Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Eberhat

Ilustrație și design copertă:

Ruxandra Șerbănoiu

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Irina Botezatu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0786-5

ISBN (PDF): 978-606-40-1039-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-1391-0

Cuvânt-înainte

Dragă adolescentule,

Mărturisesc că, înainte de a mă apuca să-ți scriu, m-am gândit mult la cum aș putea s-o fac astfel încât să mă auzi, să citești aceste rânduri oprind muzica din căștile pe care le porți pe urechi mai tot timpul. N-am găsit nimic care să mă facă să cred că n-o să închizi cartea după primele rânduri, așa că m-am apucat să-ți scriu direct, construindu-ți portretul din propria mea imaginație. M-aș bucura să te fi nimerit, măcar pe alocuri, dar, pe de altă parte, nu-mi fac mari iluzii, știu că nu-ți plac etichetele sau tiparele în care te-ar încadra lumea. Am să-ți spun totuși câteva lucruri despre adolescentul imaginar căruia îi adresez aceste pagini, mai mult pentru a mă încuraja pe mine să continui să-i scriu, decât pentru a te convinge pe tine să te vezi în el.

De unde să încep? Poate ar fi potrivit să-ți spun mai întâi ce-mi place cel mai mult la adolescentul meu, care e pentru mine trăsătura lui de căpătâi, cea care mă face să-l îndrăgesc și să-l admir, în pofida momentelor în care mă exasperează. Ei bine, adolescentul meu e un visător. Da, pur și simplu visează enorm, cu ochii deschiși, visează pornind de la orice, de la un film care i-a plăcut, de la un cântăreț celebru a cărui poză o ține pe perete sau chiar de la cuvintele pe care i le-a adresat profa de mate când nu și-a făcut tema. Ai putea spune că are multă imaginație, dar ar fi banal și cam sărac. Nu, visurile și reveriile lui sunt mai mult decât simplele năluciri cu care ne alinăm cu toții, uneori. Mai degrabă sunt un fel de proiecții ale sale, povești despre sine, romantice, neverosimile și pline de candoare, visuri despre cum ar vrea să fie el însuși cândva și poate chiar lumea din jur. Dacă îl privești cu atenție, mai ales când urmărește ceva care-i place foarte mult sau când i se înșiră responsabilitățile vieții de adult pentru care trebuie să se pregătească, ai să vezi în ochii lui cum se desprinde pe nesimțite de prezent și începe să viseze. Înclinația asta a lui către visare mi s-a părut mereu extraordinară, pentru că e ca și cum adolescentul meu ar înțelege ceva fundamental despre sine, și anume faptul că e o ființă în tranzit, că prezentul în care trăiește e doar o etapă efemeră, pe care încearcă să o depășească apăsând pe butonul de fast forward undeva, în mintea sa. Nu sunt însă sigur că înțelege până la capăt această trăsătură definitorie a vieții, una pe care majoritatea covârșitoare a adulților nu par să o priceapă, nici ei, niciodată, după felul foarte degajat în care se instalează într-o etapă sau alta a vieții ca și cum ar dura la nesfârșit.

O altă trăsătură care-l definește în mare măsură pe adolescentul meu este aceea că-și dorește cu ardoare, cu patos, să devină adult. Uneori ai spune că urăște termenul ăsta, adolescent, ca și cum ar fi depreciativ, un soi de poreclă ce încearcă să surprindă un defect, nicidecum o etichetă temporală, care marchează etapa de dinaintea maturității. Îl urăște tocmai pentru că îl vede ca pe o interdicție de a fi ceea ce-și dorește foarte mult sau ca pe un fel de reminder al faptului că încă nu este așa, nu este încă adult. Poți să te amuzi privindu-l cum dă ochii peste cap când aude expresii precum Voi, adolescenții, încă nu știți cutare sau cutare lucru sau Pe vremea mea, adolescenții făceau așa și pe dincolo, expresii cu care adulții obișnuiesc să-și marcheze teritoriul cucerit, cred ei, cu atâta trudă. În realitate însă, nu l-au cucerit. S-au trezit aruncați în țesătura de responsabilități a maturității, iar apoi au încercat să dea sens acestei lumi prea serioase și stranii, la care au visat ei înșiși cu ani în urmă, și să se încurajeze că e o lume eminamente bună și întru totul dezirabilă. De aici încercarea de a se delimita, constant și oarecum cu aroganță, de adolescenții din prezent, încercând să-i convingă că, pentru a deveni cu adevărat adulți, trebuie să fie într-un anume fel. Aiurea, nu e deloc așa. Maturitatea despre care vorbesc ei e foarte ușor de dobândit, ajungi inevitabil acolo în virtutea derulării timpului și schimbării treptate a sarcinilor pe care le ai de îndeplinit. Când ești adolescent, trebuie să te ocupi de școală, de lecții, iar apoi, când devii adult, trebuie să te ocupi de slujbă și de familie. O diferență doar de grad, aș spune, nicidecum de natură. Dar să nu divaghez, mai am și alte lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc despre adolescentul meu.

