Părinţilor mei.

Fraţilor mei.

„Voiam să vorbesc despre moarte,

însă viaţa a răbufnit, ca întotdeauna.“

— Virginia Woolf

Este posibil ca întreaga mea existenţă să se rezume la această singură zi?

Cea mai frumoasă, mai teribilă şi definitivă zi. Făuritoare şi distrugătoare. Care mi-a scos în cale, cu acelaşi elan greu de suportat, suflul incandescent al vieţii şi opusul lui.

Am trăit această zi. N-am vorbit niciodată despre ea. Cu nimeni.

Amintirile sunt prezente totuşi. Chinuitoare. Brutale. Însă rănile s-au închis. S-au sudat. A fost nevoie de timp pentru ca frumuseţea să-mi fie din nou accesibilă. Să se detaşeze în sfârşit de acele imagini insuportabile pe care nu încetam să le văd de fiecare dată când clipeam.

Chiar şi azi, inima mea — ce altceva poate să facă? — continuă să-mi spună, în ritmul bătăilor ei, că am făcut ce trebuia.

Iertare.

I. ANII

1. Viaţa mea

— Da, domnule. Se va rezolva, desigur. Complimente soţiei dumneavoastră.

Închid telefonul, sceptică. Cine altcineva în afară de mine mai foloseşte această expresie desuetă, din secolul trecut?

Vorbesc ca o bătrână, trăiesc ca o bătrână, discut doar cu bătrânii. Sunt bătrână. Bătrână şi singură, asta e pe scurt viaţa mea.

Dar să începem cu începutul.

Mă numesc Romane. Am 39 de ani. Sunt medic generalist, varianta ipohondră cu tendinţă paranoică. O specializare dintre cele mai originale pe care nu mi-o aplic decât mie, pacienţii mei pot să stea liniştiţi. Mai mult din obişnuinţă decât din dorinţă, locuiesc la Paris, unde m-am şi născut. Călătoresc puţin, fiindcă mă tem de aproape orice îţi permite să te deplasezi pe o rază mai mare de 10 kilometri. Să urc într-o maşină e o veritabilă ispravă. Ce să mai vorbesc de tren, de vapor sau de avion! Cunosc statisticile, o prăbuşire la 12 milioane de zboruri, e mai probabil să câştigi la loto decât să mori într-un accident de avion. Însă pe mine tot mă sperie, întrucât câştigători la loto, chiar şi puţin numeroşi, există. Voiajez rar deoarece mi-e frică de păianjeni, de şerpi, de toate gângăniile care înţeapă, muşcă, ciupesc, de paludism, de febra denga, de virusul chikungunya, de turbare, de gripa aviară, să nu fiu răpită de o grupare mafiotă, să nu fac infarct undeva departe de un spital de primă mână, să nu mor deshidratată din cauza unei simple dizenterii.

Spaimele mele au luat de curând amploare. O amploare obsesională, ar zice unii — printre care şi psihologul meu. De zece luni, sufăr de ceea ce se numeşte în mod curent hiperventilaţie. Cum am un moment de stres, apare senzaţia că pericolul este iminent şi simt nevoia să respir într-o pungă de hârtie ca să-mi recapăt controlul. Imaginaţi-vă scena la raionul de legume şi fructe de la supermarketul din colţ: lângă dovleceii bio, o fată se sufocă pentru că din neatenţie a pus mâna pe un fruct fleşcăit şi îşi închipuie că o să sucombe peste o oră, victimă a unui atac bacterian — eu sunt fata aceea. Am bucuria de a mă transforma de mai multe ori pe zi într-un căţeluş care gâfâie, iar pungile de hârtie Air France sunt cele mai bune tovarăşe ale mele. Prietena mea, Melissa, care printr-un noroc teribil se întâmplă să fie pilot de linie, a devenit furnizorul meu oficial.

Bătrână, singură, ipohondră, ridicolă.

Aş fi putut adăuga şi urâtă, însă, ca să fiu sinceră, nu-i adevărat. Prin faţa mea defilează zilnic corpuri pe care le examinez în deplină siguranţă, la adăpostul mănuşilor de latex, şi-mi dau seama că al meu nu e cel mai rău. Dar degeaba, nu-mi place acest corp. În consecinţă, îl ascund sub haine neutre.

Sunt discretă, aproape invizibilă. Oamenii apreciază asta. Oamenii, nu bărbaţii. Singurul bărbat din viaţa mea e tata. Am crescut doar cu el, protejată de el, am urmat mereu calea trasată de el, iar până acum şase luni, încă locuiam cu el. Aşa îl iubesc eu pe tata. Până la sufocare. Psihologul meu susţine că hiperventilaţia nu-i altceva decât manifestarea somatică a nevoii mele de aer în relaţia cu tata: „Nu vi se pare că e o coincidenţă stranie între problemele dumneavoastră de respiraţie şi decizia de a vă distanţa de el?“. Are dreptate, fără îndoială, mai ales că lucrurile nu revin la normal în privinţa respiraţiei, cu toate că m-am mutat. În pragul vârstei de 40 de ani, m-am hotărât să învăţ să trăiesc fără tata. Am întins pânzele şi am părăsit portul. Psihologul mă asigură că e o decizie bună. Că era și timpul.

O fi timpul, dar e târziu. Mult prea târziu pentru ca tata să-mi accepte decizia cu seninătate. Am încercat să-i explic că oamenii normali, cu o viaţă normală, îşi văd părinţii de trei ori pe an şi îi sună o dată sau de două ori pe lună, că noi nu suntem obligaţi să mergem chiar până acolo, că putem deja să trecem de la traiul sub acelaşi acoperiş la unul sub acoperişuri diferite, de la supravegherea permanentă a faptelor şi a gesturilor mele la un telefon pe săptămână, că l-am cruţat de ani îndelungaţi de puseuri hormonale şi alte toane, că ar trebui să fie mulţumit, nu? Nu, bineînţeles că nu. Pentru tata, această modificare profundă a vieţilor noastre este pe cât de neguroasă, pe atât de inacceptabilă.

