Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Domnica Drumea
Design copertă: Lucy Ruth Cummins
Foto copertă: © Chris Crisman, 2017
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Eugenia Ursu
Corectură:
Irina Mușătoiu
Dușa Udrea-Boborel
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlu original: The Becoming of Noah Shaw
Autor: Michelle Hodkin
Romanian language copyright © 2020 by Editura Trei
Original English language copyright © 2017 by Michelle Hodkin
Published by arrangement with Simon & Schuster Books For Young Readers, An imprint of Simon & Schuster Children's Publishing Division
All rights reserved. No part of this book may be reproduced or transmitted in any form or by any means, electronic or mechanical, including photocopying, recording or by any information storage and retrieval system, without permission in writing from the Publisher.
Copyright © Editura Trei, 2020 pentru prezenta ediție
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0804-6
ISBN (epub): 978-606-40-1318-7
Pentru băieții pierduți și fetele care îi găsesc
Acest roman vorbește, printre altele, despre suicid, omucidere, atac cu armă mortală, atac cu minte letală, rău făcut altora, rău făcut propriei persoane, tulburări de alimentație, sentimente tulburi, existențe tulburate, umilirea pentru felul în care arăți, umilirea victimei și orice fel de umilire, toane, toane proaste, năbădăi, desfigurare, figuranți, moartea unor adolescenți, moartea unor adulți, moartea unor figuri autoritare, moartea unor personaje tipice fără însemnătate. Și sex. Dar dacă ai nevoie de un avertisment pentru asta, nu citești cartea care trebuie.
Dragul meu prieten,
Te rog să mă ierți că nu ți-am scris, dar călătoria a fost lungă și, până acum, destul de primejdioasă.
Ai recunoscut că nu va fi o… aventură ușoară, deși trebuie să mărturisesc că nu mă așteptam ca asta să însemne că voi ajunge în Calcutta și voi fi unul dintre cei doar trei supraviețuitori de pe vaporul Ceres.
Primul om care a dispărut era neguțător; nimeni de la bord n-a putut să dea detalii despre felul în care a dispărut, iar căpitanul și echipajul, cu toții niște oameni liniștiți, nu știau cine e înainte să ne îmbarcăm în călătoria noastră. A început o căutare pe vapor și, când nu s-a dat de urma lui, căpitanul a tras concluzia că trebuie să fi căzut peste bord pe timpul nopții.
Când căpitanul a dispărut, opt zile mai târziu, niciunul dintre noi nu a mai putut spune același lucru.
Ceres a plecat din Londra cu douăzeci și unu de bărbați la bord, punându-mă și pe mine la socoteală. Conform recomandărilor, am ascuns adevărata natură a aventurii noastre tuturor celor care întrebau, chiar și membrilor Companiei. Mă aștept ca dimineață să fiu interogat în legătură cu evenimentele ultimelor două luni, iar toate documentele sunt în ordine.
Soției mele i-am spus doar ce era necesar — și anume, i-am mărturisit credința mea că avea să fie o călătorie rodnică și încă sper să fie astfel, deși nu norocul, ci soarta mea — și a multora — sper să fie mai bună. Deși doar tu știi acest adevăr.
Cu respect,
S.S.
Suntem o mână de oameni, cu ochii rămași fără lacrimi, noi, supraviețuitorii lui David Shaw.
Imaginează-ți: noi cinci adunați ca un buchet ofilit, bunica mea fiind singurul ciulin rămas în picioare.
Lângă ea, bunicul meu se încovoaie ușor sub marea cupolă de deasupra noastră, pictată de un artist groaznic de faimos acum câteva secole. Este literalmente casa noastră moștenită de la strămoși și a fost construită pe la 1500 de către Henry al Nuștiucarelea. Bunicul, cunoscut și ca Lordul Elliot al II-lea, a fost cândva un englezoi robust, cu o ținută semeață, dar plin de voie-bună. Vânător de fazani, de vulpi, nu însă și de avere — pe care a moștenit-o de la tatăl său, care a moștenit-o de la al lui și tot așa. Acum stă adus de spate alături de bunica mea, iar jumătate de față îi este încremenită într-o grimasă permanentă în urma unui atac cerebral de acum doi ani. Am încercat să-l vindec când mi-am dat seama că puteam să o fac. N-a mers. Tot nu știu de ce.
Ochii lui de un albastru-deschis sunt înnegurați și privesc în gol în timp ce se sprijină în bastonul lui, cu mâna tremurând. Bunica mea își ascunde cu greu bucuria la vederea familiei noastre în robe negre stând pe marile trepte de la marea intrare în timp ce ne prefacem că așteptăm mașinile sub privirile îndoliaților care trec la pas. Nu contează că bunicul nu poate urca pe scări — domniței Sylvia nu i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie.
Imaginează-ți, dacă vrei, o versiune mai vicleană și mai crudă a lui Maggie Smith, și-atunci îți vei face o idee despre cum arată bunica mea. Adaugă și o doză nesănătoasă de toxină botulinică și gata imaginea.
