Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Rodica Crețu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Marekors

Autor: Jo Nesbø

Published by agreement with Salomonsson Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0971-5

ISBN (PDF): 978-606-40-1036-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-1291-3

Vineri. Ou

Casa fusese construită în 1898 pe un sol argilos care, cu timpul, se lăsase un pic pe latura vestică, făcând ca apa de ploaie să treacă acum de pragul de lemn al ușii. Apa se revărsă pe dușumeaua dormitorului, lăsând, în deplasarea ei către vest, o dâră umedă pe parchetul de stejar. Se opri o clipă într-o scobitură, apoi un alt mic val de apă o împinse din urmă și se strecură, ca un șobolan agitat, către plintă. Firicelul de apă porni după aceea în amândouă direcțiile; tatonă terenul, se furișă cumva prin dosul plintei și reuși să găsească un spațiu liber între capătul parchetului și perete. În orificiu se afla o monedă de cinci coroane purtând profilul regelui Olav și data: 1897, anul în care căzuse din buzunarul tâmplarului. Fuseseră ani de prosperitate, o mulțime de mansarde fuseseră construite cât ai bate din palme, așa că tâmplarul nu se obosise să se uite după ban.

Nu-i trebui mult apei să-și facă drum sub parchet. În afară de o inundație în 1968 — același an când acoperișul casei fusese reconstruit —, dușumelele zăcuseră netulburate, uscându-se și contractându-se, așa încât fisura dintre îmbinările șipcilor de pin crescuse la aproape jumătate de centimetru. Apa se prelinse pe bârna de sub fisură și-și urmă drumul spre vest, către peretele exterior. Acolo fu absorbită de ipsosul și de mortarul amestecate cu 100 de ani în urmă, tot în miez de vară, de Jacob Andersen, meșter zidar și tatăl a cinci copii. Andersen, ca mai toți zidarii din Oslo ai acelei vremi, își pregătea singur combinația de mortar și tencuială. Nu doar că avea un amestec doar al lui de var, nisip și apă, ci și niște ingrediente mai aparte: păr de cal și sânge de porc. Jacob Andersen era de părere că părul și sângele țin laolaltă zidăria și o fac mai rezistentă. Nu era ideea lui, le spusese la acea vreme neîncrezătorilor tovarăși de breaslă, de vreme ce tatăl său de origine scoțiană, ca și bunicul, folosiseră aceleași ingrediente, doar că având oile drept sursă. Deși renunțase la numele scoțian și își luase un altul mai potrivit pentru afaceri, nu i se părea că avea vreun motiv să întoarcă spatele unei tradiții care se întindea pe șase secole. Unii dintre zidari socoteau imoral obiceiul său, alții credeau că Jacob era în cârdășie cu diavolul, însă cei mai mulți îi râdeau în nas. Poate că unul dintre aceștia avea mai târziu să împrăștie povestea care urma să prindă atât de bine în înfloritoarea municipalitate a Kristaniei.

Un vizitiu din Grünerløkka luase de nevastă o verișoară de-ale lui din Värmland. Se mutaseră într-un apartament cu o odaie plus bucătărie într-un imobil din Seilduksgata, la construirea căruia participase și Andersen. Prima odraslă a cuplului avu ghinionul de a se naște cu păr negru, creț și ochi căprui, și de vreme ce soții erau amândoi blonzi cu ochi albaștri — iar bărbatul și gelos de fel —, într-o noapte, târziu, își legase soția de mâini, o dusese jos în pivniță și o zidise acolo. Țipetele ei fuseseră înăbușite de pereții groși; stătuse legată, înghesuită între cele două ziduri de cărămidă. Bărbatul ei își făcuse poate socoteala că femeia avea să se sufoce fără aer, însă zidurile de cărămidă permiteau ventilația. Până la urmă, biata femeie ajunsese să se arunce cu dinții asupra zidului. Și ar fi putut să meargă, fiindcă meșterul scoțian folosise sânge și păr gândindu-se să facă economie la piatra de var, iar rezultatul fusese un perete poros care se făcuse fărâme sub asaltul dinților ei puternici de Värmland. Însă foamea de viață a femeii o făcuse, din păcate, să ia înghițituri din cale-afară de mari de mortar și cărămidă. Până la urmă, nu mai reușise să mestece, să înghită ori să scuipe. Nisipul, pietricelele și cocoloașele de lut i se opriseră în gâtlej. Fața i se învinețise, bătăile inimii îi încetiniseră și apoi încetase să respire.

Era, ar fi spus cei mai mulți, moartă de-a binelea.

Potrivit poveștii însă, gustul sângelui de porc avusese efectul de a o face pe ghinionista femeie să creadă că e încă vie. Și cât ai bate din palme, rupsese sforile cu care era legată, trecuse prin zid și o luase la picior. Câțiva bătrâni din Grünerløkka își mai aminteau din copilărie istoria femeii cu sânge de porc, care umbla prin preajmă cu un cuțit, gata să taie capetele copilașilor care întârziau prea mult pe afară. Trebuia să simtă în gură gust de sânge, ca să nu se spulbere în vânt. Foarte puțină lume știuse pe atunci numele meșterului, iar Andersen lucrase neobosit la alcătuirea mortarului său special. Trei ani mai târziu, trudind la clădirea în care se strecura acum apa, căzuse de pe schelă — și astfel aveau să mai treacă 100 de ani până ce zidarii să înceapă să folosească în amestecurile lor fibre artificiale asemănătoare cu părul și până să descopere tehnicienii de la un laborator din Milano că zidurile Ierihonului fuseseră întărite cu sânge și păr de cămilă.

