Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Laurențiu Dulman
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Gabriela Anghel
Corectură:
Rodica Crețu
Oana Apostolescu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Heroes
Autor: Stephen Fry
Copyright © Stephen Fry, 2018
Copyright © Editura Trei, 2020 pentru prezenta ediție
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0828-2
ISBN (PDF): 978-606-40-1064-3
ISBN (epub): 978-606-40-1296-8
Tuturor eroilor de care nu am auzit niciodată.
Poate că te numeri printre ei.
Eroii poate fi privită ca o continuare a cărţii mele anterioare, Mythos, care povesteşte despre felul cum a început totul, despre naşterea titanilor şi a zeilor, precum şi despre crearea omenirii. Nu e nevoie să fi citit Mythos ca să parcurgeţi această carte — şi să vă bucuraţi, sper, de ea —, fiindcă veţi avea o mulţime de note de subsol care vă vor trimite, menționând unde e cazul și paginile exacte, la poveştile, personajele şi evenimentele mitologice care pot fi găsite acolo în relatări amănunţite. Poate că vor exista şi oameni care vor simţi că li se distrage atenţia, însă mi s-a spus că multor cititori le-au plăcut notele de subsol din volumul anterior, aşa că trag nădejde că le veţi parcurge cu plăcere când şi cum veţi dori.
Ştiu cât de derutante pot fi numele şi denumirile greceşti pentru unii — toate acele y-uri, k-uri şi ph-uri. Unde a fost posibil, am sugerat cea mai simplă metodă de pronunţare pentru gurile noastre contemporane. Grecii de azi vor fi uimiţi de ceea ce facem cu numele lor minunate, iar cititorii germani, francezi, americani şi alţii — care au abordări specifice referitoare la grecii antici — se vor minuna în faţa anumitor sugestii ale mele. Însă doar asta sunt, sugestii… indiferent dacă veţi spune Oedip sau Edip, Epidaurus sau Epidaur, Filoctet sau Filoctetes, personajele şi poveştile rămân aceleaşi.
Stephen Fry
ZEUS stă pe tron. Este stăpânul cerului şi al lumii. Soţia-soră HERA e stăpâna lui. Îndatoririle şi domeniile muritorilor sunt păstorite de familia lui, ceilalţi zece zei olimpieni. În primele zile ale zeilor şi oamenilor, divinii păşeau pe pământ cu muritorii, se împrieteneau cu ei, îi necinsteau, se împerecheau cu ei, îi pedepseau, îi chinuiau, îi transformau în flori, copaci, păsări şi insecte, interacţionau, se intersectau, se îngemănau, se reproduceau, se interpenetrau şi se amestecau cu ei în toate felurile. Cu timpul însă, pe măsură ce epocile s-au succedat, iar omenirea a crescut şi a prosperat, intensitatea acestor interrelaţii s-a diminuat încetul cu încetul.
În epoca în care intrăm acum, zeii încă sunt foarte prezenţi, favorizând, defavorizând, dirijând şi deranjând, însă darul focului adus de PROMETEU a dat posibilitatea omenirii să-şi vadă singură de treburi, să-şi construiască oraşe-state, regate şi dinastii distincte. Focul este real şi arzător în lume şi i-a dat omenirii puterea să topească, să forjeze, să fabrice şi să facă, dar există şi un foc lăuntric; mulţumită lui Prometeu, suntem acum înzestraţi cu scânteia divină, cu focul creaţiei, cu conştiinţa care aparţinea cândva doar zeilor.
Epoca de Aur s-a transformat într-o Epocă a Eroilor — bărbaţi şi femei care-şi iau destinele în propriile mâini, care-şi folosesc însuşirile umane numite curaj, şiretenie, ambiţie, rapiditate şi forţă ca să înfăptuiască lucruri extraordinare, să înfrângă monştri cumpliţi şi să întemeieze mari culturi şi dinastii care schimbă lumea. Focul divin furat din cer de apărătorul oamenilor, Prometeu, arde înăuntrul lor. Se tem de zeii părinteşti, îi respectă şi li se închină, dar simt undeva în străfunduri că li se pot împotrivi. Omenirea a intrat în adolescenţă.
