Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Laurenţiu Dulman

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Irina Muşătoiu

Duşa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Moxie

Autor: Jennifer Mathieu

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0966-1

ISBN (epub): 978-606-40-1394-1

Capitolul 1

Domnul Davies, profesorul meu de limba engleză, îşi trece mâna peste scăfârlia tunsă zero, milităreşte. Îşi umflă obrajii rumeni, iar pe frunte i-au apărut deja broboane de sudoare. Seamănă cu un porc-spinos beat.

Partea cu beţia s-ar putea să fie adevărată — chiar dacă suntem într-o marţi şi nu e nici măcar miezul zilei.

— Haideţi să discutăm despre simbolismul versului 12 al poeziei, zice el.

Îmi iau stiloul să notez ce spune când ne explică semnificaţia reală a luminii aurii din spatele perdelelor albastre. Domnul Davies zice că vrea să discute despre simbolism, dar nu e adevărat. La test, o să vrea să-i scriem exact ceea ce ne-a spus el în clasă, cuvânt cu cuvânt.

Clipesc şi mă chinui să rămân trează. Jumătate dintre colegi scriu mesaje pe telefon, zâmbind vag, cu privirea în jos. Simt efectiv cum mi se lichefiază creierul.

— Vivian, care e părerea ta? mă întreabă domnul Davies.

Bineînţeles…

— Păi, zic eu, chircită în bancă, uitându-mă la poezia xeroxată din faţa mea. Ăăă…

Obrajii mi se împurpurează. De ce mă întreabă tocmai pe mine? Nesigură, îmi muşc buza de jos. Domnul Davies mă priveşte fix. Îmi scotocesc mintea după un răspuns, oricare, însă privirile tuturor sunt aţintite asupra mea şi nu pot să gândesc ca lumea. Într-un final, domnul Davies o lasă baltă.

— Lucy? zice, adresându-se fetei celei noi, Lucy Hernandez, care stă cu mâna ridicată încă de când a pus el întrebarea.

Domnul Davies se uită la ea cu o mină neutră.

— Deci — începe Lucy, şi se vede cât de entuziasmată este să răspundă, ba chiar saltă puţin în scaun — dacă ne gândim la referinţa pe care eul poetic o face în versul opt, mă întreb dacă nu cumva lumina semnifică un… ăăă… cum să-i spunem… un fel de schimbare a felului în care eul poetic înţelege…

Dar o întrerupe tusea cuiva din spatele clasei, apoi cineva zice cu glas scăzut: „Fă-mi un sandvici“. Se aud râsete şi chicoteli — un fel de aplauze pentru cel care a vorbit.

N-am nevoie să mă uit în spate ca să-mi dau seama că e idiotul de Mitchell Wilson şi că e aclamat de cretinii care îi sunt colegi în echipa de fotbal.

Lucy trage adânc aer în piept.

— Stai aşa, ce-ai spus? întreabă ea, răsucindu-se în scaun, cu ochii negri holbaţi de uimire.

Mitchell îi zâmbeşte superior din banca lui şi ochii săi albaştri o privesc de sub ciuful de păr castaniu. Ar fi destul de simpatic, de fapt, dacă n-ar deschide gura niciodată ori n-ar mai bântui prin clasă ori nu ar respira ori ceva de genu’.

— Am zis, începe Mitchell, distrându-se de minune, fă-mi… un… sandvici.

Minionii lui din echipa de fotbal râd ca la cea mai originală poantă din lume, deşi o folosesc cu toţii încă din primăvara trecută.

Lucy se întoarce iar cu spatele la ei şi dă ochii peste cap. Pe piept îi apar mici pete roşii.

— Nu e amuzant, mai reuşeşte ea să spună cu glas scăzut.

Îşi răsfiră pe umeri părul lung şi negru, ca şi cum ar vrea să se ascundă. În picioare, în faţa clasei, domnul Davies clatină din cap şi se încruntă.

— Dacă nu putem purta o discuţie raţională în această clasă, ne spune, atunci o să pun capăt lecţiei chiar acum. Vreau să vă scoateţi toţi cărţile de gramatică şi să începeţi exerciţiile de la paginile 25 şi 26. Termen de predare, mâine.

Mă jur că a ales paginile alea la plesneală. Cine ştie dacă am trecut măcar prin materia respectivă.

În timp ce colegii mei îi oferă un geamăt colectiv şi eu scotocesc în rucsac după carte, Lucy îşi recâştigă ceva curaj şi explodează.

— Domnule Davis, nu e just. Chiar purtam o discuţie raţională. Ei — şi face semn din cap peste umăr, incapabilă să se uite iar în direcţia lui Mitchell — sunt cei care au distrus-o. Nu înţeleg de ce ne pedepsiţi pe toţi.

Mă fac mică. Lucy e nouă la Liceul East Rockport. Nu ştie ce o aşteaptă.

— Lucy, am zis sau n-am zis că trebuie să începeţi exerciţiile de gramatică de la paginile 25 şi 26 din manualul de gramatică?

Domnul Davies pare mai pasionat de ideea de-a o disciplina pe Lucy decât a fost vreodată de lumina aurie din spatele perdelelor albastre.

