și tu.

— Dar eu cred în mine.

Oare și pentru urechile lui Jim a sunat la fel de fals cum mi-a sunat mie?

— Atunci poartă-te ca atare.

În traducere? Maturizează-te!

Mă întind și-i iau telefonul din mână. Numărul fanilor de pe rețelele de socializare are tot opt cifre, în dreptul numelui meu. Mi­lioane de oameni mă urmăresc și înghit toate tâmpeniile pe care le postează zilnic echipa mea de PR. Pantofii mei. Mâinile mele. Frate, postarea cu mâinile a strâns un milion de like-uri și a generat un număr egal de povești fictive. Fetele alea au o imaginație foarte aprinsă. O imaginație aprinsă și murdară.

— Deci ce anume sugerezi? mormăi eu.

— Am un plan, oftează Jim ușurat. Vreau să ieși în oraș cu cineva.

— Nici gând. Am mai încercat deja manevra cu iubita.

În timpul lansării albumului Ford, conducerea m-a combinat cu April Showers. Dap, ăsta e numele ei adevărat — i l-am văzut pe permisul de conducere. April era o stea de televiziune în plină ascensiune și am crezut cu toții că-și va cunoaște interesul. O relație falsă, ca să ne apară numele pe copertele revistelor și în titlurile de pe fiecare site de bârfe de pe net. Da, existau și comentarii rău-voitoare în unele medii, dar atenția continuă a presei și speculațiile urmau să ne crească vizibil notorietatea. Numele noastre aveau să fie pe buzele tuturor, până în China și înapoi.

Strategia de presă a funcționat ca o vrajă. Nici nu puteam strănuta fără să ne facă vreunul poze. Am dominat presa de scandal vreo șase luni, iar turneul Ford a avut un succes zdrobitor. April a stat în primul rând la spectacole de modă care nici nu știam că există și a semnat un contract imens pe doi ani cu o agenție importantă de modele.

Totul a fost splendid până la terminarea turneului. Ceea ce toată lumea, inclusiv eu, refuzase să admită era faptul că, dacă pui alături doi adolescenți și le spui să se poarte ca și cum ar fi îndrăgostiți, se întâmplă unele lucruri. Care s-au și întâmplat. Singura problemă? April a crezut că aceste lucruri vor continua și după încheierea turneului. Când i-am spus că nu va fi așa, n-a fost deloc fericită — și avea o platformă destul de mare să spună lumii întregi exact cât de nefericită era.

— N-o să mai fie ca faza cu April, mă asigură Jim. Vrem să apelăm la toate fetele care vor să pășească pe covorul roșu, dar cred că e prea mult pentru ele. Nu vrem un fotomodel sau o vedetă. Vrem ca fanii tăi să creadă că pot ajunge la tine.

Deși mă îndoiesc de plan, întreb:

— Și cum facem asta?

— Inventăm o tipă normală. Începe să-ți scrie pe conturile de socializare. Să flirteze cu tine online. Oamenii văd cum interacționați. Apoi o inviți la un concert.