De câteva luni nu-mi mai vorbeşte decât atunci când e strict necesar. Uneori am senzaţia că mă aflu în faţa unui copil capricios de 65 de anişori, frustrat că-şi pierde jucăria preferată. Iniţial m-a durut reacţia lui. Prea dură, prea radicală. Apoi am asimilat-o. Până la urmă, mă gândesc că o îndepărtare temporară este necesară. Că ne face bine amândurora. Tata are nevoie de timp ca să accepte noua situaţie, dar va reuşi în final. Odată şocul trecut, relaţiile noastre se vor normaliza. Se vor banaliza. Şi respiraţia mea odată cu ele.

Sunt conştientă că vorbesc despre asta ca despre o despărţire amoroasă. Iei totul prea în serios, biata mea fată. E tatăl tău, nu există nicio ruptură, e doar o distanţare bine-venită. Respiră, Romane, respiră.

O bătrână singură, ipohondră, jalnică, dar care se tratează. Sau măcar încearcă.

*

După încheierea discuţiei telefonice cu pacientul meu, iau o pauză de câteva minute ca să beau un pahar cu apă şi să-mi răcoresc faţa. Astăzi e caniculă. Am impresia neplăcută că sunt blocată într-un hamam, dar fără masaj şi fără dulciuri orientale. Îmi ţin punga de hârtie la îndemână, căci umiditatea mă chinuie. Hainele se lipesc de mine, pacienţii se lipesc de mine, mănuşile se lipesc de mine. Dimineaţă au anunţat la radio 38 de grade. Un record la Paris, chiar şi pentru o zi de 15 iulie. Intru în concediu la sfârşitul săptămânii şi încă nu ştiu ce să fac cu el. Nimic nu mă îngrozeşte mai mult decât să mă pomenesc faţă în faţă cu mine însămi — şi Dumnezeu mi-e martor că mă îngrozesc multe lucruri. Totuşi, sunt obligată să-mi iau acest concediu: Parisul se depopulează simţitor în această perioadă, n-are niciun rost să ţin cabinetul deschis. Pentru a mă motiva să părăsesc arşiţa pariziană, îmi repet că odihna o să-mi întărească barierele imunitare, măcar atât.

Fir-ar să fie, ce cald e! Da, aşa vorbesc eu. În minte îmi spun „băga-mi-aş ce mă calcă pe nervi căldura asta de rahat“, dar ideea se dezintegrează când îmi iese din gură. Am cumpărat un ventilator pentru cabinet şi altul pentru dormitor. Astă-noapte, sărbătoarea naţională e cauza, abia dacă am închis un ochi. Pe ferestrele deschise auzeam certurile la beţie ale chefliilor din zonă şi nu mă puteam împiedica să nu-mi imaginez că, în orice clipă, un individ cu intenţii rele ar apărea în cameră. Ce-i drept, stau la etajul cinci, deci, în afară de dublura malefică a Omului-Păianjen, riscul să dea buzna cineva în casă e destul de limitat. Totuşi, eram neliniştită. M-am trezit în câteva rânduri, leoarcă de sudoare. Altfel spus, e mai bine să nu te pui cu mine azi. Cel puţin, aşa îmi formulez ideea în minte — că o să-i trag una în mutră oricui m-ar scoate din sărite. În realitate, şi azi, ca în orice altă zi, sunt exasperant de politicoasă.

Îmi dezlipesc bluza de spate pentru ultima dată şi deschid uşa. Doamna Lebrun — 70 de ani, păr atât de negru că devine deranjant, dantură atât de perfectă că devine suspectă — intră în cabinetul meu.

E o veche pacientă şi o amică de-ale tatei, după spuse­le sale: când el încă lucra ca gardian în parcul Buttes-Chau­mont, ştiu că se întâlnea cu ea regulat. Într-o vreme i-am bănuit că se știu mai bine decât vor să recunoască. Doamna Lebrun, de obicei foarte volubilă, se aşază în linişte pe scaun. Muţenia ei mă miră. Mă îngrijorează.

— Scumpa mea Romane, noi două trebuie să avem o discuţie.

Doamna Lebrun mă fixează cu ochi trişti. Îşi ţine geanta pe genunchi, strângând-o în mâini. Chipul îi este lipsit de expresie. Nicicând nu m-a privit în felul ăsta.

Încă n-o ştiu, dar doamna Lebrun se pregăteşte să-mi modifice cursul existenţei.

Peste câteva minute, nimic nu va mai fi la fel. Niciodată.

2. Sunt bine

Doamna Lebrun vorbeşte întotdeauna clar, răspicat, precis. Asta-i firea mea, doar mă cunoşti, scumpa mea Romane. În orice caz, o cunosc suficient ca să ştiu că este plină de bunăvoinţă. Nicidecum genul care umblă cu bârfe sau bate apropouri fără să se gândească la consecinţe. Aşa că, atunci când mă întreabă cu precauţie dacă totul e în regulă, mă trec fiori. Corpul mi se încordează.

— Totul e bine, desigur. Dar eu sunt medicul, mai degrabă eu ar trebui să vă întreb asta. Ce vă aduce la mine?

Încerc să-mi ascund tulburarea în spatele unei jovialităţi forţate. Doamna Lebrun trage adânc aer în piept şi se uită fix în ochii mei.

— O să intru direct în subiect, scumpa mea Romane. Ştii că te iubesc.