1. Persuasiune și arta leadershipului

Îmi place să mă gândesc la istorie ca la o casă dezordonată și spațioasă. Pe parcursul ultimelor decenii, istoricii și-au extins aria de cercetare și, pe lângă istoria politică, economică sau intelectuală, studiază și sentimente, mentalități, gusturi și prejudecăți. (Și, potrivit unei tendințe pe care eu o consider mai degrabă obositoare, istoricii au început să se analizeze din ce în ce mai des pe ei înșiși; și modul cum au „creat“ ei trecutul.) De asemenea, în casa istoriei se află și cei care studiază intervale de mărimea unor secole, și cei care se concentrează asupra unui singur moment. Unii istorici preferă să se ocupe de marile schimbări ale societății umane, acele prefaceri care, de cele mai multe ori, s-au resimțit milenii la rând. Bunăoară, aceștia examinează fenomenul trecerii de la societățile de vânători la cele de agricultori sau dezvoltarea orașelor; ori se ocupă de chestiuni precum creșterea demografică, migrațiile popoarelor și productivitatea economică. Faimosul istoric francez Fernand Braudel a susținut că adevăratul țel al cercetării istorice este să privească dincolo de suprafața evenimentelor și să descopere tiparele valabile pe termen mai lung — concept pe care l-a denumit la longue durée. El vedea istoria omenirii ca pe un fluviu imens ce curgea lent, al cărui curs era mai degrabă influențat de geografie, de mediul înconjurător sau de factori sociali și economici decât de evenimente atât de tranzitorii sau efemere — el le-a numit „fleacuri“– precum politica ori războaiele. Chiar dacă biografia nu ne poate explica totul, probabil că nu a fost vreo coincidență faptul că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Braudel a fost închis într-un lagăr de prizonieri de război din Germania. Din acel loc, conceptul de longue durée trebuie să-i fi oferit speranța că nazismul avea să dispară asemenea unui vis urât, pe măsură ce istoria urma să-și reia încet cursul.

Nu putem scoate din discuție cu atâta ușurință importanța istoriei pe termen scurt. La rândul lor, contează ideile și schimbările bruște din politică sau curentele intelectuale, ideologice și religioase. Să ne gândim la evoluția uimitoare a fundamentalismului din ultimele două decenii, prezent în religii atât de diferite, precum creștinismul, hinduismul și islamul. Istoricii identifică, în mod corect, momentele-cheie ce au anunțat sau au pus în mișcare schimbări semnificative, cum ar fi Căderea Bastiliei, ce a vestit Revoluția Franceză, sau asasinarea arhiducelui la Sarajevo, ce a declanșat Primul Război Mondial. Iar istoricii pot alege un incident aparent neimportant, pe care să-l folosească pentru a aduce lumină asupra unei epoci, așa cum a reușit Natalie Zemon Davis cu istoria Franței în secolul al XVI-lea în cartea ei deosebit de grăitoare despre întoarcerea lui Martin Guerre (revenit acasă pentru a-și recupera soția și proprietățile de la un impostor).

Nu putem ignora nici rolul jucat de indivizi, fie ei intelectuali, artiști, antreprenori sau lideri politici. Dacă Albert Einstein nu ar fi înțeles compoziția atomului la începutul secolului XX, oare ar fi putut Aliații să inventeze bomba atomică în cel de-al Doilea Război Mondial? Bineînțeles, de aici decurge o altă întrebare: ce ar fi făcut Germania dacă, din cauza naziștilor, Einstein și mulți dintre colegii săi, oameni de știință, nu ar fi ales calea exilului, unde și-au oferit serviciile Aliaților? Mai mult ca sigur că, lipsiți de avantajul bombei atomice, Aliații ar fi prelungit războiul împotriva Japoniei încă un an sau chiar mai mult. Și cum ar fi arătat lumea în care trăim dacă nu s-ar fi inventat niciun fel de arme atomice? În secolul al XIX-lea, când Europa trecea prin perioada schimbărilor zguduitoare provocate de Revoluția Industrială, Karl Marx a reunit o bună parte a ideilor politice, economice și sociale aflate în circulație într-o teorie coerentă și, la prima vedere, de necontestat, care nu numai că explica trecutul, dar prevestea și viitorul. Generații întregi de bărbați și femei din întreaga lume au crezut în marxism la fel cum crezuseră strămoșii lor în religie — ca într-un adevăr revelat —, motiv pentru care au încercat să schimbe lumea în conformitate cu învățăturile lui Marx.

În anumite momente, chiar contează cine ocupă scaunul pilotului sau cine face planurile. Războiul Rece se putea sfârși cu totul altfel — sau nu s-ar fi încheiat deloc — dacă la conducerea Uniunii Sovietice s-ar fi aflat altcineva, și nu Mihail Gorbaciov. În anii 1980, Gorbaciov nu era pregătit să recurgă la forță ca să păstreze cu orice preț imperiul sovietic din Europa de Est sau să mențină la putere Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Conducerea comunistă din China a avut o reacție complet opusă la provocările disidenței, dovadă fiind modul cum a înăbușit protestele din Piața Tiananmen, din 1989. Dacă decizia Curții Supreme cu privire la numărarea celor 2 000 de voturi din Florida ar fi fost alta, George W. Bush nu ar fi ajuns președinte. Președintele Al Gore nu s-ar fi lăsat înconjurat de aceiași consilieri agresivi și este lesne să ne imaginăm că ar fi rezistat ispitei de a invada Irakul.

Prin subiectele pe care am ales să le prezint în cărțile mele — cel mai recent volum fiind despre momentele-cheie din istoria internațională, precum începutul și sfârșitul Primului Război Mondial — descopăr că trebuie să acord atenție indivizilor. Dacă bărbatul capricios și nehotărât aflat la conducerea Germaniei, în 1914, ar fi fost regele Albaniei — funcție îndeplinită, de altfel, de o rudă îndepărtată de-a sa —, atunci nu ar fi avut cum să creeze mari probleme în Europa. Dar Wilhelm al II-lea era conducătorul unei puteri economice și militare importante, din inima continentului. În plus, potrivit defectuoasei constituții germane, kaizerul avea puteri considerabile, mai ales în politica externă și în domeniul militar. În final, el trebuia să semneze ordinul ce trimitea Germania la război. Prin urmare, nu putem să analizăm cauzele acelui conflict teribil, fără să îl luăm în calcul pe Wilhelm sau pe vărul său Nicolae, care, în calitate de țar al Rusiei, deținea o influență și o responsabilitate la fel de mari. Și, oare, se poate scrie corect istoria secolului XX fără să studiem rolul jucat de lideri democrați precum Margaret Thatcher, Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill și William Lyon Mackenzie King ori, chiar mai important, de marii tirani ca Hitler, Mao, Mussolini și Stalin?

Din păcate, de prea mult timp, biografii înșiși, dar și istoricii care apelează la metoda biografică sunt priviți cu suspiciune de o bună parte a breslei istoricilor — sunt catalogați drept amatori cu o slabă capacitate de a înțelege istoria sau acuzați că ar ignora societatea și că s-ar concentra în mod exagerat pe indivizi, pornind de la premisa greșită că „bărbații cu renume“ sau „femeile cu renume“ ar face istorie. Adesea, se afirmă că Thomas Carlyle, scriitor și intelectual din secolul al XIX-lea, este exponentul teoriei potrivit căreia personalitățile-cheie — pe care el le numea „eroi“ — modelează trecutul. În comunitatea academică, acest punct de vedere nu este luat în seamă (deși, deloc surprinzător de altfel, liderii din domeniul afacerilor îl găsesc mai degrabă atractiv). Astfel, i se face o nedreptate lui Carlyle, a cărui viziune asupra istoriei era ceva mai complexă. Într-unul dintre primele sale eseuri, el ridica întrebarea: „Cine a fost cel mai mare inovator, cea mai importantă personalitate din istoria omenirii: cel care a trimis primele armate peste Alpi și a repurtat victoriile de la Cannae și Trasimene sau țăranul lipsit de adăpost care, pentru prima oară dintre semenii lui, și-a bătut cu ciocanul o cazma de fier pentru el însuși?“ Societatea în sine, susținea autorul, era rodul muncii și vieții a nenumărate ființe umane; așadar, istoria este „esența unui șir nesfârșit de Biografii“. Deși rămâne mai cunoscut pentru lucrările sale despre eroi, Carlyle nu îi considera pe aceștia niște oameni care au făcut istorie, ci mai degrabă niște oameni care au însumat sentimentele specifice unei anumite epoci sau care au văzut cât se poate de limpede încotro se îndrepta societatea și de ce anume avea nevoie.

Carlyle și-a dat seama că secretul unei biografii reușite — și, de fapt, în mare măsură, al oricărei cărți bune de istorie — constă în a înțelege relația dintre individ și societate. Pentru a-i înțelege pe oamenii din trecut, trebuie să realizăm că ei aveau propriile valori și propriul mod de a vedea lumea. Erau modelați de structuri sociale și politice diferite; concepțiile lor de viață proveneau din surse diferite de ale noastre. Câteodată trebuie să depunem mari eforturi pentru a le pătrunde modul de gândire. Marele istoric britanic James Joll a vorbit despre „presupunerile nerostite“ ale unei epoci — genul de lucruri pe care oamenii nu le spuneau din simplul motiv că erau luate ca de la sine înțelese. De obicei, nici noi nu ne sinchisim să explicăm de ce credem, de exemplu, că democrația este cea mai bună formă de guvernare, deoarece, în general, în societatea occidentală, pornim de la premisa că, pur și simplu, așa este.

Prin urmare, întotdeauna trebuie să plasăm oamenii în epoca în care au trăit și să ne reamintim nouă înșine că nu ne putem aștepta ca ei să gândească ceea ce nu a fost încă descoperit sau exprimat. Grație istoricilor, se știe că romanii aveau concepții foarte diferite de ale noastre în privința familiei și onoarei. Pentru bizantini, lumea de dincolo era la fel de importantă ca lumea în care trăiau. În același timp, nu trebuie să uităm niciodată că oamenii trecutului erau la fel de umani ca noi. Voi analiza o serie de personaje importante pentru ceea ce au înfăptuit, dar vreau să vă povestesc și despre cei care ne vorbesc despre ei înșiși, despre contemporanii și lumea lor. Cronica malițioasă a lui Mihail Psellos, scrisă în secolul al XI-lea, narează câte ceva despre de mult dispărutul Imperiu Bizantin și despre bărbații și femeile de la conducerea lui, mulțumită detaliilor presărate în lucrarea sa; de exemplu, știm că durdulia împărăteasă Zoe, cu părul bălai, care a condus imperiul împreună cu sora ei mai mică în 1042, era inteligentă, pătimașă și mult mai generoasă decât Teodora, care era mult mai slabă, vorbăreață, zgârcită și mai degrabă anostă. Cu ajutorul memoriilor doamnei De la Tour du Pin, aflăm cum se trăia în perioada Revoluției Franceze și cum era posibil să mulgi vaci la o fermă din nordul statului New York, după ce ai fost domnișoara de onoare a Mariei Antoaneta, așa cum i se întâmplase autoarei. Chiar și un simplu obiect poate aduce trecutul la viață. Încă țin minte prima expoziție organizată de China în afara granițelor după Revoluția Culturală. Ne-am minunat cu toții la vederea leoparzilor din aur și a costumului de jad special croit pentru a conferi nemurirea unei prințese de mult moarte, dar cel mai mult m-a impresionat o gălușcă uscată. Așa cum ar face și un muncitor din zilele noastre, un chinez care săpase la un mormânt cu secole în urmă își luase prânzul cu el — și din greșeală uitase o gălușcă acolo.

La fel ca noi, și oamenii din trecut au făcut față provocărilor vieții, chiar dacă motivele de îngrijorare au fost altele. Ciuma Neagră, slavă Domnului, nu mai există, însă în secolele trecute oamenii nu trăiau cu frica distrugerii nucleare. Cu toate acestea, chiar dacă trebuie să admitem deosebirile dintre atunci și acum, regăsim trăsături familiare și la oamenii din trecut; și ei aveau ambiții și temeri, lucruri pe care le iubeau sau pe care le detestau. Le putem înțelege plăcerile și suferințele și putem empatiza cu ei când încearcă să rezolve probleme sau să decidă ce e mai bine de făcut. Avem o deosebită plăcere când auzim o voce care nu ține cont de decenii și de secole, reamintindu-ne că împărtășim aceeași natură omenească. Îi citim pe marii autori de însemnări zilnice — Samuel Pepys, de exemplu, sau James Boswell — pentru că îi considerăm niște indivizi deosebit de plăcuți și interesanți.

Michel de Montaigne, un nobil francez înstărit din frământatul secol al XVI-lea, este important pentru noi, așa cum a fost pentru toate generațiile care au trăit în anii scurși de atunci, deoarece scrierile sale explorează firea omenească. Eseurile sale nu au fost niciodată terminate, pentru că temele abordate aveau în mare parte de a face chiar cu el, cu gândurile, sentimentele și reacțiile lui, și, după cum a afirmat chiar autorul în repetate rânduri, el însuși și tot ceea ce ținea de el erau în continuă schimbare. „Suntem toți alcătuiți din bucățele“, a scris el la un moment dat, „împletite într-o țesătură atât de diversă și de lipsită de forme, încât fiecare frântură își urmează în fiecare clipă propriul drum. Iar între noi și noi înșine există deosebiri la fel de mari ca între noi și alți oameni.“

La vârsta de 38 de ani, Montaigne s-a retras din viața publică pentru a-și dedica timpul moșiilor sale și a reflecta asupra vieții, izolându-se într-un turn aflat într-una dintre aripile château-ului său. (Soția sa a fost mutată la distanță sigură, în turnul ei, în cealaltă aripă a castelului.) În biblioteca lui spațioasă, a scris, a redactat și apoi a scris și mai mult. Îi plăcea foarte mult să-și pună întrebări: De ce ne enervăm pe obiecte neînsuflețite? De ce suntem brusc copleșiți de emoții? De ce, se întreabă el, ne zboară gândurile atât de des? Cu siguranță, lui i se întâmpla. În eseurile sale, se oprește singur de la astfel de digresiuni, scriind „Hai să revenim la subiect“, dar zadarnic. Începe cu o temă anume, după care deviază imediat de la drumul inițial și o ia pe fel de fel de poteci bătute sau cărări mai puțin umblate. La jumătatea unui lung eseu despre un teolog contemporan, Montaigne își dă cu părerea despre cea mai bună poziție sexuală din care o femeie poate rămâne însărcinată. Eseul intitulat Despre poștalioane începe cu o descriere a vehiculelor respective, dar include, pe lângă multe altele, cugetări despre nevoia de lux excesiv a monarhilor, recenta descoperire a Lumii Noi de către europeni (alături de câteva observații usturătoare despre absurditatea europenilor, care se credeau mai civilizați decât popoarele pe care le-au întâlnit în Americi) și teama de moarte. Mai introduce și un comentariu despre modă: „Când eram tânăr, din lipsa altor prilejuri de glorie, mă făleam cu veșmintele elegante. Iar mie chiar îmi ședeau bine; dar sunt oameni pe care veșmintele fine nu fac decât să se așeze și să-și găsească sfârșitul.“ Este amuzant, înțelept și ager. „Dacă nu știi cum să mori“, ne sfătuiește el în una dintre ultimele sale scrieri, „nu contează. Natura îți va spune cum s-o faci pe loc, din plin și în măsură suficientă.“ Să-l citești pe Montaigne, a spus Sarah Bakewell, care a scris atât de frumos despre el, „înseamnă să treci printr-o serie de șocuri izvorâte din acea familiaritate ce năruie pe dată secolele care îl despart pe cititorul din secolul XXI de autor“.

