1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/©Gëzim Fazliu/EyeEm

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Oana Apostolescu

Carmen Eberhat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Final Cut

Autor: SJ Watson

Copyright © 2020 by Lola Communications Ltd

Copyright © Editura Trei, 2020 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0961-6

ISBN (epub): 978-606-40-1311-8

Pentru Anna, Archie, Neil şi Olivia

şi

În amintirea lui Anzel Britz (1979–2020)

Viaţa mi s-a-închis de două ori înainte de sfârşit;Şi totuşi, rămâne de văzut Dacă Viaţa Veşnică îmi va dezvălui Al treilea eveniment, nepetrecut.1

Emily Dickinson

Atunci

Aleargă peste mlaştină, gonind din răsputeri. Deasupra-i atârnă secera de argint a lunii şi undeva, în spate, luminile gălbui ale unui sat aflat departe sclipesc palid. Dar privirea ei este aţintită înainte. Nu vede nimic altceva decât drumul ce i se aşterne în faţă şi nu aude decât şuierul uscat al propriei respiraţii şi cârâitul pescăruşilor care spintecă aerul şi se scufundă în apă. Nu pare că ar urmări-o cineva, nu se aud focuri de armă şi nici lătraturi de câini. Este în siguranţă, aşa crede. Acum ar putea să se liniştească, să nu mai alerge şi să meargă la pas. S-a terminat.

Dar aleargă mai departe. Trage tot mai tare de ea, membrele i se zbat în aer, este purtată de elan până când simte că e pe cale să se prăbuşească asemenea unei marionete căzute cu ţeasta la picioare, cu sforile plesnite. Farurile unei maşini sclipesc la orizont şi apoi vine momentul. Trupul îi amorţeşte, inert, de parcă ar fi căzut în vată. Braţele şi picioarele îi descriu cercuri largi în aer, dar îi par străine, se mişcă de parcă nu i-ar aparţine, nu le poate controla. I se pare că le priveşte prin capătul nepotrivit al unui telescop.

Încearcă să-şi tragă răsuflarea, clipeşte, străduindu-se să revină la realitate, însă e prea târziu. Trupul i s-a răzvrătit. Când vrea să se oprească din alergare, îşi dă seama că nu poate.

Dintr-odată, izbeşte cu piciorul în ceva. Nu simte decât o durere abstractă, surdă, ca freza dentistului după înţepătura anesteziei, şi se prăbuşeşte cu încetinitorul, de parcă ar cădea prin noroi. Mâinile se reped în faţă şi trupul loveşte pământul rece, storcându-i respiraţia din plămâni, ca dintr-o pungă de hârtie.

Stă întinsă pe jos, nemişcată. Crede că se poate odihni; pentru totdeauna, dacă trebuie. Se vede pe sine de la depărtare, de parcă ar fi într-un documentar. Stă întinsă acolo, în întuneric, cu ochii deschişi şi buzele vinete. O vor găsi dimineaţă, îngheţată. N-ar fi aşa de rău.

Dar nu. N-o să moară aici, nu aşa. Valul de energie creşte în ea, un impuls de adrenalină, şi se ridică în picioare, împleticindu-se. Păşeşte, punând cu grijă un picior în faţa altuia, iar şi iar, până când, în sfârşit, ajunge la intersecţie. Îi scapără ochii. Tremură, chiar dacă nu-i e frică. Nu simte nimic. Îşi aşază rucsacul la picioare şi ridică mâna, cu degetul mare în sus.

Este dimineaţa devreme şi şoseaua nu e prea circulată. Trec rar maşinile, dar în cele din urmă una dintre ele se opreşte. Şoferul coboară geamul. Bărbat, desigur, dar milogii nu pot alege.

— Încotro, scumpo? întreabă el, însă ea nu ştie ce să-i răspundă, nu s-a gândit până acolo.

Îi vine în minte Casa de pe Faleză2; parcă o vede în faţa ochilor, conturându-se pe cerul palid, o siluetă uriaşă cu o lumină solitară strălucind într-o încăpere de la etaj. Nu s-ar putea întoarce acolo niciodată.

— Scumpo?

Ea scutură din cap; ştie unde vrea să ajungă, dar nu ştie cum, iar acum trebuie să aleagă o destinaţie, înainte ca şoferul să-şi vadă de drum.

— Oriunde, îi răspunde deschizând portiera şi urcând în maşină. Oriunde. Doar să fie… departe de-aici.

1

Website-ul „Evening Standard“, 14 martie 2011

ŞTIRILE PE SCURT ›

Tânără misterioasă descoperită pe plaja din Deal

OLIVER JOHNSON | FĂRĂ COMENTARII

Autorităţile sunt în încurcătură în privinţa unei tinere misterioase care a fost dusă la spital săptămâna trecută, după ce un trecător a găsit-o zăcând inconştientă pe plaja din Deal, Kent.

Adolescenta, care nu avea asupra ei niciun act de identitate, dar se crede că are în jur de 15–18 ani, era udă până la piele; ea a fost internată la Spitalul Queen Elizabeth, The Queen Mother, din Margate, unde s-a stabilit că suferă de hipotermie. Când şi-a recăpătat cunoştinţa, nu a reuşit să le spună medicilor cum o cheamă, unde locuieşte sau unde s-a născut şi pretinde că nu are nici cea mai vagă idee despre cum a ajuns în oraşul de coastă.

Pare extrem de speriată, îngrozită de orice chip necunoscut şi ezită să vorbească. Doctorii n-au găsit niciun semn de rănire, iar în raportul poliţiei se arată că nu există niciun indiciu care să sugereze o agresiune.