Prometeu însuşi — titanul care ne-a creat, s-a împrietenit cu noi şi ne-a apărat — continuă să-şi îndure pedeapsa cumplită: înlănţuit de un munte, el e vizitat în fiecare zi de o pasăre de pradă care ţâşneşte din soare ca să-i spintece trupul, să-i scoată ficatul şi să i-l mănânce sub ochii lui. Dat fiind că e nemuritor, ficatul i se regenerează peste noapte, doar pentru ca tortura să se repete a doua zi. Şi în următoarea.
Prometeu, al cărui nume înseamnă „anticipare“, a profeţit că acum, când focul a ajuns în mâna omului, zilele zeilor sunt numărate. Furia lui Zeus pentru nesupunerea prietenului său provine în egală măsură din teama adânc îngropată, dar stăruitoare că omul se va emancipa de sub tutela zeilor şi din faptul că se simte profund rănit şi trădat.
Prometeu știe și că va veni o zi când va fi eliberat. Un erou din lumea muritorilor va urca pe munte, îi va zdrobi cătuşele şi-i va da drumul titanului. Cei doi îi vor salva împreună pe olimpieni.
Dar de ce-ar avea nevoie zeii să fie salvaţi?
Un resentiment profund mocneşte de sute de generaţii sub pământ. Când titanul CRONOS şi-a castrat tatăl, pe zeul primordial URANUS, şi i-a aruncat organele genitale peste Grecia, în locurile unde au căzut picăturile de sânge şi de spermă a crescut o rasă de giganţi. Aceste fiinţe „htonice“, aceste creaturi ţâşnite din pământ cred că va veni vremea când vor putea smulge puterea din mâinile vlăstarelor insolente şi arogante ale lui Cronos, zeii din Olimp. Giganţii aşteaptă ziua când se vor putea ridica pentru a cuceri Olimpul şi pentru a-şi începe propria stăpânire.
Prometeu îşi mijeşte ochii spre soare şi îşi aşteaptă la rândul lui momentul.
Între timp, omenirea îşi vede de rostul ei: căutarea, truda, trăitul, iubitul şi muritul într-o lume încă populată de nimfe, fauni, satiri şi alte spirite mai mult sau mai puţin binevoitoare ale mărilor, râurilor, munţilor, luncilor, pădurilor şi câmpiilor, dar care abundă de asemenea în şerpi şi balauri — mulţi dintre ei sunt urmaşi ai primordialei GAIA, zeiţa pământului, şi ai lui TARTAR, zeul adâncimilor subpământene. Odraslele lor, monstruoşii ECHIDNA şi TYPHON, au dat naştere unei sumedenii de creaturi veninoase şi mutante, care distrug pământurile şi oceanele pe care oamenii încearcă să le îmblânzească.
Ca să supravieţuiască într-o asemenea lume, muritorii au simţit nevoia să-i implore pe zei şi să li se supună, să le aducă jertfe şi să-i măgulească prin laude şi rugăciuni. Numai că unii bărbaţi şi femei încep să se sprijine pe propriile lor resurse de tărie şi inteligenţă. Sunt bărbaţii şi femeile care — cu sau fără ajutorul zeilor — vor îndrăzni să facă lumea sigură, pentru ca fiinţele omeneşti să înflorească. Sunt eroii.
Mic dejun pe Muntele Olimp. Zeus stă la capătul unei mese lungi de piatră, sorbindu-şi nectarul şi gândindu-se la ziua care-l aşteaptă. Unul câte unul, ceilalţi zei şi zeiţe vin şi îşi ocupă locurile la masă. În cele din urmă apare şi Hera, care se aşază la celălalt capăt al mesei, faţă în faţă cu Zeus. E roşie la faţă şi are părul în dezordine. Zeus îşi ridică privirea întru câtva mirat.
— În toţi anii de când te cunosc, n-ai întârziat niciodată la micul dejun. Nici măcar o dată.