Cu toate acestea, Montaigne ne relatează și despre epoca în care a trăit și preocupările de atunci — de exemplu, despre fascinanta redescoperire a lumii clasice sau despre descoperirea altora noi, în Americi ori Orientul Îndepărtat. Poate și pentru că a trăit în vremuri atât de tulburi, el a meditat îndelung la diferențele dintre guvernarea bună și cea rea. În cea mai mare parte a vieții sale, Franța a fost dezbinată de războaiele dintre catolici și protestanți, așa că Montaigne a stăruit asupra situațiilor în care religia poate fi dăunătoare. Deși bun catolic, pe Montaigne l-a oripilat intoleranța ambelor tabere: „Unii tratează problema dintr-un punct de vedere; alții din altul; unii zic că-i neagră, alții că-i albă: toți se aseamănă când folosesc religia în urzelile lor violente și ambițioase, când își conduc treburile prin abuz și nedreptate, încât ajungi să ai îndoieli că au, într-adevăr, opinii diferite despre o chestiune de care depinde modul în care ne ducem și ne rostuim propriile vieți“. Autorul consemnează cu tristețe că francezii s-au obișnuit cu fărădelegea și cruzimea.

Toate personalitățile de care mă ocup în acest volum au contribuit, fiecare în felul ei, la mersul istoriei, fie prin crearea ei, fie prin consemnarea evenimentelor, fie prin ambele demersuri. Lideri precum Franklin Delano Roosevelt sau Iosif Stalin sunt faimoși pentru că s-au plasat în fruntea unor tendințe ale istoriei și le-au condus într-o direcție sau alta. Alții, precum îndrăzneții bărbați sau temerarele femei deveniți exploratori ori aventurieri, au mers împotriva curentului, asumându-și adesea mari riscuri personale. Iar unii, precum Montaigne, mai bine cunoscuți ca observatori, au privit de pe margine. Cu toate acestea, în absența oamenilor care au ținut răbojul evenimentelor, au scris jurnale și scrisori, și-au gravat propriile graffiti sau chiar a celor care și-au îngropat gunoiul, noi, istoricii, nu am avea la dispoziție mărturiile necesare pentru a examina trecutul.

În primele trei capitole, mă voi concentra asupra celor despre care s-ar putea spune că și-au lăsat amprenta asupra istoriei. Ce calități aveau și în ce împrejurări au devenit conducători sau simple persoane care și-au asumat un risc. De ce s-au comportat astfel? Deși toți liderii luați în calcul au înțeles instinctiv starea de spirit a epocii lor, unii au ales calea consensului, în timp ce alții și-au impus voința prin autoritate și forță. Însă ambele tipologii de lideri au la dispoziție posibilitatea de a alege și abilitatea de a împinge istoria într-o direcție sau alta. Apoi mă voi concentra asupra cutezanței, acea însușire prin care indivizii își asumă riscuri și se aruncă în necunoscut. Ce îi împinge către asemenea gesturi? Și cum au schimbat cursul istoriei? În ultimele două capitole, îi voi lăsa la o parte pe aceștia și mă voi ocupa de genul de persoane cu care, poate, ai vrea să iei cina, pentru că pot fi deosebit de interesante. (Și, spre deosebire de nenumărați lideri, nu își expun ideile ore întregi, ci ascultă.) Unele chiar au ocupat funcții de conducere, asemenea împăratului indian Babur, în timp ce altele au fost englezoaice din clasa de mijloc, dar toate au fost deosebit de curioase să cunoască lumea. Aveau în comun sentimentul înviorător de libertate față de prejudecățile și limitările vremurilor lor. Unii au fost gata să călătorească — adesea în condiții deosebit de grele, chiar periculoase —, în timp ce alții au rămas acasă, dar au observat ceea ce se întâmpla în jurul lor.

În opinia mea, oamenii istoriei ies în prim-plan ca o Madonă dintr-un tablou renascentist, ca figurinele din cărțile cu decupaje pentru copii sau ca acel chip anume asupra căruia zăbovește camera de luat vederi, alegându-l dintr-o mulțime de oameni. Chiar dacă o singură viață nu este reprezentativă pentru o întreagă epocă, ea poate ajuta la înțelegerea ei și ne poate stimula, de fapt obliga, să aflăm mai multe informații despre o perioadă. Ecaterina cea Mare era o persoană fascinantă, o femeie pe cât de pătimașă, pe atât de ambițioasă, dar, ca să o înțelegem cu adevărat, trebuie să studiem epoca ei. Cum arăta Rusia secolului al XVIII-lea, mai ales pentru o tânără venind de la o curte germană neînsemnată? Ce valori a adus cu ea și ce a obținut în noua ei viață? A supraviețuit și a prosperat în lumea perfidă și periculoasă a familiei imperiale rusești și, la momentul potrivit, și-a pus amprenta asupra acesteia, a Rusiei și Europei. Cuceririlor ei teritoriale i se datorează întinderea și forma Rusiei din zilele noastre, precum și, în parte, relațiile dificile cu vecinii ei de la vest. Cu personalitatea lui neobișnuită, Otto von Bismarck ar fi stârnit valuri în orice tip de societate ar fi trăit, dar a avut noroc — chiar dacă nu se poate spune la fel despre cea mai mare parte a Europei — că soarta i-a pus la dispoziție o scenă mare pe care să poată juca. Urmărind parcursul biografic al lui Bismarck, aflăm cum a apărut statul german independent și semnificația acestui eveniment istoric pentru perioada cancelarului, dar și pentru posteritate.

Leadershipul — tema mea inițială — este un subiect la modă în zilele noastre. Cu o simplă căutare pe internet, vei găsi efectiv milioane de linkuri ce te direcționează către școli speciale de leadership. Se pare că toată lumea, de la școlile de business până la Oprah Winfrey, și-a propus să-i învețe pe oameni cum să fie lideri de succes, promițându-le, de cele mai multe ori, că procesul durează doar câteva ore sau zile. Ajungi să te întrebi dacă mai rămân și oameni care să îi urmeze pe acești lideri. Așa cum a afirmat și istoricul american Garry Wills, nu toată lumea își dorește sau poate să fie lider. Un conducător de succes trebuie să aibă niște calități înnăscute, cum ar fi abilitatea de a-i motiva sau de a-i inspira pe ceilalți, însă cu toții cunoaștem persoane deosebit de talentate care nu prea reușesc să se ridice la înălțimea promisiunilor lor.

Ani la rând, democrații au sperat că Adlai Stevenson avea să devină un al doilea Franklin Delano Roosevelt. Avea același talent de a stabili legături sociale, aceeași purtare aleasă, farmec și dorință de a introduce reforme. Însă nu era pregătit să muncească din greu pentru a fi ales în funcție; a presupus că electoratul avea să-i aprecieze calitățile fără ca el să depună vreun efort. În plus, nu era nici dispus să adopte poziții ferme. În calitate de ambasador al Statelor Unite ale Americii pe lângă Organizația Națiunilor Unite, a repetat dezmințirile guvernului american, care a negat orice implicare în tentativele lipsite de succes de a-l înlătura de la putere pe Fidel Castro prin invazia din Golful Porcilor. Când și-a dat seama că, la rândul său, fusese mințit, s-a înfuriat pe Kennedy, dar i-a mărturisit cât se putea de clar unui prieten de-al său că nu avea nici cea mai mică intenție să îl sfideze public pe președinte sau să demisioneze. „Ar însemna să îmi scufund singur toate corăbiile“, a spus Stevenson. Cert este că îi plăceau prea mult ONU și anturajele diplomatice. A murit de tânăr, iar necrologurile au subliniat că, în urma lui, au rămas speranțele neîmplinite ale celor care au crezut în el.

Liderul de succes trebuie să aibă din capul locului ambiție, chiar ambiție necruțătoare. Pe vremea când era doar un tânăr sărac dintr-o regiune izolată din nordul Țării Galilor, viitorul prim-ministru David Lloyd George i-a scris femeii cu care spera să se însoare: „Cea mai de preț idee a mea este să progresez. Voi sacrifica totul pentru această idee — poate doar cinstea, nu. Sunt pregătit să azvârl chiar și iubirea însăși sub roțile carului lui Jagannātha1, dacă îmi va sta în cale...“ În zilele noastre, o asemenea sinceritate ni s-ar părea șocantă. Deși lumea nu vede nimic rău, ci consideră chiar admirabilă dorința de a reuși în sectorul bancar, în Silicon Valley sau în sport, când vine vorba de politicieni, ambiția este oarecum condamnabilă. Serialul House of Cards, de mare succes, zugrăvește Londra (iar în versiunea americană, Washingtonul) ca un oraș unde politicienii mint și trădează, fără să aibă nicio limită când trebuie să obțină puterea. Să ne amintim totuși că în alte vremuri și în alte locuri, ambiția politică a fost admirată. După cum a arătat Tom Holland în fascinantul său roman Rubicon, la Roma, în timpul republicii, lumea se aștepta ca tinerii cu statut de cetățeni să intre în viața publică și să se străduiască să slujească statul. Restul cetățenilor avea să le cântărească performanța. Așa cum nota un observator: „Romanii au căutat gloria și au fost avizi după laude mai mult decât oricare altă nație.“ În latină, termenul honestas însemna și reputație, și desăvârșire morală. Ambiția, folosită doar în scopul câștigurilor personale, era deopotrivă motiv de rușine și de dezaprobare.

Însă ambiția în sine nu este suficientă pentru a forma lideri de succes. Aceștia trebuie să fie și stăruitori, și plini de energie. Winston Churchill a avut cădere după cădere pe parcursul lungii sale cariere. În 1915, a fost obligat să demisioneze din funcția de Prim Lord al Amiralității, după eșecurile suferite de Aliați în Campania de la Gallipoli. Chiar dacă, până în 1917, după mari eforturi, a obținut din nou un post în guvern, decizia luată ulterior, de a trece de la liberali la conservatori, i-a atras neîncrederea tuturor taberelor politice. Și-a petrecut anii 1930 într-o relativă obscuritate. Deși nu a renunțat la visul său de a ocupa o funcție înaltă, cariera lui părea încheiată. Dacă nu ar fi izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, probabil că ar fi rămas un parlamentar neimportant de care nimeni nu și-ar mai fi adus astăzi aminte, cu excepția câtorva buni cunoscători ai acelei perioade.

Probabil că, mai mult decât orice altceva, sincronizarea și norocul fac diferența între cei pierduți în anonimat și cei care cunosc succesul. Napoleon Bonaparte provenea dintr-o familie de condiție modestă, originară din insula Corsica. Prin aranjamente din umbră, obținând cumva statutul de familie cu obârșie nobilă, părinții lui l-au înscris la École Militaire, unde erau instruiți ofițerii. Dacă nu ar fi avut loc Revoluția Franceză, care a distrus vechile structuri ale puterii, un băiat din provincie, fără avere și relații, ar fi avut șanse infime să ajungă general și, cu atât mai puțin, conducătorul Franței. Datorită Revoluției Franceze a fost posibilă ascensiunea politică a lui Napoleon. Joachim Murat, faimosul său general de cavalerie, fiul unui hangiu, nu ar fi putut urma cursurile școlii de ofițeri înainte de 1789. Mulțumită Revoluției și calităților lui, Murat a devenit mareșal al Franței și rege al Regatului celor Două Sicilii.

Napoleon a fost un dictator care s-a folosit de ceea ce marele sociolog german Max Weber a descris ca fiind „teoria autorității charismatice“. Napoleon conducea grație calităților lui, nu în virtutea funcției sale. Farmecul, memoria extraordinară, capacitatea neobișnuită de a munci, abilitatea supraomenească de a aprecia puterea inamicului în timpul bătăliei și de a profita exact de momentul în care soldații acestuia șovăiau — toate aceste însușiri s-au îmbinat într-o personalitate capabilă să-i inspire pe ceilalți să lupte și să moară. Faimosul său rival, ducele de Wellington, căruia nu-i plăceau exagerările, a spus că prezența lui Napoleon pe câmpul de luptă valora cât 40 000 de oameni.

Cei trei bărbați asupra cărora vreau să mă concentrez în cele ce urmează — Otto von Bismarck, William Lyon Mackenzie King și Franklin Delano Roosevelt — au fost complet diferiți de Napoleon din nenumărate puncte de vedere și, nu în ultimul rând, pentru că au trăit în alte vremuri și împrejurări. Dar, asemenea lui, au reușit să jongleze cu scopurile pe termen lung și tacticile pe termen scurt; au intuit starea de spirit și curentul epocii lor; au învățat din eșecuri, când a fost nevoie, și și-au schimbat măcar tactica, dacă nu chiar modul de a gândi. La fel de important este că și-au primit șansa, pe care au și acceptat-o, de la cursul istoriei.

Avem tendința de a uita cât de tânăr este statul german — de fapt, cu patru ani mai tânăr decât cel canadian — și presupunem că, dată fiind istoria ei tumultuoasă și chinuită, apariția Germaniei era doar o chestiune de timp. În Europa secolului al XIX-lea, naționalismul a fost o ideologie influentă și, probabil, irezistibilă, iar versiunea sa germană s-a numărat printre cele mai puternice manifestări ale acestui curent. Adesea cu bună știință, poeți, dascăli și politicieni au depus eforturi pentru a crea imaginea unui popor german unit de o limbă și valori comune. Frații Grimm nu au cules basme populare germane pentru a distra sau a speria generații întregi de copii, ci pentru a demonstra că exista o cultură germană unică. Istoricii au scris despre o națiune bine definită, ce suferise de-a lungul secolelor. Posibila însemnătate politică a acestei teorii a rămas subiect de discuție la jumătatea secolului al XIX-lea. În timpul revoluțiilor de la 1848, nenumărați naționaliști germani au sperat că cele 39 de state și teritorii (inclusiv provinciile germane ale Imperiului Habsburgic) ce alcătuiau Confederația Germană și reuneau o populație vorbitoare de limbă germană aveau să dobândească o constituție nouă, mai liberală, și să devină mai puternice, poate chiar sub conducerea regelui Prusiei ori a împăratului Austriei. Alții au preferat să păstreze statu-quoul. Cu toate acestea, formarea unui singur stat german nu era în niciun caz un proces inevitabil. În fond, vorbitorii de limbă engleză din lumea întreagă nu au considerat și nu consideră că fac parte dintr-o singură entitate politică. Naționalismul german ar fi putut avea direcții diferite, reunind, poate, o parte a teritoriilor germane distincte și lăsând în urma sa mai multe state germane autonome: Bavaria, Prusia, Saxonia, teritoriile germane ale Imperiului Austriac (o bună parte dintre acestea au intrat ulterior în componența micului stat Austria).