Stând lângă ce a rămas din familia mea, nu m-am simțit niciodată mai străin ca acum. În vreme ce valetul îl ajută pe bunicul să coboare la mașină, mama mea vitregă, Ruth, o prinde de mână pe sora mea, Katie — mai mult de dragul lui Katie decât pentru ea însăși. De fapt, mama mea vitregă pare să fie chiar bine, îndurând această oroare de parcă ar fi o zi ca oricare alta petrecută împreună cu bunicii mei — s-a antrenat ani de zile ca să fie o americancă modestă și, pe lângă asta, a doua soție a tatei. Sora mea, în schimb — cu ochii ei albaștri ca marea mohorâți și întunecați, privind în gol, și cu hainele ei negre —, pare ea însăși moartă; abia bagă de seamă când mama mea vitregă îi dă drumul ca să se ducă singură spre capelă. Ar trebui să mergem și noi cu ea, dar bunica a insistat asupra acestui aranjament (mașină separată pentru a doua soție) și nici lui Ruth nu i-a păsat suficient ca să se împotrivească sau n-a vrut să-și bată capul.
Capela din secolul al XVIII-lea se află pe terenurile proprietății, la doar o jumătate de kilometru distanță — turla ei străpunge cerul englezesc (gri, lipsit de soare, brăzdat din când în când de câte o cioară). Un crâng îngrijit ascunde ruinele bisericii din secolul al XII-lea care a fost acolo înainte. Cum era de așteptat, bunicii i se par urâte, dar National Trust a ajuns la o înțelegere cu un înaintaș falit sau altul — să întreții castele nu e ieftin — și astfel au împiedicat-o să distrugă ce nu ar trebui distrus. Sunt mai degrabă sentimental când vine vorba de ruine — în copilărie încercam, fără tragere de inimă, să mă sinucid din când în când, mereu întorcându-mă din expediții la ore târzii cu genunchii zdreliți și uneori îmi mai rupeam câte ceva.
— În regulă, copii, spune bunica și își împreunează mâinile când trebuie să ne oprim. Dricul va începe procesiunea îndată ce se instalează toată lumea în capelă. Tot ce trebuie să faceți este să așteptați să fie cărat sicriul înăuntru, apoi să vă așezați în strana din față, în partea stângă. Înțeles?
Vocea lipsită de căldură și de emoție a tatei răzbate din a ei, iar bunica vorbește de parcă n-ar fi vorba despre fiul ei mort pe care ne-am adunat să-l jelim, ci despre o piesă de teatru în care ne pregătim să jucăm. Dacă aș fi capabil să simt ceva acum, cred că aș urî-o.
— Da, bunico, spune Katie.
E rândul meu.
— Înțeles, spun.
— Perfect.
Bunica își aranjează părul, apoi și pe al bunicului, îndreptându-i costumul. Ușile capelei sunt deschise și un mic grup așteaptă, înăuntru și afară, sosirea dricului. Valetul iese din mașina noastră, care acum s-a oprit, să o ajute pe bunica, iar când portiera se deschide…
Aerul e îngreunat de zgomote, mai multe bătăi de inimă decât pot să număr, firele a cel puțin o sută de pulsuri îndesindu-se, aerul însuși părând să inspire și să expire cu fiecare respirație dincolo de zidurile de piatră. Pot auzi inimile mici ale păsărilor — ciori, fazani, porumbei, diferite de cele ale șoimului care spintecă aerul deasupra noastră. Ușa noduroasă de lemn și fier se deschide și e ca și cum s-ar crăpa un stup cu albine — șoapte, tusete și ecouri, fiecare notă explodând, prevestitoare de rău. Se naște în mine un impuls vechi, slab, de a-mi pune palmele pe urechi și de a țipa cum făceam (uneori) când eram copil, dar nu urechile au fost problema mea. Ci mintea.
Cum se simte să fii eu, de obicei:
Sunetele pe care n-ar trebui să le pot auzi doar ating suprafața minții mele. Orice altceva e zgomot alb până când mă concentrez, până îmi atrage atenția ceva, dar aici, acum — nu se întâmplă nimic de genul ăsta. Resimt totul ca pe un asalt, o harababură de sunete, de parcă aș fi înconjurat de instrumente care sunt sfărâmate. Mă tulbură îndeajuns încât să nu fi observat mulțimea de capete întoarse peste umăr pentru a se uita la Grupul nostru Îndelung-Așteptat. Și iată, printre ei se află Goose.
Preț de câteva clipe, intensitatea zgomotului îmi încețoșează vederea — mulțimile sunt întotdeauna îngrozitoare, dar azi e mai rău —, iar Goose nu e altceva decât o cascadă de păr blond și un zâmbet larg, flancat de siluetele lui Patrick și Neirin. O mână aterizează greoi pe umărul meu.
— Ghinion, amice, spune Goose cu vocea profundă și surprinzător de răsunătoare ridicându-se deasupra vacarmului.
— Ne pare atât de rău, continuă Patrick.
Neirin doar înclină din cap.
Acele trei chipuri, atât de diferite ca postură și trăsături: Goose — blond, deșirat și gălăgios; Neirin — brunet, blând și inocent, iar Patrick, roșcat și cu pistrui.
Patrick și Neirin par încremeniți în timp — chipurile lor sunt exact așa cum erau în urmă cu aproape trei ani, când am plecat din Westminster. Văd frânturi din amintiri cu fețele lor: Goose arătându-mi degetul mijlociu în Yard; Patrick rulându-și prima țigară cu o concentrare feroce; Neirin mâzgălind probleme de matematică, cu o expresie preocupată.
Și apoi eu, deschizând sticla de șampanie cu sabia și aruncând în guri deschise șampanie de sute de lire. Stingându-mi țigara în clătita cu păr de cal spre groaza comună a profesorilor și studenților adunați pentru ceremonia Greaze și noi patru prizând liniile de cocs, pe care Patrick le-a scos timid din buzunar, de pe iPad-ul lui în biroul tatălui său.
Nu eram un grup de patru prieteni.