— Ai dreptate, spune Hera. Primeşte-mi scuzele, dar am dormit prost şi nu sunt în apele mele. Azi-noapte am avut un vis tulburător. Din cale-afară de tulburător. Vrei să ţi-l povestesc?
— Absolut, minte Zeus, care are oroare, la fel ca noi toţi, să audă amănunte despre visele altora.
— Am visat că eram atacaţi, zice Hera. Aici, în Olimp. Giganţii s-au răzvrătit, au urcat pe munte şi ne-au asediat.
— Măi să fie…
— Dar a fost serios, Zeus. Toată rasa lor s-a strâns şi ne-a atacat. Iar fulgerele tale au alunecat de pe ei ca nişte ace de brad, fără să le facă nimic. Căpetenia giganţilor, cel mai mare şi mai puternic dintre ei, a venit glonţ la mine şi a încercat să… să… îşi facă mendrele…
— Vai de mine, ce neplăcut, spune Zeus. Dar până la urmă a fost doar un vis.
— Oare doar atât? Doar atât? A fost foarte limpede. A semănat mai degrabă cu o viziune. Poate o profeţie. Am mai avut şi altele, ştii bine.
Asta aşa era. Rolul Herei ca ocrotitoare a căsniciei, familiei, bunei-cuviinţe şi ordinii te putea face uşor să uiţi că era în acelaşi timp înzestrată cu o mare clarviziune.
— Şi cum s-a terminat?
— Bizar. Am fost salvaţi de prietenul tău Prometeu şi…
— Nu e prietenul meu, i-o taie Zeus.
În Olimp e interzis să-i mai pomeneşti numele lui Prometeu. Pentru Zeus, să audă numele scumpului său prieten de altădată e ca şi cum i-ar turna cineva zeamă de lămâie pe o rană.
— Dacă zici tu, dragul meu. Eu doar îţi povestesc ce-am visat, ce-am văzut. Ştii ceva, lucrul ciudat e că Prometeu era însoţit de un muritor. Şi tocmai bărbatul ăsta l-a tras pe gigant de pe mine, l-a azvârlit din Olimp şi ne-a salvat pe toţi.
— Un bărbat, zici?
— Da. Un om. Un erou muritor. Iar în vis mi-a fost clar, nu ştiu cum sau de ce, mi-a fost foarte clar că bărbatul ăsta era un urmaş al lui Perseu.
— Perseu. Nu-ncape îndoială. Nectarul e lângă tine, dragul meu…
Zeus îi trimite cupa de la un capăt la altul al mesei.
Iată un nume pe care nu l-a mai auzit de ceva vreme.
Fiindcă Acrisius, stăpânitor peste Argos1, încă nu avea niciun fiu care să moștenească tronul regatului, a vrut să afle sfatul oracolului din Delfi despre cum şi când s-ar putea aștepta la un urmaș. Răspunsul preotesei l-a tulburat:
Regele Acrisius nu va avea niciun fiu, dar nepotul lui îl va ucide.
Acrisius îşi iubea fiica şi singurul copil, pe DANAË2, dar iubea mai mult viaţa. Oracolul îl lămurise că trebuia să facă tot ce-i stătea în putere ca să-i împiedice pe toţi bărbaţii capabili de procreare să se apropie de ea. În acest scop, el a ordonat construirea unei încăperi din bronz sub palat. Pusă sub lacăt în această temniţă strălucitoare şi impenetrabilă, Danaë a primit toate animalele de companie şi toată compania feminină pe care a cerut-o. În fond, Acrisius nu era un bărbat cu inimă de piatră.3
Izolase încăperea de bronz împotriva tuturor invadatorilor, dar nu ţinuse cont de poftele atotvăzătorului şi neîntrecut de vicleanului Zeus, căruia îi căzuseră ochii pe Danaë şi care se gândea chiar şi acum în ce fel ar putea să pătrundă în încăperea închisă ermetic şi să-şi facă mendrele cu ea. Îi plăceau provocările.