În absența lui Otto von Bismarck, este foarte probabil ca Germania — așa cum a devenit ea cunoscută în secolele XIX–XX — să nu fi existat. Gordon Craig, unul dintre cei mai distinși istorici specializați în perioada modernă a Germaniei, își începe fără regrete volumul dedicat istoriei acestei țări cu Bismarck. „Dacă el nu ar fi ajuns pe cele mai înalte culmi ale politicii Prusiei“, afirmă Craig, „probabil că unificarea Germaniei tot ar fi avut loc, dar cu siguranță nu în aceeași perioadă și nu în același mod.“ Imperiul Austriac a avut istoria de partea lui; fusese întotdeauna o putere dominantă printre statele germane. Vreme de secole, cârmuitorii lui, Habsburgii, monopolizaseră efectiv titlul de Sfânt Împărat Roman și ajunseseră astfel să-și exercite influența, cel puțin teoretic, asupra tuturor teritoriilor germane și a celei mai mari părți a Europei. Habsburgii aveau puternice legături istorice și de familie în majoritatea statelor germane, mai ales în cele din sud, unde dinastiile conducătoare erau catolice, asemenea lor. Iar foarte multe state germane — Bavaria, de exemplu — nu aveau încredere în Prusia și se temeau de ea.

Faptul că unificarea s-a desăvârșit sub egida Prusiei, și nu a Imperiului Austriac, s-a datorat în primul rând omului care devenise cancelar prusac. În 1862, disperat, Wilhelm I al Prusiei l-a numit prim-ministru pe Bismarck, în speranța că acesta avea să soluționeze criza constituțională internă. Regele nu avea nici cea mai mică intenție de a-l sfida pe împăratul austriac Franz Joseph, de a exclude Austria din Confederația Germană sau de a unifica restul statelor germane în cadrul unui stat puternic, pe tronul căruia să se așeze chiar el. Bismarck avea alte idei. Scopul lui era să unească Germania sub conducerea și autoritatea Coroanei prusace, ceea ce presupunea supunerea celorlalte state germane și eliminarea influenței Austriei asupra Confederației Germane. Pentru îndeplinirea țelului său, cancelarul era pregătit să folosească o paletă largă de instrumente, de la diplomație până la „sânge și fier“, așa cum a afirmat la un moment dat într-un discurs devenit faimos. Nu era un spirit belicos; mai degrabă obișnuia să se folosească de războaie pentru a-și îndeplini scopurile, dacă acestea i se păreau a fi cea mai eficientă alegere. Știa, de asemenea, când să profite de ocazie, la fel ca Helmut Kohl, care, peste aproape 100 de ani mai târziu, la sfârșitul Războiului Rece, a întrezărit șansa reunificării celor două Germanii. Din momentul în care a fost numit în funcție de Wilhelm I până în 1890, când a fost demis de nepotul kaizerului, Wilhelm al II-lea al Germaniei, Bismarck a avut o influență covârșitoare asupra deciziilor politice ale Prusiei și, ulterior, ale Germaniei și s-a aflat la cârma relațiilor internaționale europene.

Niciun alt conducător german din acea vreme nu se putea compara cu el în ceea ce privește inteligența sa sclipitoare ca om de stat, sau intransigența și cinismul de care dădea dovadă. Era dur cu subalternii și necruțător cu adversarii, iar pe parcursul anilor a avut destui. Mințea fără ezitare și îi învinovățea întotdeauna pe ceilalți pentru propriile greșeli. Accesele sale de furie erau înfricoșătoare și, chiar dacă era creștin, nu părea să creadă în iertare sau în loialitate. Dacă îi încălcai cuvântul sau dacă, pur și simplu, nu mai avea nevoie de tine, te abandona imediat. „Latura lui demonică este mai puternică decât la orice altă persoană“, a spus un diplomat britanic care l-a cunoscut îndeaproape. Cu toate acestea, dacă dorea, putea fi fermecător și amuzant. Bismarck a realizat foarte multe lucruri prin simpla forță a personalității lui, care — la fel ca toate particularitățile sale, de la vigoare și putere de muncă până la poftă de mâncare — era ieșită din comun. (Doi oaspeți sosiți la el acasă au rămas impresionați văzându-i oala de noapte, mult mai mare în comparație cu cele obișnuite.)

Bismarck provenea dintr-un mediu care cu greu ar fi putut da naștere unei personalități atât de remarcabile. Iuncherii prusaci erau cunoscuți ca o clasă socială alcătuită din mari proprietari de pământ insensibili, pioși și atașați de tradiție, mândri de originile și legăturile lor de familie și serviciul depus în slujba statului prusac. Predominant conservatori, iuncherii erau deosebit de suspicioși față de lumea modernă și toți cei care nu erau asemeni lor — printre aceștia numărându-se liberalii, capitaliștii și evreii. În plus, nu aveau încredere nici în persoanele extravagante și excentrice; ei puneau preț pe calități precum modestia, pioșenia, munca asiduă, autodisciplina, dar și sacrificiul de sine. Toată viața lui, Bismarck a fost un mare ipohondru, un individ predispus la crize prelungite în timpul cărora își plângea singur de milă. Tinerii din familiile iuncherilor urmau adesea cariere militare și, dacă era nevoie, își dădeau viața pentru Prusia fără să crâcnească. Bismarck a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a scăpa de serviciul militar obligatoriu. Ulterior, cu insolența și grandomania sa tipice, a pretins că ar fi fost un soldat devotat și a purtat cu mândrie uniforma de ofițer — spre enervarea generalilor prusaci cu experiență.

Primii lui ani de viață nu au oferit niciun indiciu cu privire la fenomenul care avea să devină Bismarck. Nu pare să fi avut o copilărie din cale afară de fericită. Părinții săi nu se potriveau: tatăl era un om slab, cu o fire bună, dar șters și dominat de soție. Mama era frumoasă, inteligentă și distantă. Fiul ei a ajuns să o urască pe ea și pe toate femeile pe care le considera asemenea ei, ca de exemplu soția regelui Wilhelm I. La internat, Bismarck nu a fost un elev prea promițător, iar la universitate se pare că și-a petrecut o bună parte din timp bând alcool și practicând jocuri de noroc. La prima lui slujbă, ca funcționar public, a fost deosebit de leneș și a acumulat mari datorii. Când s-a îngrijit de una dintre moșiile sale de familie, a devenit faimos pentru isprăvile sale — se urca pe cal și galopa ca un posedat sau trăgea cu pistolul în ferestrele musafirilor săi pentru a-i trezi din somn. Prin împrejurimi era cunoscut ca „Iuncherul Nebun“.

Se și plictisea, până într-atât încât „eram pe punctul de a mă spânzura“, după cum i-a mărturisit tatălui său într-o scrisoare. Însă norocul lui (iar norocul joacă un rol important în povestea vieții sale) era pe cale să se schimbe. În 1847, unul dintre deputații care reprezenta provincia lui Bismarck în parlamentul Prusiei s-a îmbolnăvit pe neașteptate. În mod surprinzător, biruindu-și neîncrederea în privința lui Bismarck, ceilalți iuncheri l-au ales pe el ca înlocuitor. A intrat cu entuziasm în politică; și, mai important de atât, s-a dovedit a fi strălucit în acest domeniu. Și-a clădit rapid o reputație de om care merita urmărit — și care era animat de foarte puține principii politice. „Să fiu nevoit să trec prin viață ținând cont de principii este ca și cum ar trebui să cobor pe o potecă îngustă în pădure, ținând între dinți un băț lung“, a spus el la un moment dat. Singurul principiu după care se ghida în politica internă era dorința de a menține forța statului prusac și, ulterior, a celui german, ceea ce pentru Bismarck însemna un guvern central puternic, capabil să acționeze în numele regelui. (Chiar dacă Bismarck însuși era cel care exercita, de obicei, puterea din spatele tronului.)

În 1862, când a fost numit cancelar, și-a câștigat cu multă abilitate susținători și a dezbinat opoziția, atrăgând grupuri de interese, oferind recompense sau intimidându-și adversarii. Liberalii prusaci, care nu îl avuseseră niciodată la inimă, i-au adoptat punctul de vedere pentru că seria de victorii din războiul pentru unificarea Germaniei le trezise sentimentele naționaliste. Clasa muncitoare, din ce în ce mai numeroasă, și mișcarea socialistă au fost reduse la tăcere, măcar pentru o vreme, prin adoptarea sufragiului universal masculin în cadrul alegerilor pentru noul Reichstag și prin programul cel mai avansat și mai cuprinzător de ajutoare sociale din Europa. Bismarck nu a reușit însă niciodată să clădească o coaliție trainică. Este adevărat că prin valorile și modul său de a acționa era în dezacord cu noua Germanie modernă în curs de formare. În schimb, s-a bazat pe sprijinul singurului om din Prusia care chiar conta: Wilhelm I.

Regele era o persoană convențională și la locul ei, care nu excela nici prin inteligență, nici prin perspicacitate — cu alte cuvinte, exact opusul ministrului său. Îi displăceau o bună parte din lucrurile pe care le făcea Bismarck și modul lui de a acționa: confruntările și crizele, adesea inventate; înfrângerea Imperiului Austriac și apoi a Franței; sfidarea celei mai mari părți a opiniei publice germane și a Europei. Cu toate acestea, la un anumit nivel, regele recunoștea că el și dinastia sa aveau nevoie de Bismarck, chiar dacă, după cum s-a plâns la un moment dat chiar el, „este greu să fii kaizer sub Bismarck“. Și pentru că, potrivit constituției prusace, iar mai apoi celei germane, monarhul avea ultimul cuvânt în politica externă și în domeniul militar, iar guvernele răspundeau în fața sa, și nu invers, Bismarck a putut să-și exercite autoritatea, în numele regelui, asupra problemelor interne și externe. Relația dintre cei doi a fost caracterizată prin certuri cumplite, cu uși trântite, plânsete și urlete. Bismarck obișnuia să acuze dureri infernale de cap și accese de vomă și pretindea că se afla în pragul morții. Amenința adesea cu demisia. În final, întotdeauna Wilhelm I bătea în retragere. Lui Bismarck nu trebuie să-i treacă prin cap să demisioneze, a scris kaizerul după o astfel de scenă: „Cea mai mare bucurie a mea [cuvintele au fost subliniate de două ori — n.a.] este să trăiesc alături de dumneata și să fiu întru totul de acord cu dumneata!“

A ajutat și faptul că regele a trăit o perioadă îndelungată de timp, iar Bismarck s-a bucurat de sprijinul său vreme de 26 de ani. Dacă Wilhelm ar fi murit în jurul vârstei de 70 de ani, succesorul lui, Frederick Wilhelm, l-ar fi concediat mai mult ca sigur pe Bismarck și ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în putință pentru a transforma Germania într-un stat mai liberal și constituțional. (Vicky, energica soție a lui Frederick Wilhelm, cea mai mare dintre fetele reginei Victoria, îl detesta pe Bismarck.) În 1888, după ce Wilhelm a murit în cele din urmă, la vârsta de 91 de ani, Frederick Wilhelm, bolnav și pe patul de moarte, a mai rezistat 99 de zile. Fiul său, capriciosul și dificilul Wilhelm al II-lea, nu a dorit să rămână în umbra lui Bismarck, așa că l-a concediat în 1890. Aruncarea pilotului — astfel este descris evenimentul în legenda unei faimoase caricaturi publicate în revista Punch.

Susținerea de care se bucura Bismarck pe plan intern ne explică parțial succesul său, dar la acesta contribuia și faptul că și Europa trecea printr-o perioadă de mari schimbări. La un moment dat, i-a spus unui prieten că nu puteai juca șah dacă 16 dintre cele 64 de căsuțe de pe tablă erau deja blocate. Când începuse să creeze Germania, avusese cale liberă pe tabla de șah. Prusia era în ascensiune. Dispunea deja de o armată puternică (un banc vechi spunea că Prusia nu era un stat care avea întâmplător o armată, ci o armată care, din întâmplare, avea o țară), iar începând din anii 1850, economia prusacă s-a dezvoltat rapid. Astfel Bismarck a obținut „aurul“ necesar, așa cum s-a exprimat chiar el, pentru a mări și a înzestra armata prusacă, și, cu ajutorul influenței economice, a putut obliga celelalte state germane să se conformeze liniei impuse de Prusia. Imperiul Austriac, cel mai mare rival al Prusiei, se stingea, din ce în ce mai afectat de nenumăratele curente naționaliste din cadrul granițelor sale. Rusia, puterea conservatoare care ar fi putut interveni pentru a preveni schimbările politice bruște, cu consecințe de amploare în Europa, se izolase după Războiul din Crimeea din 1853–1856. Nu mai era pregătită să coopereze cu celelalte puteri — Franța, Marea Britanie și Imperiul Austriac —, care își uniseră forțele cu vechiul ei dușman, Imperiul Otoman, pentru a o ataca. Franța, condusă după 1848 de vanitosul Napoleon al III-lea, a realizat târziu pericolul pe care îl reprezenta Prusia. Francezii primiseră cu bucurie vestea înfrângerii monarhiei conservatoare austriece, dar nu realizaseră că Prusia și statele aliate din Confederația Germană constituiau o forță puternică, aflată chiar la granița cu Franța. Marea Britanie se arăta mai degrabă binevoitoare față de ascensiunea unei Germanii unite, dar, așa cum s-a întâmplat mult prea des pe parcursul istoriei ei, Londra era mai interesată de teritoriile britanice de peste mări decât de ceea ce se întâmpla în Europa.

