Mamei mele, Toba

Am văzut lucrurile de pe pământ:

un copil adulmecând luna

o cușcă deschisă

unde lumina agoniza

o scară pe care iubirea o-mprumuta

ca să atingă al șaptelea cer,

o femeie care pisa lumina într-un mortier.

SOHRAB SEPEHRI (din „Pașii apei“1)

---

Prolog

1953

Mehri a deschis ochii. Era întinsă pe un morman de covoare.

— Seamănă cu tatăl lui? a întrebat.

Bătrânul Karimi ținea copilul în brațe.

— Nu știe? și-a întrebat în șoaptă soția, îndreptându-se spre ea.

— Simte, i-a răspuns Fariba, aruncându-i o privire scurtă.

Fariba era mult mai tânără decât soțul ei și era unica prietenă a lui Mehri.

— Eu îți spun sigur că nu știe, a insistat Karimi.

— Taci din gură. Masezi copilul așa cum ți-am arătat?

— Da, da.

A început să maseze pieptul și spatele bebelușului.

— În ce ne-am băgat? a întrebat Fariba. Masează în continuare.

A scos o bucată de carne din răcitor și a pus-o în tigaie.

— E pentru mamă, nu pentru tine, i-a spus soțului ei, întorcând apoi privirea către Mehri. Și-a distrus viața din clipa în care a pus ochii pe bărbatul ăla. Eu i-am spus să vină mai bine să lucreze pentru tine, aici, la brutărie. Dar a zis că ar prefera să-i fie nevastă. Și acum uite ce s-a întâmplat.

— Nevastă, de ce nu scoate niciun sunet copila asta? a întrebat Karimi după un minut.

— Pentru că are ochii albaștri, a spus Fariba. Și e blestemată, la fel ca mama ei.

Mehri zăcuse ore în șir nemișcată sub o pătură, cu spatele sprijinit de perete. Îi era rușine să-și privească prietena.

— Ți-am atras atenția să nu te măriți cu el, nu? a spus Fariba. De câte ori ți-am spus c-o să te bată?

Într-un târziu, Fariba a înfășat copila și, strângând-o la piept, s-a apropiat de Mehri.

— Nu vrei s-o ții un pic? a întrebat-o.

Mehri n-a spus nimic.

— Nu poți să te prefaci că nu există. Da, e fată. Dar nu e chiar așa de rău.

— O să mă omoare, a spus Mehri.

Karimi stătea și el sprijinit de perete, cu fața ascunsă în spatele ziarului. Mâinile însă îi tremurau. Îl dureau după efortul pe care-l făcuse ajutând-o pe Mehri să nască. Iar acum îi era jenă să o privească.

— Știi, măi, omule, dacă am avea un radio, n-ar mai trebui să citești ziarul. Abia dacă îl poți ridica, i s-a adresat Fariba. Se spune că sunt multe lucruri interesante la radio. Mici piese de teatru. Ar fi frumos să ascultăm câte una.

S-a întors cu spatele la Mehri și a aprins cu un chibrit cărbunele din sobă.

Karimi și-a împins ochelarii de citit pe vârful nasului și a împăturit ziarul.

— Prostii, a răspuns. Tu îți faci griji cu radioul, când mai toți ăștia din nord se dau mari cu televizoarele. Și eu, care am învățat singur să citesc, acum așa de mulți ani — de ce să nu citesc ziarul? Pe vremea aia nimeni altcineva nu știa să citească. Nici mama, nici tata. Eram singurul copil de pe stradă care știa. Am învățat literele de unul singur, și tu…

— Ce-i aia televizor? a întrebat Mehri dintr-odată, ridicându-și privirea.

A zărit o șuviță din părul copilei în lumină. Castaniu-roșcat, ca al lui taică-su.

— Ca un ecran de cinema, dar mai mic, a spus Karimi, fără să-și ridice privirea. Suficient de mic cât să încapă într-o cameră. Tot nordul are așa ceva. Zilele trecute l-au arătat pe Mossadegh.