Mare parte din apă totuși nu fu absorbită de zid, ci se prelinse pe el la vale, fiindcă apa, la fel ca lașitatea ori pofta trupească, ajunge întotdeauna la nivelul cel mai de jos. La început, izolația granulată, cu cocoloașe între îmbinările grinzilor, absorbi lichidul. Însă, cum scurgerea continuă, izolația fu curând saturată. Apa trecu prin ea și udă ciuciulete un ziar cu data de 11 iulie 1898, în care scria că avântul industriei construcțiilor își atinsese probabil apogeul și că speculatorii imobiliari lipsiți de scrupule aveau să se confrunte, nu peste mult, cu vremuri grele. La pagina trei scria că poliția nu are încă nicio pistă privitoare la uciderea unei tinere infirmiere, găsită moartă într-o baie, înjunghiată, cu o săptămână în urmă. În mai, o fată mutilată și ucisă într-un mod similar fusese găsită în râul Akerselva, însă poliția nu spusese dacă între cele două cazuri se putea face vreo legătură.

Apa trecu prin hârtia ziarului, printre scândurile aflate sub ea și ajunse pe interiorul tapetului de pânză vopsită, întins pe tavanul odăii de dedesubt. De vreme ce acesta fusese avariat când se reparase o scurgere în 1968, apa se prelinse prin fisuri, formând picături care atârnară până ce deveniră îndeajuns de grele pentru ca gravitația să învingă tensiunea superficială: se desprinseră și căzură trei metri și opt centimetri. Apa ateriză, sfârșindu-și astfel traiectoria. În apă.

Vibeke Knutsen trase tare din țigară și suflă fumul pe geamul deschis, în apartamentul său de la etajul patru. După-amiaza era caldă și aerul se ridica din asfaltul copt de soare al curții din spate, purtând cu el fumul peste fațada albastru-deschis a casei, împrăștiindu-l. De cealaltă parte a acoperișului, dinspre Ullevålsveien, arteră de obicei aglomerată, se auzea huruitul unei mașini. Acum însă plecaseră cu toții în vacanță și orașul era aproape pustiu. O muscă zăcea pe pervaz, cu cele șase picioare în sus. Nu simțise că ar fi trebuit să fugă de arșiță. În cealaltă parte a apartamentului, cea care dădea spre bulevard, era mai răcoare, însă lui Vibeke nu-i plăcea priveliștea de acolo. Cimitirul Mântuitorul. Plin de lume celebră. Morți faimoși. La parter era un magazin care vindea „monumente“, cum zicea anunțul, cu alte cuvinte, plăci funerare. Se putea spune că „ținea aproape de locul de desfacere“.

Vibeke își lăsă capul pe sticla rece a ferestrei.

Se bucurase de venirea vremii calde, însă bucuria i se risipise curând. În clipa asta tânjea după nopți mai răcoroase și după oameni pe străzi. Azi la galerie avusese cinci clienți înainte de prânz și trei după. Fumase un pachet și jumătate de țigări, din pură plictiseală. Inima îi bubuia în piept și își simțea gâtul iritat; abia dacă reușise să vorbească, de fapt, când o sunase șeful s-o întrebe cum merge. Și totuși de-abia ajunsese acasă și pusese cartofii pe foc, că și începuse să simtă iarăși aceeași poftă viscerală.

Vibeke se lăsase de fumat când îl cunoscuse, cu doi ani în urmă, pe Anders. Nu el îi ceruse asta. Dimpotrivă. Când se cunoscuseră, pe Gran Canaria, chiar îi ceruse o țigară s-o pufăie. Așa, de distracție. După ce se mutaseră împreună, la doar o lună de la întoarcerea în Oslo, unul dintre primele lucruri pe care le spusese el fusese că relația lor ar fi putut, probabil, să suporte un pic de fumat pasiv și că experții într-ale cancerului exagerau, fără îndoială. Avea să se obișnuiască probabil, nu peste mult, cu izul de țigară al hainelor. Când, la câteva zile, menționase în timpul mesei de prânz că trecuse mult timp de când o văzuse cu o țigară în mână, ea îi răspunsese că nu fusese niciodată vreo mare fumătoare. Anders zâmbise, se aplecase peste masă și o mângâiase pe obraz.

— Știi ce, Vibeke? Așa am crezut și eu mereu.

Auzea cratița bolborosind în spate. Se uită la țigară. Încă trei fumuri. Îl trase pe primul. Nu avea niciun gust.

Abia dacă-și amintea când se apucase iarăși de fumat. Poate anul trecut, în perioada când începuse el să plece pentru intervale mai lungi, în călătorii de afaceri. Sau după Anul Nou, când începuse să facă ore suplimentare aproape în fiecare seară? Se apucase pentru că era nefericită? Oare era nefericită? Nu se luau niciodată la harță. Nici dragoste aproape că nu mai făceau, dar asta din cauză că Anders muncea pe brânci, cum spusese chiar el punând capăt oricărei discuții. Nu că Vibeke ar fi simțit prea mult lipsa sexului. Când, din an în Paște, aveau câte o tentativă lipsită de entuziasm de a face dragoste era de parcă el nu ar fi fost cu adevărat prezent. Vibeke își dăduse seama că nici ea nu trebuia să fie prezentă.

Dar nu se certau niciodată cu adevărat. Lui Anders nu-i plăceau vocile ridicate.

Vibeke se uită la ceas — 5:15.