Fără naționalismul german, puterea prusacă și transformările suferite de relațiile internaționale pe bătrânul continent, Bismarck nu ar fi putut ajunge niciodată făuritorul Germaniei moderne și stăpânul Europei. A avut marele noroc — chiar dacă nu se poate spune același lucru și despre restul Europei — de a se fi născut într-o perioadă și într-un context în care își putea folosi calitățile sale de necontestat. Dacă s-ar fi născut ceva mai devreme în familia sa de mici nobili latifundiari, probabil că ar fi devenit, asemenea celei mai mari părți a acestora, un ofițer obișnuit din armata regelui sau vreun funcționar public. Într-o scrisoare pe care a așternut-o pe hârtie pe când avea doar 19 ani, Otto von Bismarck se descria drept un individ care își ducea traiul la moșia sa de la țară, terorizându-și țăranii, câinii și servitorii, dar fiind sub papucul nevestei; acest Bismarck din tinerețe își petrecea timpul la vânătoare, bând prea mult și îngrijindu-se de pământurile sale. „Mă voi îmbăta criță de ziua regelui și îl voi sărbători cu ovații zgomotoase, iar în restul timpului îmi voi expune apăsat părerile și din două în două cuvinte voi exclama: «Dumnezeule, ce cal splendid!»“

În 1862, Bismarck, în alianță cu Austria, a stârnit un război cu Danemarca pentru a cuceri ducatele Schleswig și Holstein. În anul următor, se întreba dacă nu cumva venise momentul pentru a demara un atac-surpriză împotriva aliatului de altădată. În schimb, s-a folosit de chestiunea împărțirii ducatelor pentru a intra într-o serie de dispute cu Austria. În vara lui 1866, Bismarck era deja pregătit; atât Rusia, cât și Franța conveniseră să rămână neutre, iar armata prusacă, deși nu se descurcase bine în războiul împotriva Danemarcei, fusese reorganizată, în timp ce infanteria fusese înzestrată cu cele mai eficiente puști moderne din Europa. Cu toate acestea, după o întrevedere furtunoasă, Wilhelm I a refuzat să acționeze împotriva lui Franz Joseph, pe care îl considera monarhul cu rang mai înalt. În cele din urmă, regele i-a cerut lui Bismarck să iasă din încăpere, interzicându-i să mai deschidă vreodată subiectul. Bismarck s-a dus în grabă la un confident de-al său și s-a plâns că „era zdruncinat din punct de vedere moral și fizic, că munca sa de o viață, formarea Imperiului German, fusese distrusă în acea zi și că avea să se ducă direct acasă, de unde să-și trimită demisia“. Prietenul său l-a calmat și l-a implorat pe rege să-l primească încă o dată pe cancelar în audiență. Wilhelm I a cedat aproape imediat, așa că Bismarck, radiind de fericire, și-a făcut din nou apariția și, după ce a dat pe gât jumătate de sticlă de coniac, a spus: „Vă mulțumesc din tot sufletul — avem război.“

Pe 3 iulie, la Königgrätz (astăzi, Hradec Králové, în Republica Cehă), armata prusacă a înfrânt decisiv Austria. Pe parcursul păcii ce a urmat, Austria a acceptat dizolvarea Confederației Germane. În locul acesteia a apărut o nouă Confederație Germană de Nord, controlată de prusaci. Prusia însăși și-a mărit teritoriul, prin anexarea statelor ce sprijiniseră Austria, precum Hanovra. Restul statelor germane din sud, printre care și Bavaria, au fost obligate să semneze tratate cu Prusia. Zilele lor ca state independente erau numărate.

În 1870, înțelegând că doar Franța mai rămânea în calea consolidării dominației prusace peste teritoriile din sud, Bismarck a inventat din nou un motiv de dispută, pornind de la un subiect mai puțin promițător: cine urma să urce pe tronul Spaniei. Francezii se opuneau unui candidat care era o rudă îndepărtată a lui Wilhelm de Prusia. Wilhelm I a acceptat obiecțiile francezilor și, pe parcursul unei conversații purtate cu ambasadorul francez în stațiunea Bad Ems, a convenit retragerea candidaturii rudei sale la succesiune. Apoi, în mod nechibzuit, ambasadorul l-a presat pe rege să-i ofere asigurări că nu avea să mai susțină pe viitor o asemenea candidatură. Curtenitor ca întotdeauna, Wilhelm I l-a refuzat și i-a trimis lui Bismarck o telegramă în care relata pe un ton neutru cele întâmplate. „Ce noroc neașteptat“, și-a reamintit ulterior Bismarck. A măsluit telegrama, astfel încât să pară că stăpânul său l-ar fi trimis pe ambasadorul francez la plimbare, după care a divulgat presei conținutul acesteia. Sentimentele antiprusace deja ajunseseră la apogeu în Franța; Telegrama de la Ems, așa cum a intrat această scrisoare în istorie, a garantat, pur și simplu, izbucnirea războiului.

Așa cum a acționat și în cazul Austriei, Bismarck s-a asigurat de un context internațional favorabil Prusiei. Era puțin probabil ca vreuna dintre celelalte puteri să intervină de partea Franței. Iar de această dată, Prusia avea o armată încă și mai puternică, cu o infanterie dotată cu arme mai bune decât ale francezilor și cu o structură de comandă de departe mai coerentă. Pe 2 septembrie, după o serie de înfrângeri, trupele franceze s-au predat în apropierea orășelului Sedan, situat aproape de granița cu Belgia. Reprezentanții statelor sud-germane, care priveau lupta de pe vârful unui deal, au știut prea bine că asistau și la sfârșitul propriei independențe. Pe 18 ianuarie 1871, la Versailles, în Sala Oglinzilor a lui Ludovic al XIV-lea, a fost proclamat noul Reich german. Wilhelm era acum împăratul Germaniei, iar lângă el ședea Bismarck. Al Doilea Reich a fost în primul rând creația lui Bismarck. Pe plan intern, el a concentrat puterea în mâinile Coroanei, deci și ale sale, și a reușit să dezbine partidele politice, asmuțindu-le unele împotriva altora. Pe plan extern, a ținut Franța în stare de izolare și a rămas în termeni de prietenie sau cel puțin de neutralitate cu celelalte puteri. Timp de încă două decenii, cancelarul a supravegheat evoluția țării sale, care a devenit cea mai importantă putere economică și militară din Europa. Mulțumită lui Bismarck, începând cu 1871, Europa a avut parte, sub o formă sau alta, de o „chestiune germană“.

Lumea nu a avut încă de a face cu o „chestiune canadiană“; este adevărat că de cele mai multe ori nu i se acordă mare atenție acestei țări. În istoria Canadei însă, William Lyon Mackenzie King este tot atât de important precum este Bismarck pentru Germania. Bismarck a construit un stat, în schimb Mackenzie King a păstrat intact unul — cea mai mare parte a tumultuoșilor ani 1920, după Marea Criză Economică, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial și al primilor ani de pace. Nu s-a abătut de la ideile sale, în ciuda provocărilor venite din partea dreptei și a stângii politice și, cel mai important, a făcut în așa fel încât suspiciunile și divergențele reciproce puternice, manifestate între vorbitorii de limbă engleză și cei de limbă franceză și între provinciile țării, să nu rupă statul în două. Iar pe parcursul celor 22 de ani petrecuți în funcție — rămâne în continuare ministrul canadian cu cel mai lung mandat — a pus bazele unui sistem amplu de asistență socială. A fost un politician desăvârșit, care a transformat Partidul Liberal într-o forță politică extraordinară. Pe vremea când nu existau sondaje de opinie, a avut flerul de a intui starea de spirit din țară și de a înțelege cât de departe putea să avanseze într-o anume direcție. Era deopotrivă un idealist dornic să construiască o societate mai bună și un individ pragmatic, care evita luptele lipsite de sorți de izbândă. A avut o capacitate impresionantă de a munci din greu, cu mare atenție la detalii. Lucrările sale abundă de scrisori expediate către diverși oameni din țară, unii dintre aceștia importanți, alții, nu. Dădea dovadă de meticulozitate când trimitea felicitări, urări cu ocazia zilelor de naștere sau condoleanțe. Era un individ retras, dar colabora bine cu foarte mulți dintre colegii săi. Spre cinstea lui, adesea își numea adversarii politici în propriul guvern sau cel puțin încerca să-i câștige de partea sa.

Cu toate acestea, King nu ne fascinează sau ne cucerește așa cum o fac alți lideri politici. Mai degrabă ne contrariază — mai ales pe canadieni. Rămâne în amintirea noastră drept marele exponent al echivocului și al confuziei. De cele mai multe ori, nu soluționa problemele, ci mai degrabă le îngropa în vorbărie și ambiguitate. „Parlamentul va decide“, aceasta era una dintre expresiile preferate ale lui King, deși de cele mai multe ori reușea să evite dezbaterile sau discuțiile pe teme litigioase. În cel de-al Doilea Război Mondial, chestiunea serviciului militar obligatoriu amenința să dezbine cele două populații, probabil chiar definitiv — o mare parte a populației anglofone cerea serviciu militar obligatoriu, în timp ce majoritatea locuitorilor francofoni se opuneau. În 1942, în punctul culminant al tumultului politic, King a propus faimoasa (sau scandaloasa) lui soluție: „Nu neapărat mobilizare, dar mobilizare dacă necesitatea o cere.“

„Ne amorțea“, așa cum s-a exprimat F.R. Scott, intelectual, avocat specializat în drept constituțional, om cu valori radicale și poet, într-o poezie scrisă în 1954 care sintetizează perfect sentimentele multor canadieni din trecut și din prezent în legătură cu King:

Nu aveam formă

Pentru că nu lua niciodată partea nimănui,

Și nu țineam cu nimeni

Pentru că nu permitea niciodată nimănui să prindă formă.

Evita cu tact ce era greșit,

Fără să spună ce era corect,

Și nu permitea niciodată mâinii stângi

Să știe ce făcea dreapta.

Poezia se încheie cu versurile devenite celebre:

Haideți să ridicăm un templu închinat

Cultului mediocrității,

Să nu facem cu jumătate de măsură

Lucrurile ce se pot face pe sfert.

Este posibil să ne temem că Mackenzie King reprezintă mult prea bine ceea ce eram noi, canadienii, pe atunci și poate că în sinea noastră încă suntem speriați că mai suntem astfel: puritani, inhibați din punct de vedere sexual, prudenți, chiar timizi, preocupați de ceea ce au alții de spus, dar gata să judecăm, dornici să muncim din greu, predispuși spre zgârcenie, mândri că suntem canadieni, dar fericiți când alte țări și popoare importante din lume ne bagă în seamă și, mai presus de toate, ostili conflictelor. Oare chiar ne reprezintă acest individ — celibatarul grăsun și aferat, cu atracția sa pentru spiritualitate, profeții și sfaturi? Oare chiar credem în superstiții — precum King, care credea că deciziile importante trebuiau luate când acele ceasornicului băteau ora fixă? Oare ne-am ruga și am intona imnuri religioase la căpătâiul câinilor noștri de companie aflați pe moarte și am vorbi apoi cu ei — sau cu propriile noastre mame — printr-un mediu sau printr-o placă Ouija? Oare la finalul zilei ne trecem în revistă succesele și eșecurile? Consemnăm cu atenție fiecare dojană și cuvânt de laudă?

King o făcea. Știm acest lucru, pentru că, de la începutul anilor 1890 până la moartea sa, în 1950, a ținut un jurnal, însemnări fără egal printre cele lăsate de oricare alt lider politic modern. A dat ordin ca jurnalele să fie arse după moartea sa, dar executorii lui testamentari au ezitat și ulterior le-au cruțat. Prin urmare, astăzi cunoaștem multe informații care îl așază într-o lumină nefavorabilă. Imaginea sa postumă a fost surprinsă de un alt mare poet canadian, Dennis Lee, sub forma unor versuri pentru copii:

William Lyon Mackenzie King

în mijloc ședea, cu șiretul se juca,

Și mama-și iubea ca nimic altceva —

William Lyon Mackenzie King.

Lui King îi plăcea să se considere un spirit revoluționar neînfricat, adevărat urmaș al celor câțiva rebeli din istoria canadiană. În anii 1830, tizul său, William Lyon Mackenzie, avusese o tentativă eșuată de a înlătura prin forță guvernul provinciei Canada de Sus, controlat de un grup de familii privilegiate, cu strânse legături intime, cunoscut sub numele „Family Compact“. Revolta nu a avut din start nicio șansă, iar Mackenzie s-a refugiat în Statele Unite ale Americii, unde a trăit împreună cu familia sa de pe o zi pe alta. După ce a mai trecut timpul, autoritățile canadiene i-au grațiat pe rebeli, iar Mackenzie s-a reîntors în Canada, unde a devenit membru al adunării legislative. Fiica sa, mama lui King, s-a căsătorit cu un avocat, fiul unui militar de carieră al cărui regiment contribuise la înăbușirea revoltei, intrând astfel în elita societății unui orășel din Ontario. Și-a privit în continuare tatăl ca pe un erou și i-a inoculat și fiului ei favorit această percepție. Lui King i-a plăcut întotdeauna să se considere continuatorul operei bunicului său, vorbind, de exemplu, în numele persoanelor defavorizate sau promovând o guvernare cinstită, eficientă și corectă.

King era mult mai talentat și mai prudent decât nefericitul rebel. Nepotul nu avea să-și irosească energia și șansele în cruciade sortite eșecului. Dacă lua vreodată poziție față de o chestiune, prefera să aibă certitudinea succesului. În 1922, când premierul britanic David Lloyd George a încercat să târască Imperiul Britanic într-un război cu Turcia, King a ținut să precizeze că țara sa avea să decidă de una singură când urma să intre în conflict. În această privință, părerea lui coincidea cu dorința majorității canadienilor, care recunoșteau și se mândreau cu independența crescândă a Canadei, dobândită ca urmare a participării țării la Primul Război Mondial și la lucrările Conferinței de Pace postbelice. Avea, de asemenea, un remarcabil talent de a analiza o anume situație și de a aprecia cât de departe putea avansa într-o direcție sau alta fără să întâmpine o opoziție fermă. Cu puțin timp înainte să moară, a afirmat despre el însuși: „Mie intuiția îmi spune dacă există o problemă sau nu. Fie îmi dau seama pe loc, fie nu are nicio însemnătate pentru mine… Se prea poate să-mi petrec mult timp planificând cum să o soluționez, dar știu din start ce vreau să fac și cum să fac.“

Spre deosebire de bunicul său, care fusese în mare parte autodidact, King a urmat cursurile unora dintre cele mai bune universități din lume. După ce a obținut diploma de licență de la Universitatea din Toronto, a urmat cursurile noii Universități din Chicago, unde a studiat sub îndrumarea importantului și inovatorului economist Thorstein Veblen. La Toronto, în timpul studenției, deja manifestase interes pentru studiul tarelor societății (inclusiv pentru prostituție, după cum le place criticilor săi să evidențieze), iar în perioada petrecută la Chicago s-a implicat în activitatea mișcării de pionierat Settlement House, ce încerca să atenueze unele dintre cele mai grave efecte ale capitalismului sălbatic. După ce și-a încheiat studiile la Chicago, s-a mutat la Harvard, unde a început să se documenteze pentru teza lui de doctorat, iar apoi, înainte de a finaliza lucrarea, a plecat la London School of Economics. (În cele din urmă, în 1909, și-a obținut doctoratul de la Harvard pe baza unui raport făcut pentru guvernul canadian. Până în zilele noastre, King rămâne singurul prim-ministru canadian care deține titlul de doctor.) În 1900, s-a întors în Canada pentru a prelua un post de funcționar public. A avansat foarte repede, devenind ministru adjunct al muncii.