— Ce căuta prim-ministrul la televizor?

— Să arate că e viu. Cineva a încercat să-l omoare. Probabil mizerabilii ăia de britanici, a zis Karimi și s-a întors la ziarul lui. Să-i ia dracu’ pe toți. Dacă nu-s comuniștii, atunci sunt englezii și, dacă nu-s englezii, atunci sunt afurisiții ăia de iubitori de turbane, care se cred egali cu Dumnezeu. Și dacă nu…

Fariba a trântit ceainicul.

— Fata asta, biata de ea, aproape c-a murit azi-noapte și ție-ți arde de politică?

— Să nu mă muștruluiești în fața ei, a spus Karimi. La naiba, nimănui nu-i mai pasă de țara asta. Cu excepția lui. Mossadegh e minunat. Minunat, ascultă-mă!

Mehri a închis ochii și s-a prefăcut că doarme.

— Astea-s treburi femeiești, a adăugat Karimi, mai încet, făcând semn cu capul spre Mehri. Vrei să înceapă să vorbească vecinii? Nu putem s-o ținem aici.

— E în regulă, domnule Karimi, a spus Fariba. Stai acolo, bea-ți ceaiul și citește-ți ziarul. Dar gândește-te ce părere ar avea despre tine minunatul tău Mossadegh.

În următoarele două zile, Mehri a refuzat să ia copila în brațe, chiar și atunci când tatăl, Amir, a bătut la ușa brutăriei lui Karimi, aflată la parter. De pe balconul de la etajul al doilea, Fariba i-a strigat lui Amir că băiatul pe care-l aștepta nu e nicidecum băiat, ci, fără urmă de îndoială, fată.

— Atunci adu-o jos ca să pot s-o omor, a spus Amir.

— Trebuie să-i dai un nume, a spus Fariba, întorcându-se spre Mehri. Acum.

Până seara, copila tot nu avea nume. Iar Amir stătea în continuare la ușă, așteptând s-o omoare.

— Mârâie la oamenii care intră în brutărie, a spus Fariba, legănând copilul în brațe. A trebuit să-i dau fetiței lapte praf, să știi. Și nu-i face bine.

Fariba s-a foit, căutându-și locul pe covoarele persane ce acopereau podelele. A luat ultima înghițitură de gin din cana de ceai și a trântit-o apoi de pământ.

— Mai e și fratele tău.

— N-o să mă ajute, a spus Mehri.

— Așa ai zis întotdeauna, dar nu știi. Și băiatul ăla, Amir, preferă să-și omoare fata în loc să plătească pentru ea. Mai ai pe altcineva în afară de fratele tău?

— Nu.

Karimi a intrat în cameră și s-a așezat lângă soția sa.

— Tot nu-ți e mai bine, copilă? a întrebat-o pe Mehri.

Vocea-i era blândă, dar ostenită. O știa pe Mehri de când avea 13 ani; era una dintre prietenele mai tinere ale Faribei, care era cu cinci ani mai mare. Cu greu suporta să-i vadă durerea.

Mehri și-a tras vălul și s-a acoperit cu el, lăsându-și ochii în jos. Și-a înfipt dinții într-un colț moale al pânzei. Nu-l spălase de câteva săptămâni. Uneori, în timp ce mergea pe stradă, se întreba dacă și alții îi simt mirosul.

Fariba și-a descrucișat picioarele ei groase și s-a ridicat cu copilul în brațe.

— Nevastă, a spus Karimi, ridicându-se și el, pune copilul jos și vino încoace.

Au intrat în camera cealaltă vorbind în șoaptă. Mehri auzea doar frânturi, dar suficient cât să înțeleagă.

— Nu pot să fac asta, l-a auzit pe Karimi.

— Ești gata să le plătești drumul? a întrebat Fariba.

— Asta e casa mea. Nu uita unde-ți e locul, femeie!