O altă etichetă care i se pune adeseori, dar care nu-l deranjează foarte tare, este aceea de rebel, un răzvrătit incurabil, care nu poate fi vindecat prin mijloace normale precum apelul la rațiune și cumpănire sau sfânta rezonabilitate, mijloace la care apelează adulții înșiși când sunt cuprinși de vreo maladie a sufletului, cum ar fi îndrăgostirea fără speranță. Dacă-l privești cum se mișcă prin lume, printre artefactele și realizările celor care au depășit vârsta adolescenței, e greu să eviți concluzia că le urăște sau că le disprețuiește. Uneori se lasă purtat de acest șuvoi al revoltei și își pune semnătura cu spray-ul de vopsea pe clădirile proaspăt zugrăvite sau pe vitrinele câte unui magazin mai fițos. Dar bănuiala mea este că revolta lui nu e chiar o revoltă împotriva stabilității aparente și cumințeniei vârstei adulte, ci mai degrabă împotriva ipocriziei care le însoțește de multe ori. Este o revoltă împotriva acelei atitudini de genul „știm tot“, pe care o mimează foarte bine adulții, dar care, odată zgândărită cu întrebări, se dovedește doar un conformism facil, nicidecum o cunoaștere autentică. Pentru că, vezi tu, adolescentul meu își dorește cu ardoare ceea ce adulții din jurul său par să dețină, dar nu posedă: maturitatea oferită de înțelegerea lumii, maturitatea autentică. Asaltat în fiecare zi de imperativele care par să fie moneda de schimb a vârstei adulte, de toate acele porunci (Trebuie să faci asta!), încearcă să se dumirească, să afle de ce trebuie, de ce e musai să facă acele lucruri, întrebând, uneori agasant și excesiv de stăruitor, dar întotdeauna curios. Iar răspunsurile pe care le primește, dacă se întâmplă să le primească, lasă mult de dorit: pentru că așa trebuie, pur și simplu, pentru că așa se face, pentru că așa e bine sau civilizat, pentru că asta te va ajuta mai târziu etc. Cum ar putea să fie mulțumit de astfel de răspunsuri? Nu vreau să-i înnobilez revolta, dar mi se pare foarte greu să nu te revolți când cei din jurul tău se poartă ca și cum ar ști foarte bine de ce trebuie să facă tot ceea ce fac, dar, odată ce-i întrebi, descoperi că nu știu sau că, uneori, nici măcar nu s-au întrebat ei înșiși de ce ar trebui să facă toate acele lucruri.

În sfârșit, o ultimă trăsătură pe care o văd pe chipul sau în ochii adolescentului este dorința de a-și pune amprenta decisiv asupra lumii, de a o schimba, de a o face mai bună. Lucrul acesta nu ascunde nimic ciudat, așa cum par să creadă unii adulți mai răutăcioși sau comozi, care nu privesc cu ochi buni niciun lucru nou care promite să le tulbure obiceiurile sau regulile de viață. Dar cum să schimbe lumea sau cu ce mijloace? Prin știință, tehnologie, politică, artă? Uneori, așa pare să creadă adolescentul meu, studiind cu atenție unul sau altul din aceste domenii, fără de care viața noastră ar fi de neconceput, și gândindu-se, descurajat, că e prea târziu pentru el de vreme ce toate lucrurile importante au fost deja descoperite sau gândite și spuse de alții. Însă nu este deloc așa! Lumea se schimbă mai întâi prin intermediul ideilor, iar acestea nu există într-un număr limitat, ca produsele de pe raftul unui magazin! Lumea ideilor nu are granițe și tot ce-ți trebuie pentru a pricepe asta este doar abilitatea aceea aparte, condamnată de unii adulți, de a privi lumea și ceea ce am ajuns să știm despre ea din alt unghi decât ceilalți, de a fi diferit și a vedea lumea altfel. Apoi înțelegi că originalitatea sau noutatea înseamnă, în primul rând, o perspectivă foarte personală, intimă chiar, asupra lumii. Înăuntrul sau în miezul fiecărei mari opere, din orice domeniu ar fi ea, se ascunde o idee, una care a încolțit mai întâi în mintea cuiva, de cele mai multe ori în mintea unui adolescent. Apoi a crescut, încet, pe nesimțite, și s-a transformat într-un vis, iar adolescentul, devenit între timp adult, și-a legat viața de împlinirea acelui vis. Din păcate, în pofida bunelor intenții, adulții uită adesea să le povestească adolescenților despre această legătură delicată, fragilă între idei și fapte, când se străduiesc să-i pregătească pentru viața de adult.

Cam așa arată portretul-robot al adolescentului din mintea mea. E posibil, fără îndoială, să fie unul complet naiv sau nerealist, dar am simțit nevoia să-l schițez, ca să înțelegi de ce am ales să scriu pentru el o astfel de introducere în filosofie. Vezi tu, eu chiar cred că un tânăr visător, rebel și mistuit de dorința de a face ceva important cu viața lui, de a-și aduce contribuția la o lume mai bună are nevoie de filosofie. Pentru că filosofia ar putea sau ar trebui să fie privită nu doar ca o disciplină utilă pe traseul maturizării noastre cognitive și emoționale, ci și ca o adevărată propedeutică pentru viața de adult. O pregătire pentru lumea oamenilor mari, în care ideile sunt cele care ne călăuzesc, și nu percepțiile noastre senzoriale, respectiv ce ne spun ochii, urechile, mâinile sau nasul. A ști să mânuiești idei înseamnă a ști să te descurci în această lume. Unii, mai cinici, spun că a te descurca în lume înseamnă, mai degrabă, a cunoaște natura umană sau a ști cum funcționează oamenii, ce-i motivează, ce-i sperie, ce le trezește interesul și ce-i plictisește. Te vei întâlni cu perspectiva asta, fără îndoială, într-un moment sau altul, expusă cu dexteritate și împănată cu multe neologisme de câte un intelectual mai ambițios.