Pe parcursul următorilor opt ani, și-a clădit o reputație de mediator deosebit de eficient și de priceput în dispute. În plus, în această perioadă, a avut nenumărate ocazii de a-și pune în practică talentul, căci muncitorii au intrat în repetate rânduri în conflict cu patronii lor. Când au izbucnit proteste împotriva valului de imigranți din Asia pe țărmul vestic al Canadei, tânărul King a fost omul potrivit de trimis la fața locului. Tot el a fost alegerea evidentă când guvernul canadian a decis să avertizeze guvernul imperial de la Londra că imigrația din alte regiuni ale imperiului, mai ales din India, provoca tensiuni rasiale în Canada. În contextul în care guvernul canadian era tot mai îngrijorat din cauza exportului de opiu din Asia, King a fost rugat să participe la reuniunile Comisiei Internaționale a Opiului de la Shanghai. Pe drum, s-a oprit în India și Japonia pentru a discuta și despre problema imigrației. Nu este de mirare că Sir Wilfrid Laurier, prim-ministrul liberal, a decis că Mackenzie King avea stofa necesară pentru a candida pentru un loc în parlament.

În 1908, King a fost ales pe merit în parlament, iar în anul următor a intrat în guvern, fiind primul ministru canadian al muncii, responsabil pentru găsirea unor măsuri esențiale în litigiile dintre angajați și angajatori și supravegherea sindicatelor patronale (așa cum erau numite la acea vreme cartelurile) prin intermediul parlamentului. Cariera sa a suferit un scurt recul în 1911, când liberalii au fost îndepărtați de la guvernare, dar în 1914 avea deja o slujbă bine plătită în Statele Unite ale Americii, în calitate de consilier în domeniul relațiilor cu angajații al familiei Rockefeller. În următorii ani, i s-au oferit și alte poziții privilegiate americane: un post de profesor la Harvard și altul de director în cadrul corporației lui Andrew Carnegie, ca persoană însărcinată cu supravegherea operelor de caritate. Toate acestea îi ofereau perspective tentante și șansa de a intra în contact cu cei bogați și puternici.

Dar Canada și serviciul public erau adevărata lui chemare. După cum a notat în jurnalul său în 1919: „Aș sluji mai degrabă propriei mele țări decât oricărei alteia, deși munca în folosul umanității m-ar chema oriunde… Să trăiesc și să mor stimat și respectat acolo este o dorință mai dragă inimii mele decât orice altă ambiție… Dorința, pasiunea mea se îndreaptă numai către politică.“ Povețele mamei sale, care îl sfătuise să ducă o viață virtuoasă și să depună toate eforturile în folosul societății, puternica sa credință prezbiteriană și egocentrismul lui i-au întărit convingerea că avea o misiune, că putea servi Domnului prin fapte bune — în cazul lui, prin politică. Pe parcursul vieții, s-a rugat mereu pentru a avea puterea să încerce mai mult și să fie mai bun.

În 1919, s-a întors definitiv în Canada în calitate de lider al Partidului Liberal. A reușit să câștige de partea sa generația mai veche, prin aluzii vagi la principii dragi ei, precum comerțul liber și un buget echilibrat și, pentru că se opusese introducerii serviciului militar obligatoriu în 1917, a primit și voturile celei mai mari părți a delegaților din Québec. Nu a uitat niciodată nici importanța acelor voturi, nici necesitatea de a-i păstra pe francezi ca parteneri în confederație. A avut intuiția de a-l alege ca locotenent2 al Québecului pe Ernest Lapointe, unul dintre cei mai competenți și eficienți politicieni din această provincie, punându-și încrederea în judecata lui. Pe măsură ce s-a maturizat, King a căpătat suficientă siguranță de sine pentru a numi și alte personalități în guvernul său, lucru de care adesea foarte mulți lideri politici se tem.

În 1921, King a devenit pentru prima dată prim-ministru, la vârsta relativ fragedă de 47 de ani. Puțini oameni se așteptau să reziste în această funcție; nu avea experiență și conducea un guvern minoritar. De fapt, și-a dat seama din mers ce era de făcut și s-a dovedit abil la dejucarea planurilor opoziției. Profitând de o criză constituțională la inventarea căreia contribuise, King s-a reîntors la putere în 1926, având în spate o majoritate guvernamentală liberală. Beneficiind de norocul ce însoțește atât de des carierele politicienilor de succes, a fost înlăturat de la putere în urma alegerilor din 1930, lăsându-i pe conservatori, succesorii săi la guvernare, să își asume responsabilitatea pentru că nu au făcut față Marii Crize Economice. În 1935, când a revenit în funcția de prim-ministru (cu sloganul „Rege sau Haos“), deja situația economică se îmbunătățea.

Indiferent dacă luase sau nu vreodată în serios perspectiva căsătoriei până la acel moment, King renunțase la idee și se obișnuise cu viața de celibatar. Se purta cu subalternii și slujitorii săi loiali cu un amestec de sentimentalism și cruzime. Se prea poate să le fi ținut minte zilele de naștere, dar se aștepta ca ei să muncească peste program. Adesea se plângea de singurătate, dar și bombănea că viața socială prea bogată însemna pierdere de timp. Sau cel puțin așa declara. Jurnalele sale ne oferă însă o altfel de imagine, a unui om căruia îi plăcea să petreacă o seară veselă cu prietenii. Era și un dansator deosebit de bun. Organiza numeroase dineuri la Laurier House, unde putea distra lumea așa cum își dorea el. Se și relaxa, jucându-se cu prea-iubiții săi câini, citind literatură religioasă sau invocând spiritele celor trecuți în neființă împreună cu cei mai apropiați prieteni ai săi. Când a împlinit vârsta de 60 de ani, a notat încântat în jurnalul său că spiritele lui William Gladstone, Laurier și al lordului Rosebery, ca să numim doar câteva, îl vizitaseră.

Deși pretindea, lucru neadevărat de altfel, că politica îl sărăcise, nu numai că punea deoparte o bună parte din salariu, dar primea și cadouri de la admiratori. Era totuși, așa cum a afirmat un funcționar public, „un avar fără de rușine care obișnuia să apeleze la aproape orice metodă pentru a evita orice fel de cheltuială, indiferent cât de mică, din contul său de protocol sau, mai rău de atât, din cel personal“. Cu toate acestea, a petrecut mult timp și a cheltuit o adevărată avere înfrumusețându-și reședința de la țară, din Kingsmere. Asemenea unui latifundiar din secolul al XVIII-lea, era mare amator de ruine pitorești în jurul cărora se țeseau povești cu tâlc. Cât a stat la Ottawa, a trăit în vechea casă a lui Laurier. Ambele conace erau pline ochi de vechituri victoriene, tablouri, sculpturi și basoreliefuri urâte, colecționate în Europa. Potrivit unui ziarist, salonul din Laurier House era „ticsit cu plușuri aurii sau rubinii, vaze enorme și mese acoperite cu sticlă pe care erau așezate ornamente fără valoare — într-un cuvânt, o colecție de nimicuri scumpe, suficient cât să aprovizioneze un magazin second-hand de mare rafinament“.

Foarte mulți oameni îl considerau neatrăgător, chiar respingător. Avea ceva dezgustător, nu doar faptul că îi mirosea urât gura, s-a plâns un liberal de vază. Comportamentul lui era mult prea insinuant. Un înalt comisar britanic sosit la Ottawa în anii 1930 a consemnat: „Soția mea spune că după o conversație cu el se simte de parcă ar fi lins-o pisica din cap până în picioare și ar avea nevoie de o baie“. Cu toate acestea, chiar și cei care nu îl aveau la inimă recunoșteau că Mackenzie King avea ceva impresionant, ceva ce, mai mult ca sigur, ținea de prezența lui publică. Fără să fi fost mostre de oratorie, discursurile sale erau bine construite și consistente. Cunoștea bine Canada și pe canadieni și înțelegea prea bine care era locul țării sale în lume, în timp ce pendula între cele două mari puteri, Imperiul Britanic și Statele Unite ale Americii. Fiind respectat și la Londra, și la Washington, în cercul său larg de cunoștințe regăseai nenumărate personalități politice din ambele capitale. Când a plecat la Washington în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a locuit la Casa Albă, unde a purtat îndelungi conversații private cu Roosevelt. (Când președintele a murit, la scurt timp după sfârșitul războiului, King s-a consolat luând legătura cu spiritul său în cadrul ședințelor de spiritism.)

Din cauza nenumăratelor sale fobii, avem tendința să trecem cu vederea ce lider politic inteligent, receptiv și talentat era King. Ar fi putut să aibă o carieră distinsă, chiar strălucită în Statele Unite ale Americii sau în Marea Britanie, însă a ales să trăiască și să muncească în Canada. Pe parcursul carierei sale, a contribuit la crearea istoriei, atât în calitate de observator, cât și de actor al ei. Înainte de Primul Război Mondial, a vizitat Londra, unde s-a întreținut cu ministrul de externe Sir Edward Grey și cu alți politicieni britanici de vază despre soarta imperiului; în anii 1930, s-a dus la Berlin, unde a vorbit cu naziștii, inclusiv cu Hitler însuși despre starea Europei; în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost și la Washington, unde a discutat despre strategie. A condus Canada o bună parte a perioadei în care aceasta a evoluat de la statutul de mică provincie a Imperiului Britanic la cel de stat ce se autoguvernează, cu un rol semnificativ în relațiile internaționale.

Deși a privit îngrozit ascensiunea dictatorilor în anii 1930, s-a arătat dispus să meargă departe pentru a ajunge la compromis cu aceștia. Punând întotdeauna unitatea națională mai presus de orice altceva, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a lua partea cuiva în crizele politice internaționale, precum invadarea Etiopiei de către Italia sau Războiul Civil din Spania, subiecte în privința cărora știa că opinia publică din Canada era puternic divizată. Când a cunoscut naziști de rang înalt, iar mai apoi pe Hitler, în 1937, gândirea sa pozitivă și idealistă l-a determinat să noteze câteva rânduri prostești în jurnalul său: „Analizându-l pe când stăteam la discuții cu el, am ajuns la concluzia că este o persoană care își iubește cu adevărat conaționalii, țara, un om care ar face orice sacrificiu pentru binele lor“. Și, cum avea cinci diplome universitare, King s-a arătat condescendent: „Ca să-l înțelegi pe Hitler, trebuie să ții cont de șansele limitate pe care le-a avut în tinerețe, de faptul că a fost închis etc. Este cu adevărat uimitor ce a reușit să realizeze fiind autodidact“. Cu toate acestea, King le-a spus naziștilor că țara sa avea să ajute Marea Britanie în cazul unui atac german.

Și-a condus țara în războiul ce a urmat și a reușit să-i păstreze unitatea pe parcursul și după încheierea conflictului. Alții nu ar fi reușit să facă așa ceva. Pentru că de atunci încoace dezbaterea despre unitate nu a încetat niciodată, câteodată nu înțelegem cât de aproape s-a aflat Canada de o secesiune periculoasă, poate chiar fatală, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. King nu a rezolvat cauzele dezbinării, dar le-a împiedicat să distrugă confederația, ceea ce în sine era o mare realizare. Cea mai importantă a fost chestiunea serviciului militar obligatoriu, care, în 1917, a înstrăinat o bună parte a opiniei publice din Québec și i-a asmuțit pe canadieni unii împotriva altora. Canada nu-și putea permite o altă criză asemănătoare. În 1940, s-a organizat un plebiscit privind introducerea serviciului militar obligatoriu, care a arătat că, în mod evident, majoritatea se pronunța în favoarea măsurii, dar și că în țară exista un dezacord profund în acest sens. Locuitorii anglofoni au votat „Da“, iar locuitorii francofoni din Québec au votat majoritar „Nu“. Deși King a introdus un proiect de lege în parlament, a arătat cât se putea de clar că, pentru moment, legislația nu avea să fie pusă în vigoare. Prin formula sa „nu neapărat, dar dacă necesitatea o cere“ a câștigat timp prețios. Până la sfârșitul lui 1944, devenise evident că armata avea nevoie de soldați și că nu existau suficienți voluntari. Deși îl concediase fără milă din guvern pe principalul avocat al acestei măsuri — ministrul apărării James Ralston —, King a ajuns fără prea mare tragere de inimă la concluzia că trebuia să impună obligativitatea parțială a serviciului militar. A avut mai mult noroc decât merita, căci Ralston a refuzat să câștige capital politic de pe urma schimbării de situație și a susținut în continuare cu loialitate guvernul și efortul canadian de război.

Pe parcursul crizei guvernamentale prelungite din luna noiembrie a acelui an, King s-a folosit de toate simțurile pe care și le ascuțise de-a lungul anilor de activitate politică. (În jurnalul său s-a comparat cu Iisus Hristos în Săptămâna Patimilor.) A făcut apel la patriotismul colegilor săi și i-a avertizat că țara se putea diviza — sau, și mai îngrozitor, că Partidul Liberal putea fi distrus. A vărsat lacrimi, a amenințat cu demisia, a aruncat chiar și o aluzie că, dacă guvernul refuza mobilizarea cetățenilor, atunci armata ar fi putut da o lovitură de stat. A reușit să-i câștige de partea sa pe majoritatea colegilor săi, inclusiv pe cea mai importantă personalitate politică din Québec, Louis St. Laurent — aspect semnificativ, de altfel. Un singur ministru a demisionat. „M-am simțit“, a scris King în jurnalul său, „de parcă ar fi trecut Răstignirea și aș fi intrat în dimineața Învierii.“ Deși o bună parte a membrilor parlamentului din Québec au votat în favoarea unei moțiuni împotriva serviciului militar obligatoriu, Partidul Liberal a rămas la putere, iar în Québec, adversarii recrutării au fost reduși la tăcere.

În 1940, King i-a comunicat liderului conservator din parlament că nu intenționa să se folosească de majoritatea politică pentru a impune serviciul militar obligatoriu. King i-a spus că trebuia să guverneze aflând ce își doresc oamenii, nu spunându-le ce să facă. Dacă avea vreun dram de autoritate asupra lor, atunci ea se datora încrederii că urma să le respecte dorințele și să-și țină promisiunile. Pe termen lung, a arătat King, opinia publică va înțelege ce era neapărat necesar pentru binele colectiv. „Aveau să recunoască adevărul când li se arăta și să priceapă că un lider le putea oferi îndrumare atât timp cât nu se îndepărta de la principiile corecte.“ King se bizuia pe opinia publică mai puțin decât pretindea, și nu numai în ceea ce privea serviciul militar obligatoriu. Atât timp cât putea ieși basma curată dintr-o anumită situație, prefera să lase lucrurile așa cum erau, fără să se implice, și acționa prudent, pe căi ocolite, pentru a face față problemelor doar la nevoie. H.S. Ferns, un analist politic care a lucrat la un moment dat pentru King, a scris ulterior: „Când venea vorba de înțelegerea problemelor politice ale Canadei și de a ști ce era dispus să accepte poporul canadian de la un guvern, Mackenzie King se afla la ani-lumină depărtare de orice alt participant activ la viața politică“.