— E prietena mea. Și cu prietenii mei fac ce vreau eu. O cunosc pe fata asta. Minte despre fratele ei.

— Guvernul nu va face nimic pentru o familie ca asta, a spus Karimi.

— Atunci asta e povara lor, a spus Fariba. Nu știu ce să-ți spun, omule. Dacă n-ar fi fost legile…

— Lasă legile, spune mai bine ce facem cu el?

— Ne lămurim cu el mai târziu. Dacă trebuie, sunt gata să-i tai capul ăla roșcovan.

Brutarul și soția sa stăteau încă de vorbă când Mehri a luat în brațe copila și a ieșit pe ușa din spate. Afară, în zăpadă, și-a desfăcut vălul și și-a dezvelit sfârcul tare, înnegrit. În aerul înghețat, sânul o durea. L-a apropiat de buzele copilei, însă laptele s-a prelins pe lângă. Îi era frig, dar pielea celei mici era și mai rece. Deasupra lor, un nor acoperise luna, iar peste oraș pogora o mantie de zăpadă. A simțit sângele care i se prelingea pe picioare, lăsând urme pe zăpadă. Dacă Amir se lua după dârele pe care le lăsa, o putea găsi cu ușurință, ca un lup singuratic care își urmărește prada.

Dar Mehri știa cum să-l fenteze. Nevoită să trăiască din cerșit în copilărie, învățase să se descurce în nordul Teheranului, acolo unde locuiau bogații și unde uneori mai căpăta câte ceva de mâncare. De cele mai multe ori însă nu primea nimic, spre deosebire de fratele ei. Dar el era băiat.

Ajunsă pe strada Pahlavi, care lega sudul de nordul orașului și despărțea destine și lumi, a găsit-o mult schimbată față de ceea ce-și amintea: aproape pustie, aproape amuțită, cu fantomele vorbind și cu bogații de mult adormiți. Vedea în lumina felinarelor drumurile înzăpezite care urcau spre culmile munților Alborz, la 20 de kilometri distanță. Când era mică, visa să ajungă pe acei munți. Se imagina deschizându-și brațele și zburând spre ei, asemenea păsării Phoenix în vechile povești. Se întreba dacă de acolo, de sus, se pot vedea secretele orașului. Oare dincolo de văi oamenii muntelui respirau cu mai multă ușurință? Și-i imagina pe bogați la picnicuri pe versanți sau pe malurile râurilor.

După trei ore de mers, se afla pe undeva prin centrul orașului. Îi tremurau picioarele. O dureau, o dureau și iar o dureau, mușchii îi zvâcneau în ritmul tobelor de război și se izbeau de oase. O durea tot corpul, dar cel mai dureros își simțea sexul. Se întreba ce s-ar întâmpla cu copila dacă i-ar aluneca din brațe. Ar îngheța și s-ar transforma într-un mesaj pentru lumea viitoare: feriți-vă de naștere, feriți-vă de viață, feriți-vă să ajungeți nedoriți pe această lume? Dacă ar cădea, oare i-ar exploda craniul? I s-ar rupe toate oasele? Sau, ca atunci când se născuse, s-ar dovedi mai puternică decât tot ce-i în jur și și-ar impune cu forța prezența în lume?

Pe măsură ce înainta, orașul i se dezvăluia. Cons­trucțiile și drumurile se desfășurau în fața ei, dând la iveală o lume a privilegiaților. Aici, în centru, clădirile se ridicau mai sus; văzute de aproape, păreau la fel de masive ca munții care le înconjurau. Pe o parte a străzii se afla cea mai înaltă clădire pe care o văzuse vreodată. Pe ea, imaginea unui bărbat în vârstă: prim-ministrul, Mossadegh. Îl recunoștea. Acum toată lumea îi știa chipul. S-a uitat la imagine o vreme, apoi și-a continuat drumul, a trecut de mașinile parcate și de cele câteva care se strecurau ușor în noapte. S-a gândit că până și forma mașinilor se schimbase de când fusese ultima dată pe-acolo.