Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Design și ilustrație copertă:

Faber Studio

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Director producţie:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Irina Botezatu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Unorthodox Freud: The View from the Couch

Autori: Beate Lohser and Peter M. Newton

A Division of Guilford Publications, Inc.

Published by arrangement with The Guilford Press

Toate drepturile rezervate.

Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă, înregistrată într-un sistem de căutare sau transmisă, în orice formă sau prin orice mijloace, electronice, mecanice, de fotocopiere, copiere pe microfilm, înregistrare sau altele, fără permisiunea scrisă a editorului.

pentru prezenta ediţie

C.P. 27-0490, Bucureşti

Tel./Fax: +4 021 300 60 90

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0950-0

ISBN (PDF): 978-606-40-1030-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-1289-0

Pentru Julian, Amelia și Chelsea

[D]ie Antwort auf technische Fragen ist in der Psychoanalyse niemals selbstverständlich. Wenn es vielleicht mehr als nur einen guten Weg gibt, so gibt es doch sehr viele schlechte, und eine Vergleichung verschiedener Techniken kann nur aufklärend wirken, auch wenn sie nicht zur Entscheidung für eine bestimmte Methode führen sollte.

Sigmund Freud, „Die Handhabung der
Traumdeutung in der Psychoanalyse“ (1911, p. 151)

Răspunsul la întrebările tehnice nu este niciodată de la sine înțeles în psihanaliză. Dacă există mai mult decât un singur drum bun, atunci există totuși foarte multe drumuri greșite și în acest sens este clarificatoare o comparație între diferitele tehnici, chiar dacă ea nu trebuie neapărat să ducă la alegerea unei anumite metode.

S. Freud, „Utilizarea interpretării viselor în
psihanaliză“ (în Opere esențiale, vol. 11, 2010, p. 91)

Introducere

Pentru cititorul de psihanaliză poate părea imposibil ca această carte despre tehnica freudiană să mai ofere ceva nou. Până la urmă, psihanaliștii și alți psihoterapeuți au acordat o atenție considerabilă subiectului în ultimele decenii. Nu știm noi tot ce este de știut despre cum își trata Freud pacienții? După opinia noastră, răspunsul este „nu“. Dimpotrivă, suntem de părere că idealul contemporan central al tratamentului analitic, ce este denumit clasic și atribuit lui Freud, este de fapt o invenție survenită după al Doilea Război Mondial. Acest ideal este caracterizat în principal de abstinență, opacitatea vieții private și neutralitate și funcționează ca un punct de referință fix pentru aderență și deviere, fie în cadrul curentului principal sau dincolo de el. În timp ce mulți psihanaliști ce aparțin curentului principal, probabil printre cei mai experimentați, nu practică în conformitate cu acest ideal, totuși el funcționează nu doar ca o normă puternică pentru studenți, pentru cei mai puțin experimentați sau mai puțin originali, ci și ca o inspirație pentru rebeli.

Atât în literatura psihanalitică actuală, cât și în discursul actual, întâlnim diverse versiuni privind modul în care se presupune că a practicat Freud psihanaliza, simplificări care, precum versiunile oferite de pacienții noștri (cât și de noi!) despre copilăria lor, au mare nevoie de o reanalizare. În calitate de clinician, Freud a fost caracterizat alternativ fie drept rigid și distant, fie drept prea implicat, aproape de punctul de a deveni nepsihanalitic sau ca neavând de fapt niciun fel de tehnică. Una din aceste descrieri, cea care a și predominat, a devenit și clișeul primordial al analistului „clasic“: termenul de „freudian“ în utilizarea contemporană presupune în general o atitudine detașată, nereceptivă și rece.

În discuțiile privitoare la tehnica clinică a lui Freud, vocile pacienților săi nu au fost în întregime auzite. Sperăm că această carte va oferi o înțelegere mai clară asupra felului în care făcea de fapt Freud analiza, lăsându-i pe pacienții lui să ne-o spună. În acest scop, vom prezenta atât relatări detaliate, cât și o discuție cu privire la cele cinci rapoarte de dimensiunile unei cărți, ale unor pacienți ce au fost în analiză cu Freud între anii 1921 și 1938. Analizăm aceste tratamente dintr-o perspectivă sistemică, astfel încât să elucidăm principiile lor structurale. Un al doilea obiectiv al acestei cărți este acela de a compara comportamentul lui Freud cu poziția sa privitoare la tehnică, pe care a prezentat-o în lucrările sale teoretice. Și, în al treilea rând, dorim să aducem o nouă perspectivă asupra valorii moștenirii lăsate de Freud nouă, clinicienilor contemporani.

Cunoștințele noastre privind tehnica lui Freud derivă în mare parte din două surse: lucrările sale asupra metodei de tratament și istoriile de caz publicate de el. Faptul că există o anumită discrepanță între cele două era un lucru știut de Freud și de discipolii săi în timpul vieții sale și era acceptat ca atare. După moartea lui Freud, aceste diferențe au fost exagerate, ceea ce a creat un clivaj artificial între teoria sa în ceea ce privește tehnica și practica sa analitică. Mai mult, în timp ce teoria sa asupra tehnicii a devenit baza idealului psihanalitic modern — conducând la stereotipul analistului freudian descris mai sus — poziția lui Freud ca terapeut a fost minimalizată.