Astăzi, istoria Canadei este considerată o poveste cu final fericit. Am evitat, poate chiar pentru totdeauna, separatismul în provincia Québec și suntem o țară multiculturală de succes. Spre deosebire de turbulentul nostru vecin de la sud, am construit o plasă de siguranță socială puternică. Disputele politice nu au dezbinat poporul, iar lumea poate discuta pe teme politice fără ranchiună. Canadienilor le plac măsurile ce vizează controlul armelor și au acceptat cu mult timp în urmă avortul și căsătoriile între persoane de același sex. Însă trebuie să ținem minte că acele chestiuni ce ni se par normale și stabile în prezent nu ni s-au părut întotdeauna astfel în trecut. Deși putea fi exasperant, King a fost adeptul împăciuirii și al consensului. „Individul extremist“, credea el, „este întotdeauna mai mult sau mai puțin periculos, dar în niciun domeniu nu poate fi mai periculos decât în cel politic.“ Și, a continuat el, „într-o țară ca a noastră este cu atât mai adevărat că arta guvernării constă în mare parte în abilitatea de a căuta mai degrabă să aplanezi divergențele, decât să le scoți în evidență — să ajungi, pe cât de aproape posibil, de fericita cale de mijloc“. Când s-a pensionat, în 1948, a notat în jurnalul său: „Mă încearcă un sentiment de împlinire în viață, o incredibilă satisfacție și mândrie că totul a decurs atât de bine“.

În istoria americană, Franklin Delano Roosevelt (FDR, așa cum este adesea cunoscut, pentru a nu-l confunda cu președintele Theodore Roosevelt) este la fel de important precum este King pentru Canada. Marea Criză Economică afectase și dezbinase profund Statele Unite ale Americii care, pe măsură ce situația se agrava pe plan internațional, trebuiau să găsească un răspuns la următoarea întrebare: să se țină departe de probleme sau să se arunce în luptă? FDR le-a redat americanilor încrederea în ei înșiși, le-a oferit speranța unui viitor, a înăbușit nenumăratele divergențe și a păstrat unitatea societății americane. În plus, i-a pregătit treptat pe americani pentru momentul când aveau să se implice în politica mondială. La fel ca Mackenzie King, FDR stăpânea arta persuasiunii și se pricepea să citească gândurile opiniei publice și să îndemne oamenii în direcția pe care și-o dorea. Asemenea lui King, nu era întotdeauna ușor de citit și își exaspera atât prietenii, cât și dușmanii cu inconsecvența și lipsa lui de claritate.

Cei doi au mai avut și alte însușiri în comun: amândoi au fost deosebit de interesați de politică, au fost liberali, au avut o conștiință socială puternică și au sperat să-și țină țările departe de război. Să nu uităm că amândoi crescuseră sub ochii atenți ai unor mame posesive și devotate. (Doamna King nu a mers niciodată atât de departe ca doamna Roosevelt, care, la un moment dat, când fiul ei era bolnav, a cerut ca o scară să fie lipită de fereastra camerei de internat a lui FDR, de unde să-i poată vorbi.) Între ei existau însă și deosebiri importante. FDR provenea dintr-o familie care avea acces la toate privilegiile, de la moșii la țară până la relații utile. Pe linie paternă, descindea din primii coloniști olandezi, iar un strămoș de-ai săi, așa cum îi plăcea lui FDR să le povestească britanicilor, fusese căpitan în armata americană revoluționară. Președintele Theodore Roosevelt îi era văr îndepărtat. Avea o obârșie chiar și mai veche pe linie maternă, deoarece mama lui era urmașă directă a Părinților Fondatori. În plus, familia Delano pretindea că provenea din William Cuceritorul. Mama lui FDR susținuse întotdeauna cu fermitate că fiul ei era un Delano, care își moștenise inteligența și energia de la această ramură a familiei ei.

Poate că tot de aici dobândise și formidabilul său șarm. Spre deosebire de King — sau de Bismarck, de altfel —, FDR se făcea pe dată plăcut atât indivizilor, cât și publicului larg. Chipul lui plăcut, sincer; cu surâsul larg, surprins atât de des în fotografii; maniera elegantă în care își ținea portțigaretul — toate acestea lăsau impresia unei persoane căreia îi plăceau oamenii, care credea că lumea era un loc minunat. Femeile l-au considerat întotdeauna atrăgător, iar el le-a împărtășit acest sentiment. Căsnicia sa, cu inteligenta, onorabila și ștearsa lui verișoară, Eleanor, nu a mai fost niciodată la fel după ce soția sa a aflat de aventura lui cu o femeie care se ocupase la un moment dat de evenimentele ei sociale. FDR știa și cum să comunice foarte eficient. În calitate de președinte, a folosit la maximum potențialul radioului, noul mijloc de comunicare, printr-o serie de convorbiri intitulate „Fireside Chats“. Vocea sa, cu un accent ușor de aristocrat, era calmă, liniștitoare și seducătoare. Într-o perioadă în care poporul american avea nevoie să fie îmbărbătat, el le-a oferit oamenilor optimism — și nu era un comportament de fațadă. FDR era o persoană care, chiar și atunci când trecea prin cele mai întunecate momente pe plan personal sau național, își păstra speranța că situația avea să se îmbunătățească.

În tinerețe, a dus viața plăcută și lipsită de griji a junilor din lumea bună, navigând la bordul unor bărci din ce în ce mai mari, mergând la vânătoare, mărindu-și colecția de păsări și de timbre și alăturându-se cluburilor potrivite. A urmat cursurile celor mai bune școli — Groton, apoi Harvard —, prestația sa fiind una respectabilă, dar nu excelentă. Mergea la biserică mai mult de formă. Rugăciunile chinuitoare ale lui King nu erau pentru el. În privința creștinismului, FDR era direct și nu se complica. La un moment dat, Eleanor a spus: „Cred că el chiar credea că îi putea cere sfaturi lui Dumnezeu și că avea să le primească“. Deși familia sa era democrată, FDR nutrea o profundă admirație pentru republicanul Theodore și îi împărtășea entuziasmul atât pentru impunerea unei reforme sociale în Statele Unite ale Americii, cât și pentru construirea unei flote puternice, prin care americanii să-și facă simțită influența peste hotare. Spre amuzamentul prietenilor săi, încerca să imite modul de a vorbi al vărului său mai vârstnic. A hotărât, de asemenea, să calce pe urmele lui în politică, așa că, în 1911, a candidat cu succes pentru o funcție de senator în statul New York. În 1913, noul președinte democrat, Woodrow Wilson, l-a numit pe promițătorul său tânăr susținător secretar adjunct al marinei, demnitate pe care a deținut-o pe tot parcursul războiului. Deși a fost competent, ducându-și câteodată sarcinile la bun sfârșit cu eficiență necruțătoare, mulți oameni l-au considerat în continuare un ușuratic fermecător și răsfățat.

În 1921, a suferit acel atac de poliomielită ce l-a lăsat paraplegic și care, probabil, l-a inventat ca om politic. Cel puțin aceasta a fost întotdeauna părerea lui Eleanor, dar și a altora. A făcut față handicapului cu mare tărie de caracter și fermitate, iar pe parcursul timpului, a reușit să capete suficientă forță în membrele superioare cât să se poată deplasa singur pe ici și colo și să lase impresia, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp, că putea merge. Nu accepta sub nicio formă mila ori compasiunea; când cădea, făcea, pur și simplu, câte o glumă. Zeflemeaua afabilă a devenit o modalitate de a distrage atenția de la boală. Nu permitea să fie fotografiat în scaunul cu rotile. După 1921, poate fi văzut stând întotdeauna pe scaun sau în picioare când se poate sprijini sau poate fi ajutat de altă persoană. Deja începuse să construiască o echipă devotată și talentată în jurul său, oameni care deveniseră ochii și urechile lui, călătorind în numele lui și transmițându-i cele aflate.

Cu toate acestea, în pofida caracterului său prietenos și a pasiunii pentru viața mondenă, a rămas un individ foarte retras, care destăinuia doar anumite laturi ale personalității sale, chiar și celor mai intimi prieteni. Unii dintre aceștia, inclusiv ultimul său vicepreședinte, Harry Truman, îl considerau rece, chiar inuman. La dineul anual al Washington Press Club din decembrie 1939, o statuie din hârtie poroasă de doi metri și jumătate, reprezentând un sfinx care purta ochelari și strângea un portțigaret între dinți, a zâmbit binevoitor asistenței reunite în încăpere. Lui Roosevelt i-a plăcut la nebunie gluma și a cumpărat ulterior statuia, pe care a expus-o în biblioteca prezidențială. FDR a fost o enigmă pentru contemporanii săi și rămâne un mister pentru istorici. Și-a așternut arareori gândurile pe hârtie și nici măcar oamenilor în care avea încredere nu le oferea decât o frântură din ideile sau planurile sale. La inaugurarea bibliotecii sale, a fost întrebat de ce părea atât de fericit în acea zi. „Mă gândesc“, a răspuns el, „la toți istoricii care vor veni aici crezând că-și vor găsi răspunsurile la întrebări.“

Administrația sa a fost adesea haotică: sarcinile departamentelor și agențiilor se suprapuneau, iar funcționarii primeau ordine diferite și câteodată contradictorii. Bunăoară, în cadrul Departamentului de Stat, FDR a instalat în funcțiile de secretar, respectiv secretar adjunct, două persoane care se detestau reciproc și care intrau des în dispute. În plus, l-a însărcinat pe Harry Hopkins, colaboratorul său de nădejde, cu chestiuni importante de politică externă. Pe această cale, se asigura că puterea politică rămânea concentrată în biroul său. De obicei, doar FDR avea imaginea completă asupra unei probleme, iar în anumite momente nici măcar el nu știa tot. „Sunt un scamator“, a spus el la un moment dat. „Nu las niciodată mâna dreaptă să știe ce face stânga.“ Sau, după cum a afirmat Douglas MacArthur, faimosul general din vremea războiului, FDR „nu ar fi spus niciodată adevărul, dacă o minciună i-ar fi slujit la fel de bine scopurile“. Pe parcursul celor patru mandate prezidențiale ale sale, FDR a dat dovadă în repetate rânduri de încăpățânare, inconsecvență și chiar nesăbuință. În primele sale luni în funcție, a pus efectiv în pericol Conferința de la Londra, în cadrul căreia aproape că se ajunsese la un acord privind stabilizarea cursului de schimb, ca măsură de combatere a Marii Crize Economice. (Ulterior a recunoscut că, probabil, greșise.)

De cele mai multe ori părea a se baza strict pe intuiție. „Obișnuia să aibă revelații“, a spus Frances Perkins, secretarul muncii, „proprii unui clarvăzător, de parcă înțelegea și cunoștea o paletă foarte vastă de chestiuni ce nu păreau să aibă nici cea mai mică legătură unele cu celelalte.“ Punerea în practică a acestor revelații era însă cu totul altceva. Adesea obișnuia să încerce o anume strategie, după care se răzgândea, de cele mai multe ori înainte să ofere planului inițial timpul necesar pentru a-și face simțite efectele. Istoricii economici încă dezbat dacă FDR chiar a avut vreun rol sau dacă Statele Unite ale Americii și-au revenit treptat pe calea cea bună. Indiscutabil este faptul că FDR le-a redat americanilor încrederea că aveau să urmeze, într-adevăr, vremuri mai bune. Poate că cea mai mare calitate a sa a fost că și-a păstrat calmul în momente de criză profundă — pe parcursul Marii Crizei Economice și al furtunii ce avea să se dezlănțuie asupra lumii.

Asemenea lui King, nici lui FDR nu îi era teamă să se înconjoare de personalități puternice. La fel ca Lincoln, avea talentul de a-și câștiga adversarii de partea sa și de a clădi coaliții viabile. După cum a spus la un moment dat Huey Long, un politician populist din sudul SUA: „Intri acolo, îl vezi pe FDR și vrei să-l faci bucăți. Ieși din încăpere fluierând Dixie3“. După înfrângerea Franței, în 1940, FDR a numit doi republicani, Henry Stimson și Frank Knox, la conducerea Departamentului de Război, respectiv a Marinei.

Și alte numiri în funcție hotărâte de FDR au fost, ca să folosim un eufemism, stranii — de pildă, alegerea lui Joseph Kennedy, un politician cu vederi profund antibritanice, ca ambasador la Londra sau a lui William Dodd, un istoric important, specializat în istoria sudului Americii, lipsit de experiență diplomatică, ca ambasador la Berlin, exact în momentul când naziștii preluau puterea în Germania. În 1933, când Statele Unite ale Americii au pus bazele relațiilor cu Uniunea Sovietică, l-a numit ca reprezentant diplomatic la Moscova pe înfumuratul William Bullitt, care susținea noul regim sovietic încă din 1919, când își petrecuse o săptămână în Rusia mâncând caviar și întâlnindu-se cu liderii bolșevici. Bullitt credea că, pe seama relațiilor lui, putea stabili o relație de prietenie între cele două țări. În cadrul propunerilor sale formale diplomatice, el a încercat să le învețe regulile baseballului pe oficialitățile comuniste și ale poloului pe ofițerii cavaleriei Armatei Roșii. Niciunul dintre cele două sporturi nu a prins. O aruncare puternică l-a doborât la pământ pe un rus, iar călăreții aveau tendința de a galopa undeva departe de teren, luând mingea cu ei. Relația dintre Bullitt și Maksim Litvinov, responsabil pentru politică externă sovietică, a fost la fel de neproductivă pentru că, după cum a concluzionat Bullitt însuși, Litvinov era evreu. Până în 1936, lui Bullitt îi dispăruse cu desăvârșire entuziasmul de odinioară și ajunsese să nutrească sentimente anticomuniste puternice.

Absorbit fiind, așa cum era de altfel inevitabil, de chestiunile ce țineau de politica internă, este de înțeles că FDR a acordat în primă fază mai puțină atenție afacerilor externe. În mare, abordarea sa aducea aminte de ideile fostului său șef, Woodrow Wilson: anume că Statele Unite ale Americii și valorile lor democratice reprezentau un model mai bun pentru întreaga lume decât comunismul sovietic și vechile puteri imperiale ale Europei. Atitudinea sa față de Marea Britanie a fost și a rămas ambivalentă: nu avea încredere în elita conducătoare din această țară și nu era absolut deloc de acord cu imperiul întemeiat de Londra. Asemenea lui Wilson, credea că răspândirea democrației și a comerțului liber aveau să creeze o legătură mai strânsă între state și să transforme lumea într-un loc mai bun și mai sigur. În anii 1920, sprijinise Liga Națiunilor, dar până la începutul anilor 1930 ajunsese să critice direcția pe care o luase între timp această societate. Printr-un discurs menit să facă apel la acei numeroși americani care se opuneau Ligii, a declarat că organizația nu mai era decât un instrument al puterilor europene, interesate de obișnuitele lor urzeli cinice. (Când s-a pus problema viitorului lumii postbelice, FDR a procedat astfel încât începutul Națiunilor Unite să fie promițător, prin includerea ca membri atât a Statelor Unite ale Americii, cât și a Uniunii Sovietice.)