Tânăra va rămâne în spital până când medicii vor stabili dacă are nevoie de vreun tratament. Dacă starea ei nu se va îmbunătăţi, poliţia are în vedere un apel public pentru obţinerea de informaţii.

Are 1,73 metri înălţime şi este supraponderală, cu părul şaten, până la umeri. Când a fost găsită, era îmbrăcată cu jachetă neagră, vestă albă şi blugi.

Acum

2

Nu trebuie să adorm. Ştiu asta, e foarte clar. Aţi auzit şi voi poveştile. Oamenii ajung să fie prinşi în capcană şi până la urmă renunţă să mai încerce să scape. Cad pradă epuizării şi închid ochii. Corpul nu le mai funcţionează. Iar ei mor.

Dar ce să fac să rămân trează? Asta e întrebarea care mi se învârteşte încontinuu în minte şi nu vrea să plece.

Abia urcasem dealul când s-a întâmplat. Chestia aia moartă zăcea în drum, golită de culoare şi complet nemişcată şi chiar în momentul în care am observat-o mi-am dat seama că n-am nicio şansă s-o ocolesc. Era prea târziu să mai fac altceva decât să-mi proptesc piciorul pe frână şi să sper să fie bine.

Maşina a derapat. M-am văzut pe mine însămi aşa cum m-ar fi văzut un observator, cineva care ar fi filmat incidentul pentru posteritate. Mă întrebam dacă o să scap cu viaţă din păţania asta. Mi-am imaginat vehiculul răsucindu-se încet într-o piruetă de balet, înainte de a plonja cu un scrâşnet sălbatic în zidul scund de piatră. Am văzut tabla făcută armonică, apoi momentul de încremenire deplină şi linişte absolută, înainte ca dinăuntru să ţâşnească o minge de foc luminând scena.

Iau foc. Infernul îmi înghite carnea înroşită, apoi întunericul răcoros şi dulce mă invadează. Ştiu că, atunci când mă vor găsi, trupul o să-mi fie chircit, de nerecunoscut. Va trebui să descopere cine sunt, căutând indicii — fişe dentare, poate, sau numărul de la şasiul maşinii —, dar chiar şi atunci se vor întreba pe cine să anunţe. Fiindcă nu prea au pe cine. O colegă de apartament pe care abia dacă o cunosc. Un fost iubit căruia mă îndoiesc că i-ar păsa.

Şi probabil Dan, cu toate că interesul lui va fi strict profesional. Dacă ziarele preiau ştirea, o să le spună că e mare păcat. O adevărată tragedie. O carieră promiţătoare, o persoană alături de care era minunat să lucrezi, următorul ei film se prefigura să fie cu totul ieşit din comun, prea tânără să plece dintre noi. Bla, bla, bla.

Oricum, ceva de genul ăsta. Ziarele ar scrie povestea şi ar trânti-o în pagina 7, cât timp nu se iveşte ceva mai interesant. Nu merit mai mult de-atât.

Bineînţeles, lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Maşina s-a răsucit un sfert de cerc şi s-a răsturnat violent într-un şanţ puţin adânc de la marginea drumului. Centura de siguranţă a muşcat din umăr şi bordul s-a năpustit spre mine, apoi m-am izbit cu capul de volan şi dinţii mi-au clănţănit în gură, dureros. Totul în jur s-a întunecat şi timp de o secundă sau două am auzit un ţiuit ciudat, foarte ascuţit. Când am deschis ochii, vedeam dublu. Rahat, mi-am zis, o comoţie e ultimul lucru de care am nevoie acum.

Însă o clipă mai târziu, totul s-a limpezit şi am reuşit să mă adun. Farurile muriseră şi, cu toate că motorul a repornit după o vreme, scotea un zgomot straniu, hârâit, însoţit de mirosul înţepător de cauciuc ars. Roţile se învârteau în gol.

Am renunţat şi am oprit motorul. M-a copleşit liniştea; mlaştina m-a înghiţit cu totul. Cabina maşinii părea strâmtă şi lipsită de aer, aşa că a trebuit să mă chinui să respir.

De ce aici? Cel mai apropiat oraş este la mulţi kilometri în spate; următorul, spre care mă îndreptam, la mulţi kilometri în faţă. De cel puţin o jumătate de oră n-am mai văzut pe nimeni trecând pe drum şi ştiu sigur că telefonul nu are semnal în zona asta.

Am încercat să văd partea bună. Nu eram rănită. Ameţită, dar în viaţă. Am strâns volanul până mi s-au albit nodurile degetelor; pielea îmi ardea de la frisoane. Trebuia să fac ceva. Nu puteam merge tot drumul pe jos, dar nici nu puteam rămâne acolo la nesfârşit. Şi orice ar fi fost lucrul ăla care mă scosese învârtindu-mă de pe drum, se afla încă acolo.

Camera mea de filmat era pe scaunul pasagerului şi m-am întins instinctiv după ea; până la urmă, sunt aici ca să fac un film. M-am îmbărbătat şi am deschis uşa. Aerul de afară mirosea a putred, atârna greu de miasmele descompunerii. Stomacul mi s-a revoltat, dar l-am ignorat. Simţisem mirosuri şi mai pestilenţiale sau cel puţin la fel de rele. Când am făcut primul meu film, de exemplu. Iarna neagră. Acolo, pe stradă, am dormit în gunoaie, am trăit în miezul duhorii de mâncare râncedă, de răni deschise şi bube purulente, de haine purtate atât de mult, încât se topiseră în pielea putregăită pe care ar fi trebuit s-o acopere. Pe lângă mirosurile alea, cel de acum nici nu conta, era doar un animal mort sângerând în zăpada alburie.

Cu toate astea, n-am pierdut vremea. Am pornit camera şi am început să filmez. M-am liniştit imediat; acum aveam un scop.