Cum putem înțelege modul în care s-a ajuns la acest clivaj? Un factor ce a contribuit din punct de vedere metodologic este reprezentat de incongruența fundamentală dintre teorie și aplicarea teoriei, ceea ce a dus, în primul rând, la reticența lui Freud de a scrie despre tehnică. Mai mult, Freud a exprimat idei contradictorii despre tehnică, ceea ce a făcut ca poziția sa referitoare la subiect să fie vulnerabilă la genul de polarizare de mai târziu. Separarea tehnicii ideale de cea reală a fost probabil motivată și de considerații politice și de dorința de a prezenta unui public potențial ostil o versiune mai acceptabilă a noii metode controversate. Totuși, se pare că distanțarea s-a produs în mod decisiv după ce centrul de gândire și activitate psihanalitice s-a mutat în Statele Unite în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Ne vom concentra analiza noastră pe acest ultim punct.

Lipton (1977), comparând tratamentul lui Freud din cazul „Omului cu șobolani“ cu tehnica modernă, a evidențiat faptul că în timpul anilor cincizeci tehnica modernă a ajuns să difere în mod crucial, în anumite puncte, față de cea a lui Freud — prin separarea relațiilor personale de cele transferențiale, prin accentuarea tehnicii ca punct central per se și prin postularea unei tehnici ideale. Din motive variate, distincția dintre practicile lui Freud și această nouă teorie evolutivă a tehnicii a ajuns să se diminueze, iar contradicțiile au fost rezolvate în favoarea teoriei (presupuse) a lui Freud, care se credea că reflectă mult mai precis vederile sale. Principalele reguli ale idealului modern au derivat din lucrările seminale ale lui Freud despre tehnică, publicate între anii 1911 și 1915: de exemplu, faimoasele metafore ale analistului în calitatea de chirurg și ca oglindă ce reflectă își au originea în aceste scrieri. Totuși, doar anumite afirmații teoretice ale lui Freud au fost selectate pentru a fi consacrate drept ideal; altele au fost mai puțin subliniate, altele au fost ignorate total. Cu toate acestea, noul model de tehnică a fost retrospectiv atribuit lui Freud și a fost denumit „clasic“. Așa cum vom arăta, acest ideal al tehnicii clasice, ce continuă să-și exercite influența asupra clinicienilor analitici contemporani, reprezintă o reinterpretare (și câteodată o traducere neinspirată) a ideilor lui Freud, nu doar o reafirmare sau o trecere în revistă a lor.

Traducerea lui Strachey din germana lui Freud în engleza din Standard Edition a întărit autoritatea prezentă în scrierile lui Freud. Strachey și-a propus, așa cum a și recunoscut, să îl redea pe Freud într-o engleză standard științifică. Acest lucru a avut ca rezultat faptul că Strachey a căutat un singur cuvânt în engleză pe care să îl folosească în fiecare situație, în timp ce Freud folosea limbajul în mod poetic pentru a sugera sensuri psihologice greu de cuprins, ajutându-se de specificitatea, bogăția și (pentru vorbitorii străini) iritanta varietate a limbii germane — în care aceluiași verb îi pot fi adăugate sau extrase multiple prefixe cu scopul de a-i schimba înțelesul. În alte situații — care au avut, așa cum vom arăta, un efect foarte problematic și distorsionant asupra înțelegerii teoriei despre tehnică a lui Freud — stilul informal al lui Freud a suferit destul de mult de strânsoarea veșmintelor edwardiene. O evaluare corectă a efectelor specifice ale strategiei folosite de Strachey la traducerea din germană a lui Freud ne ajută să readucem elementul original de relaxare și joacă în sfaturile tehnice ale lui Freud (vezi Ornston, 1992).

Relatările despre abordarea clinică reală a lui Freud nu au fost primite cu aceeași atenție precum lucrările teoretice. Printre puținele studii de acest gen le întâlnim pe cele ale lui Cremerius (1981) și Momigliano (1987). Studiul lui Cremerius include date clinice din diverse surse — începând cu analiza făcută de Freud „Omului cu lupi“ în 1910, până la cea a lui Smiley Blanton în 1938 — și se concentrează în mod special pe tratamente relatate de înșiși pacienții lui Freud. Cremerius prezintă cercetările sale urmând niște categorii a priori precum: climatul terapeutic, gestionarea transferului și a rezistenței, interpretarea, gratificarea simbolică și așa mai departe. Problema metodologică ce apare în urma unei astfel de acțiuni (aici sau în alte cazuri) se referă la relevanța categoriilor. Ce se întâmplă dacă cele mai importante tipare ale datelor nu se potrivesc categoriilor? Mai departe, Cremerius prezintă date anecdotice în cadrul acestor categorii fără să furnizeze contextul de tratament pentru aceste exemple particulare. Concluzia sa principală este aceea că procedura lui Freud nu era foarte sistematică, anume, că era spontană, plină de viață și mai degrabă „artistică“ decât „științifică“.1 Cremerius atribuie acestor aspecte marea varietate a intervențiilor și comportamentelor pe care le-a găsit în relatările pacienților.