Ca și în cazul lui Wilson, programul politic care i-a adus președinția lui Roosevelt se concentra pe chestiuni presante de ordin intern și, la fel ca predecesorul său, FDR ar fi preferat să acorde mai multă atenție problemelor de acasă și, doar dacă era necesar, să rezolve problemele cu statele vecine. Însă prefacerile importante și amenințătoare din anii 1930 din lumea largă l-au obligat să acorde un interes sporit evenimentelor externe. În cea mai mare parte a deceniului al patrulea, politica externă a lui FDR s-a desfășurat în salturi. Este ușor să criticăm multe dintre acțiunile lui, cum ar fi decizia luată în 1933, aparent din capriciu, când s-a opus încercării de stabilizare a cursului internațional de schimb. Refuzul președintelui american a dus la destrămarea acordului, iar criza economică din întreaga lume s-a acutizat. Nenumărații săi critici de la acea vreme, dar și cei contemporani sunt de părere că FDR ar fi putut face mai mult în anii 1930 pentru a mobiliza statele democratice împotriva ascensiunii dictaturilor. Cu toate acestea, în cazul în care pornea cu prea mult zel la atac, ar fi putut foarte bine să ațâțe pornirile izolaționiste ale poporului american și să piardă voturile izolaționiștilor din Congres, un aspect de o importanță crucială, căci avea nevoie de ei pentru ratificarea măsurilor menite să repună pe picioare economia americană. Ca orice marinar, știa că apele pe care naviga erau înșelătoare și că putea să naufragieze în orice clipă. Faptul că, într-un fel sau altul, a reușit să mențină unitatea țării, redându-i încrederea în ea însăși, pe parcursul marii crize, până în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, dovedește talentul și atitudinea lui hotărâtă.

Pe parcursul primului său mandat, din 1932 până în 1936, și-a concentrat atenția pe chestiuni de ordin intern și pe programul New Deal și a părut dispus să-și elaboreze politica externă de așa manieră încât să includă dorințele opiniei publice americane, care se opunea cu înverșunare așa-ziselor „intervenții în treburile altora“, așa cum le-a caracterizat George Washington. Deși termenul de „izolaționism“ a intrat în vocabularul politic american în timpul Primului Război Mondial, a constituit un curent puternic și de durată în gândirea americană. Pornind de la presupunerea că americanii erau superiori din punct de vedere moral — și profund recunoscători că geografia le oferise Statelor Unite ale Americii resurse impresionante și sisteme puternice de apărare împotriva lumii largi, sub forma a două oceane —, izolaționiștii au adoptat concepția potrivit căreia ceea ce se întâmpla în alte regiuni nu prezenta interes pentru ei (poate doar cu excepția statelor vecine, din sud și nord). Chiar dacă restul statelor lumii și-ar fi dorit să se lupte între ele din cauza rivalității naționale, nu era rolul Statelor Unite ale Americii să acționeze ca un polițist. Izolaționiștii anilor 1930 reacționau și la recenta implicare a Americii în Primul Război Mondial: se sacrificaseră vieți americane, se irosiseră resurse americane, și cu ce scop? Din punctul lor de vedere, europenii ademeniseră Statele Unite ale Americii în conflictele lor sângeroase, iar Wilson, la rândul său, declarase război după ce manipulase și înșelase opinia publică americană. Alimentat de lucrările istoricilor și promovat de americani de vază precum Henry Ford și formidabilul aviator Charles Lindbergh, curentul izolaționist s-a bucurat de multă popularitate în rândurile cetățenilor și printre membrii Congresului. Cu cât se înmulțeau agresiunile pe scena internațională a anilor 1930 — invazia Japoniei în Manciuria, iar apoi în 1937, în China, ocuparea Etiopiei de către Mussolini și politica externă provocatoare a lui Hitler în Europa —, cu atât mai puternică devenea dorința americanilor ca țara lor să rămână neutră. Un sondaj de opinie timpuriu, efectuat în 1937, a arătat că 95% dintre americani erau de părere că, pe viitor, țara lor trebuia să se țină deoparte de orice război.

Pentru a se asigura că niciun președinte nu avea să se mai folosească de poziția sa pentru a angrena Statele Unite ale Americii în vreun război, începând cu 1935, Congresul a adoptat o serie de Legi ale neutralității (Neutrality Acts). Printre cele mai importante prevederi ale acestora s-au numărat impunerea unui embargo în privința ajutorului financiar și a transportului de arme către statele beligerante și măsurile care nu permiteau președintelui să se folosească de diverse clauze pentru a refuza recunoașterea stării de război. Acțiunile Congresului oglindeau și împotrivirea opiniei publice față de cheltuielile din ce în ce mai mari pentru apărare. În 1935, când FDR a cerut un modest buget de apărare de 1,1 miliarde de dolari (din totalul de 81,1 de miliarde), au izbucnit proteste de amploare. „Coborâm rapid la nivelul lui Hitler și al lui Mussolini, plecându-ne în fața Zeului Războiului“, avertizau ziariștii influentului săptămânal Nation.

Pe parcursul primului său mandat, FDR a reușit totuși să facă doi pași importanți către o implicare mai mare a Americii pe plan mondial. Recunoscând Uniunea Sovietică, a permis stabilirea unei posibile relații, într-adevăr tumultuoasă, cu un viitor aliat. Și, în imediata apropiere geografică a SUA, președintele a inaugurat o nouă eră în relațiile Statelor Unite ale Americii cu statele latino-americane vecine. Good Neighbor Policy denunța folosirea forței în regiune de către Statele Unite ale Americii și îndemna la cooperare spre binele comun al tuturor din emisfera vestică. Cu prilejul Conferinței de la Buenos Aires din 1936, Roosevelt a ținut un discurs adresat în egală măsură opiniei publice americane și delegaților prezenți la reuniune. A avertizat puterile străine că aveau să întâmpine o rezistență puternică dacă încercau să intervină în emisfera vestică, dar a subliniat și că războaiele din alte regiuni ale lumii amenințau Lumea Nouă „într-o sută de moduri“.

Până la începutul celui de-al doilea mandat al său, în 1936, evenimentele din lumea largă deveneau din ce în ce mai amenințătoare, dar Roosevelt fusese întotdeauna nevoit să țină cont de părerea opiniei publice americane și de chestiunea nerezolvată a Marii Crize Economice. În 1937, și-a periclitat singur poziția intrând în conflict cu membrii Congresului din cauza unei încercări, sortite probabil din start pieirii, de a numi în cadrul Curții Supreme judecători simpatizanți ai New Deal. Cu toate acestea, criticii săi din trecut și din prezent din Statele Unite ale Americii, dar și din străinătate au afirmat că ar fi trebuit să preia conducerea grupului de state democratice în lupta împotriva statelor dictatoriale. În 1937, când Japonia a invadat China, FDR l-a invitat la discuții pe prim-ministrul britanic Neville Chamberlain. Chamberlain a refuzat, spunându-le colegilor săi: „Este întotdeauna cel mai bine și mai sigur să nu aștepți nimic de la americani, cu excepția vorbăriei“.

Cea mai mare temere a lui FDR era să acționeze sau să adopte poziții ce ar fi destrămat coaliția prin care se menținea la putere. Trebuia să țină cont de opinia multora dintre compatrioții săi, ostili oricărei propuneri asemănătoare unei înțelegeri secrete cu Franța și Marea Britanie.

Dacă ar fi primit mai mulți dintre refugiații evrei disperați, dornici să părăsească Austria și Germania, probabil că ar fi pierdut sprijinul democraților din sud și al unei bune părți a opiniei publice, care nu înțelegea de ce trebuia țara lor să primească și mai mulți imigranți, în condițiile în care nenumărați americani nu aveau locuri de muncă. Acestea nu erau niște alegeri facile și probabil că nici nu erau întotdeauna ușor de justificat. Asemenea lui King în Canada, FDR a considerat unitatea națională un principiu călăuzitor al politicii sale. Cu toate acestea, după cum arată chiar și biografii care simpatizează cu FDR, președintele și-ar fi putut folosi mai bine capitalul politic pentru a descrie într-un mod mai convingător pericolele ce se conturau din ce în ce mai puternic și pentru a câștiga susținerea opiniei publice în lupta sa cu membrii Congresului, cu scopul de a oferi ajutor concret țărilor amenințate de Germania. Până în 1939, opinia publică americană își schimbase radical părerea, în contextul în care situația din Europa și Asia se înrăutățea. Un sondaj de opinie a arătat că 37% dintre americani erau acum pentru trimiterea de ajutoare în Marea Britanie, Franța și Polonia, în timp ce un procent de 30% dintre cei chestionați rămâneau indeciși. În cel mai bun caz, FDR era gata să se folosească de funcția sa, într-un mod foarte prudent, pentru a-i educa pe americani și a-i informa despre pericolele cu care se confrunta întreaga lume și care ar fi putut foarte bine să se abată și asupra țării lor. Acolo unde putea, fără să-și asume un risc prea mare, proceda astfel încât să pregătească mai bine Statele Unite ale Americii pentru ce avea să urmeze.

În discursurile sale, în cuvântările radiofonice și la conferințele sale de presă, FDR lansa, cu deplină încredere în sine, diferite idei. A arătat cât se putea de clar poporului american că geografia nu îi mai putea proteja așa cum se întâmplase până atunci — grație progresului înregistrat în domeniul aerian, oceanele nu mai erau o barieră sigură, iar bombardierele cu rază lungă de acțiune ce decolau din bazele aeriene din Europa sau Orientul Îndepărtat aveau să lovească, mai devreme sau mai târziu, continentul. Dacă stârnea o reacție prea vehementă, se retrăgea cu tact. Într-un faimos discurs ținut în 1937 la Chicago, fieful unora dintre cei mai vehemenți izolaționiști, a avertizat împotriva statelor agresive ce amenințau pacea în lume și comiteau atrocități împotriva civililor inocenți. Chiar dacă nu s-a referit clar la Japonia, care ocupa fâșii întinse din China, la Germania, care se reînarma rapid, sau la Italia, care invadase Etiopia, asistența putea să își dea ușor seama în privința țărilor vizate de președinte. Societatea, a afirmat el, îi ținea pe pacienții bolnavi în carantină pentru a preveni răspândirea epidemiilor; aceeași metodă trebuia aplicată în cazul statelor agresoare. Cu toate acestea, când reporterii l-au întrebat despre intențiile sale, FDR a răspuns vesel că exprima doar o „părere“ și că nu voia în niciun caz să spună că trebuiau impuse sancțiuni, „un termen îngrozitor de folosit“.

În 1937, când Japonia a invadat China, a evitat aplicarea Legilor neutralității și a permis Statelor Unite ale Americii să vândă arme ambelor tabere. În realitate, administrația Roosevelt înclina să ofere ajutor Chinei. În decembrie 1938, SUA au oferit un împrumut de 25 de milioane de dolari, primul dintr-o lungă serie, naționaliștilor chinezi implicați în luptă. În aceeași perioadă, FDR însuși, asemenea celei mai mari părți a americanilor, exprima păreri din ce în ce mai aspre în legătură cu Hitler și aliații săi fasciști din Italia. În noiembrie 1938, cu prilejul Kristallnacht — când statul nazist a încurajat distrugerea magazinelor evreiești și masacrarea evreilor —, FDR s-a convins că Hitler era un „nebun“ motivat de paranoia. A căutat în continuare soluții pentru a ignora, iar ulterior pentru a modifica Legile neutralității. Încă din 1937, semnase un decret care stabilea înlocuirea metodei cash and carry4 cu un embargo asupra armelor impus ambelor tabere. Iar cuvântul președintelui avea să cântărească greu în deciziile referitoare la regiunile unde Statele Unite ale Americii doreau să-și vândă produsele. Intenția lui FDR era ca, prin această politică, să ajute Marea Britanie și Franța în dauna Germaniei și Japoniei. În 1938, administrația sa a obținut ratificarea unui nou Naval Expansion Act5 de către Congres, iar armata și flota și-au revizuit planurile pentru un eventual război cu Japonia.

În declarațiile sale publice, FDR a arătat clar că situația din Europa și Asia i se părea o ciocnire a valorilor, între democrația liberală și totalitarism, și că însuși stilul de viață american era amenințat de ceea ce se întâmpla în celelalte zone ale lumii. După cum a afirmat în 1939 în cadrul Discursului privind starea Uniunii: „Furtunile din alte regiuni amenință direct trei instituții indispensabile americanilor. Prima este religia. Aceasta este sursa celorlalte două: democrația și buna-credință internațională“. În aprilie 1939, după ce Mussolini a invadat în mod violent Albania, iar Hitler și-a încălcat promisiunile din urmă cu doar șase luni referitoare la respectarea integrității teritoriale a ceea ce mai rămăsese din Cehoslovacia, Roosevelt a comparat acțiunile lor cu atacurile hunilor și vandalilor. Președintele a cerut în mod public Germaniei și Italiei să promită că nu aveau să atace 31 de state din Europa și Orientul Mijlociu, dar gestul său a fost luat în batjocură la Berlin și Roma. FDR nu își făcuse prea multe iluzii că Germania sau Italia urmau să-i accepte propunerea, dar, după cum i-a spus lui King: „Dacă suntem refuzați, chestiunea devine mai clară, spre beneficiul opiniei publice din țara ta și a mea“.

Pe 1 septembrie, în Europa a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu atacul neprovocat al Germaniei asupra Poloniei. Marea Britanie și Franța, care oferiseră garanții Poloniei, au declarat război Germaniei. Două zile mai târziu, FDR a vorbit la radio în cadrul unei noi ediții a Fireside Chats. „Nu numai o dată“, s-a adresat el poporului american, „ci de mai multe ori am afirmat că știu ce înseamnă războiul și că urăsc războiul. O spun neîncetat. Sper că Statele Unite ale Americii se vor ține la distanță de acest război. Cred că o vor face. Iar eu vă ofer asigurări peste asigurări că toate eforturile guvernului vostru vor fi direcționate înspre acest scop.“ Discursul său aproape că nu oferea niciun fel de încurajare Aliaților, cu excepția unui singur pasaj rostit spre sfârșit: „Această națiune va rămâne o națiune neutră, dar nu pot cere ca toți americanii să rămână neutri și în gând. Chiar și o persoană neutră are dreptul de a ține seama de ceea ce se întâmplă în jur. Niciunei persoane neutre nu-i poți cere să-și închidă porțile minții sau conștiința“.

De fapt, a acționat rapid și, câteva săptămâni mai târziu, a introdus un proiect de lege intitulat cu șiretenie Peace Bill, prin care propunea abrogarea embargoului pe arme impus statelor beligerante și extinderea metodei cash and carry. Pentru prima dată de când se afla la conducere, FDR împreună cu susținătorii săi s-au dedicat întru totul unei chestiuni de politică externă. L-a ajutat și faptul că opinia publică începea să susțină cauza Aliaților; un sondaj de opinie a arătat că 84% dintre americani se pronunțau, la acel moment, în favoarea unei victorii a Aliaților. FDR a tras sforile din spatele cortinei pentru a-i convinge pe membrii Camerei Reprezentanților și Senatului și, când considera necesar, a-i mitui, oferindu-le funcții pentru prieteni sau avantaje economice pentru alegătorii lor. Administrația sa a încurajat opinia publică să-și exprime sentimentele. William Allen White, un gazetar cu vechime interesat de scandaluri, a condus o campanie de mare succes, care a pus și mai multă presiune pe clasa politică. Proiectul de lege a fost aprobat cu o majoritate covârșitoare. Însă lunile următoare nu aveau să aducă cine știe ce alinare.

În mai 1940, pe când armata germană invada Franța cu o rapiditate înspăimântătoare, FDR a ținut un alt discurs în cadrul Fireside Chats. A atras atenția asupra ororilor suferite de civilii din Franța și Belgia și a cerut americanilor să facă donații Crucii Roșii. A venit și cu o provocare pentru izolaționiștii convinși, tot mai reduși ca număr: „Pentru cei care și-au închis ochii din unul dintre aceste nenumărate motive, pentru cei care nu vor să recunoască furtuna ce, probabil, se apropie de noi — pentru toți aceștia, ultimele două săptămâni au însemnat năruirea multor iluzii. Ei au rămas fără amăgirea că trăim într-o țară izolată, îndepărtată și, ca atare, ferită de pericolele la care sunt expuse toate celelalte țări“.

S-a prezentat în fața Congresului, cerând încă 10,5 miliarde de dolari pentru înarmarea Statelor Unite ale Americii și a acceptat să candideze pentru cel de-al treilea mandat, fapt nemaiîntâlnit până atunci. În plus, a acționat decisiv și a aranjat vânzarea unei cantități și mai mari de echipament militar către Marea Britanie. Totuși, în aceste prime luni tensionate nu era deloc clar dacă Marea Britanie, chiar și sub conducerea energică a noului prim-ministru Winston Churchill, avea să continue lupta ori dacă era în stare de așa ceva. Până în luna august, Churchill scosese din calcul, în fața poporului britanic și a lumii întregi, varianta capitulării. În plus, încercarea forțelor aeriene germane de a distruge apărarea antiaeriană britanică părea să dea greș. FDR s-a folosit la maximum de prerogativele sale. Și-a dat acceptul pentru convorbiri militare secrete între americani și britanici și, folosindu-se de puterea sa executivă, a semnat un acord prin care le oferea britanicilor distrugătoare americane în schimbul închirierii pe termen lung a bazelor britanice din Americi. (A convins marina militară să declare depășite niște distrugătoare în stare perfectă de funcționare pentru a evita protestele adversarilor săi politici.) De asemenea, a luat măsuri pentru apărarea emisferei vestice. În acest sens, a semnat o înțelegere cu Canada, după o întrevedere cu King în apropierea graniței de nord a SUA. Un alt acord, semnat în anul următor la reședința lui Roosevelt din Hyde Park, a avut ca scop reunirea producției de război a canadienilor și americanilor.

FDR i-a învins pe republicani în campania electorală promițând electoratului că „fiii voștri nu vor fi trimiși în niciun război străin“. A lăsat intenționat deoparte cuvintele „cu excepția situației în care vom fi atacați din exterior“, din programul politic al democraților. Când un autor de discursuri l-a întrebat ce dorea, de fapt, să spună, FDR i-a răspuns: „Bineînțeles că vom lupta, dacă suntem atacați“. Odată ce a trecut cu succes de momentul alegerilor, FDR a extins ajutorul acordat de americani britanicilor. Britanicii rămâneau rapid fără fonduri, iar metoda cash and carry nu mai era o soluție. Într-o conferință de presă organizată în decembrie 1940, președintele a declarat că cea mai bună cale de a apăra Statele Unite ale Americii era prin oferirea de ajutoare Marii Britanii, necesare pentru a-și întări defensiva. Ce sens avea, a întrebat el, să ținem echipamentele de război în depozite, acasă, când acestea pot fi de folos de cealaltă parte a Atlanticului? În plus, nu era momentul potrivit ca poporul american să-și facă griji dacă englezii puteau sau nu să dea banii înapoi; în cele din urmă, aveau să-și achite datoriile sau să se folosească într-un mod productiv de armele împrumutate lor. Bănuia că mai toți cei prezenți la conferința de pace urmau să fie de acord cu el: nu era momentul ca lumea să-și facă griji în privința banilor. „Haideți să ne descotorosim de simbolul prostesc, nebunesc al bătrânului dolar“, a spus el. Și, cu extraordinara sa iscusință, a apelat la o analogie din viața de zi cu zi: „Să ne închipuim că locuința vecinului meu este cuprinsă de flăcări, iar eu am la dispoziție, la 400 sau 500 de metri depărtare, un furtun de grădină. Dacă el ar putea lua furtunul meu de grădină pentru a-l conecta la hidrantul lui, l-aș putea ajuta să stingă incendiul. Ce fac în acel moment? Nu-i spun înainte să înceapă operațiunea: «Vecine, furtunul meu de grădină m-a costat 15 dolari; trebuie să-mi dai 15 dolari pe el». Care e, de fapt, tranzacția? Eu nu îmi doresc 15 dolari; vreau doar furtunul înapoi, după ce s-a stins focul“.

Câteva săptămâni mai târziu, în cadrul altei ediții a emisiunilor radiofonice Fireside Chats, FDR și-a dezvoltat ideea. La început a vorbit despre siguranța americanilor, a copiilor și nepoților lor. A avertizat împotriva pericolului ce se apropia pe nesimțite de ei. Însuși stilul de viață american era amenințat de naziști și de aliații lor. În cazul înfrângerii Marii Britanii, Statele Unite ale Americii nu se mai puteau baza pe Oceanul Atlantic, acea barieră sigură pe care apa o putea oferi împotriva amenințării germane — era imposibil din cauza bombardierelor cu rază lungă de acțiune. „Mărimea oceanelor nu mai contează, ca pe vremea cliperelor6.“ Insulele Azore, care puteau foarte bine să fie ocupate de Germania, se aflau mai aproape de continentul american decât Hawaii. America trebuia să se îngrijească de propriile linii de apărare, dar era obligată să ajute mai mult și Marea Britanie: „Noi trebuie să fim marele arsenal al democrației“.

Legislația propusă spre dezbatere Congresului avea un alt titlu formulat cu abilitate: „O lege pentru promovarea apărării Statelor Unite ale Americii“. Dezbaterea ce a urmat a fost una dificilă și pătimașă, dar FDR a triumfat, iar legea a fost aprobată cu o majoritate covârșitoare în martie 1941. Președintele primea puteri largi în privința oferirii, împrumutului sau vinderii materialelor de război oricărei națiuni a cărei apărare era considerată vitală pentru Statele Unite ale Americii. În primăvara acelui an, FDR a extins treptat zona considerată necesară pentru apărarea emisferei vestice, prin includerea Insulelor Azore, a celei mai mari părți a Groenlandei și Islandei, mutând perimetrul defensiv până departe în Atlantic. În iunie, când Germania a invadat Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii au ajutat și mai puternic Marea Britanie. FDR a dat undă verde Marinei SUA să demareze discuții cu britanicii cu privire la trimiterea peste Atlantic a unor convoaie încărcate cu provizii de importanță crucială pentru englezi. În august, în dreptul țărmului provinciei Terranova, FDR și Churchill s-au întâlnit pentru prima dată după întrunirea lor din 1918 și au convenit, în mare parte la insistențele lui FDR, asupra unui set comun de principii — Carta Atlanticului, așa cum s-a numit ulterior documentul. Luna următoare, un submarin german a deschis focul asupra distrugătorului american Greer, în dreptul țărmului Islandei. FDR s-a folosit de incident pentru a anunța, în cadrul unei ediții a Fireside Chats, că forțele americane nu doar aveau să se apere în zonele Atlanticului considerate de americani ca parte a perimetrului lor defensiv, ci urmau să protejeze toate navele comerciale din acel spațiu. Fără să fie specificat negru pe alb, atunci a luat naștere ideea responsabilității comune a americanilor, britanicilor și canadienilor pentru transportul convoaielor. Președintele nu a menționat nici faptul că nava Greer împreună cu forțele aeriene britanice urmăriseră un submarin german și că atacaseră primele. De altfel, în anul următor a declarat cu veselie despre el însuși: „Se prea poate să fiu absolut inconsecvent și, în plus, sunt dispus să induc în eroare și să spun neadevăruri, dacă asta va ajuta la câștigarea războiului“.

Pe 7 decembrie 1941, timpul pentru asemenea subterfugii a luat sfârșit, odată cu atacul-surpriză japonez asupra bazei americane de la Pearl Harbor, din Oceanul Pacific, ceea ce a determinat poporul american să facă front comun cu Aliații și să intre în război. Câteva zile mai târziu, Hitler a îndepărtat ultima îndoială pe care o mai aveau americanii cu privire la intrarea în conflictul european, declarând război Statelor Unite ale Americii, o națiune pe care o disprețuia, deoarece avea o populație „corcită“. Mulțumită în mare parte lui FDR, SUA erau deja pregătite, atât din punct de vedere psihologic, cât și material pentru marea luptă. Acum americanii știau mai clar decât în urmă cu cinci ani care era miza războiului.

În anii următori, FDR va respecta tradiția țării sale de a avea conducători puternici care să-i inspire pe cetățeni și va întreprinde foarte multe acțiuni pentru a modela lumea postbelică. Trebuie să facem un dificil exercițiu de imaginație pentru a ne închipui că oponenții săi republicani de la alegerile prezidențiale din 1936 și 1940, Alf Landon și Wendell Willkie, s-ar fi descurcat la fel ca el. Și, dacă vreți să luați în calcul o posibilitate chiar și mai îngrijorătoare, citiți The Plot Against America, romanul lui Philip Roth în care Charles Lindbergh, un individ antisemit și progerman, este ales președinte în urma alegerilor din 1940. FDR a preluat puterea într-un moment întunecat pentru Statele Unite ale Americii — în prezent, adesea uităm cât de grele au fost acele vremuri. Până și analiștii echilibrați avertizau despre posibilitatea izbucnirii unor tulburări civile larg răspândite și violente, chiar despre un război civil. Marea Criză Economică lăsase unu din patru americani șomeri și existau indivizi, adesea influenți, care susțineau că democrația și capitalismul nu mai funcționau și că era nevoie de o nouă formă de organizare economică și politică. În acea perioadă, au existat numeroase exemple de societăți în lume care s-au prăbușit și de noi regimuri autoritare care s-au instalat la putere. Fără FDR, este posibil ca Statele Unite ale Americii să fi avut alt destin. În absența lui, cel de-al Doilea Război Mondial ar fi putut avea alt deznodământ. Lumea noastră, cea modelată de instituțiile apărute după 1945, în procesul de înființare în care FDR a jucat un rol crucial, ar fi fost, de asemenea, cu totul alta.

Bismarck a fost un iuncher prusac reprezentativ pentru o bună parte a valorilor și mentalității clasei sale sociale și a epocii lui. Deși King și FDR au fost amândoi produsele unor societăți liberale și democratice, King provenea din clasa de mijloc a unei regiuni ce avea legături puternice cu Imperiul Britanic, iar Roosevelt, din pătura socială superioară a uneia dintre cele mai puternice țări din lume. Cu toate acestea, în pofida tuturor deosebirilor dintre ei, cei trei au avut momentul istoric și împrejurările de partea lor, fiecare dintre ei știind să profite de oportunitățile ce i se ofereau și toți împărtășind trăsăturile esențiale care i-au transformat în niște conducători atât de eficienți: aveau scopuri mărețe, talentul, aptitudinile și determinarea necesare pentru a merge înainte și a-și convinge compatrioții să îi urmeze. Ceea ce nu înseamnă că nu au făcut și ei, la rândul lor, greșeli. Toți au greșit, dar au învățat din erori și, cel mai important, au ales momentul potrivit pentru compromisuri. În mare parte au evitat capcana în care se pot afunda cu atâta ușurință liderii puternici: credința că au întotdeauna dreptate.

1 În mitologia indiană, Jagannātha este una dintre încarnările zeului Vișnu. Termenul
„Jagannātha“ („Juggernaut“, în limba engleză) este utilizat și cu sensul metaforic de forță neînduplecată sau de credință oarbă. Cu ocazia festivalului Ratha yatra, celebrat în fiecare an în iunie–iulie, imaginea zeului este purtată într-un car tras de credincioși pe o distanță de aproape 3 kilometri, de la templul Puri până la templul Gundicha. (N. red.)

2 În sistemul politic din Canada, locotenentul Québecului este un politician originar din această provincie a țării, de regulă francofon și parlamentar, ales de prim-ministru ori de șeful unui partid pentru a servi drept consilier sau purtător de cuvânt pe teme specifice Québecului. Funcția nu este recunoscută în mod oficial. (N. red.)

3 Cântec popular printre americani la jumătatea secolului al XIX-lea, adoptat ca imn al Statelor Confederate ale Americii. În prezent, termenul „Dixie“ se referă la cele 11 state americane din Sud care au alcătuit confederația învinsă în Războiul Civil american. (N. red.)

4 În engleză, „plătește și ridică“ — metodă comercială folosită mai ales în comerțul angrosist de produse alimentare. Cumpărătorul plătește și ridică imediat marfa. (N. red.)

5 Legislația din domeniul militar naval american a fost elaborată pe parcursul mai multor ani. Mai întâi, prin First Vinson Act (1934) și Naval Act (1936), s-a autorizat construirea primelor vase de război americane în următorii 17 ani. Apoi prin legea adoptată în 1938 s-a stabilit construcția de vase de război cu un tonaj total de 105 000 de tone, de crucișătoare cu 68 754 de tone în total, de distrugătoare cu 38 000 de tone în total și de submarine cu 13 658 de tone în total. În fine, prin Two-Ocean Navy Act (1940), s-a mărit cu 70% capacitatea de luptă a marinei americane. (N. red.)

6 Cliper — vas rapid cu pânze, de mari dimensiuni, destinat pentru călătorii lungi. (N. red.)