— Da, dar…, încearcă Lucy să spună.

— Gata! o întrerupe domnul Davies. Nicio vorbă în plus. Poţi să adaugi şi pagina 27 la tema ta.

Mitchell şi amicii lui leşină de râs şi Lucy se aşază, uluită, privindu-l cu ochi mari pe domnul Davies. Ca şi cum niciun profesor nu i-a mai vorbit vreodată aşa în viaţa ei.

În câteva clipe, Mitchell şi prietenii lui se plictisesc şi se potolesc. Deschidem toţi cărţile de gramatică şi ne abandonăm rezolvării temei. Mintea îmi este preocupată de cuvintele propoziţii subordonate, dar privirea mi se îndreaptă, ca din proprie voinţă, spre Lucy. Tresar puţin văzând-o cum stă cu ochii aţintiţi în manualul ei, încă închis, de parcă a pocnit-o cineva cu el peste faţă şi încă nu şi-a recăpătat suflul. E evident că încearcă să nu plângă.

Când clopoţelul sună în sfârşit, îmi iau catrafusele şi ies cât pot de repede. Lucy e tot pe scaunul ei, cu capul plecat, şi îşi pune lucrurile în geantă.

O zăresc pe Claudia, care îşi face loc spre mine pe culoar.

— Bună, zic eu şi îmi pun rucsacul pe umeri.

— Bună, răspunde Claudia, oferindu-mi acelaşi zâmbet pe care îl are de când ne ştim.

La grădiniţă eram cele mai bune prietene, legate de aceeaşi pasiune pentru stickere şi îngheţata de ciocolată.

— Care-i treaba?

Arunc o privire în jur, să fiu sigură că nici Mitchell, nici vreunul dintre prietenii lui nu e pe lângă mine să mă audă.

— Tocmai ne-am ales cu ditamai tema la gramatică. Mitchell a necăjit-o pe fata cea nouă, Lucy, şi în loc să se ocupe de el, domnul Davies ne-a dat la toţi o ditamai tema.

— Lasă-mă să ghicesc, zice Claudia în timp ce traversăm coridorul. „Fă-mi un sandvici“?

— Vai, cum naiba ţi-ai dat seama? zic şi îngroş vocea, prefăcându-mă în glumă că sunt surprinsă.

— Am zis-o la plesneală, răspunde Claudia, dându-şi ochii peste cap.

E mai subţirică decât mine şi creştetul capului ei abia dacă îmi ajunge până la umăr, aşa că trebuie să mă aplec spre ea ca s-o aud. Eu am aproape un metru şaptezeci şi opt, sunt în anul trei de liceu şi mi-e teamă că tot s-ar putea să mai cresc, dar, încă de când eram într-a şasea, Claudia n-a mai crescut şi a rămas la înălţimea unei măsuţe de cafea.

— Ce tâmpenie, spun cu năduf când ne oprim la dulapul meu. Şi nici măcar nu e o glumă originală. Fă-mi un sandvici… Adică, frate, ai putea măcar să vii cu ceva care nu s-a răsuflat de acu’ o sută de ani.

— Ştiu, e de acord şi Claudia.

Mă aşteaptă să îmi găsesc punga cu gustarea de prânz prin cotloanele adânci ale dulapului meu bramburit.

— Dar, fruntea sus, continuă ea. Sunt sigură că mai devreme sau mai târziu o să se maturizeze şi el.

Îi arunc o privire şi Claudia îmi răspunde la zâmbet. Odinioară, Mitchell era doar un puşti banal din clasa noastră de la Şcoala Generală East Rockport, iar tatăl lui era doar un enervant profesor de istoria Texasului pentru clasa a şaptea, căruia îi plăcea să piardă vremea la oră arătându-ne pe YouTube accidentări faimoase din fotbalul american, inclusiv oase rupte ieşite prin piele. Pe atunci, Mitchell era ca o înţepătură de ţânţar. Iritant, dar uşor de uitat dacă îl ignorai pur şi simplu.

Acum, cinci ani mai târziu, domnul Wilson a reuşit să urce treptele ierarhiei de tip bizantin ale învăţământului public din East Rockport şi a devenit directorul Liceului East Rockport. Iar Mitchell s-a îngrăşat vreo treisprezece kilograme şi oraşul a descoperit că, pe terenul de fotbal, el poate să trimită perfect o minge în spirală. Astăzi este absolut acceptabil ca Mitchell Wilson şi amicii lui să le întrerupă pe fetele din clasă ca să le ceară să le facă un sandvici.

Odată ajunse la cantină, Claudia şi cu mine ne strecurăm printre mese ca să ne aşezăm lângă fetele cu care stăm în fiecare zi când luăm prânzul — Kaitlyn Price, Sara Gomez şi Meg McCrone. Sunt nişte fete drăguţe, aproape obişnuite, ca şi noi, şi ne cunoaştem cu ele de când lumea. Sunt fete care nu au trăit niciodată în altă parte decât în East Rockport, care are o populaţie de 6 000 de locuitori. Fete care încearcă să nu iasă în evidenţă. Fete care iubesc în secret, dar nu le-ar arăta niciodată băieţilor respectivi sentimentele din sufletul lor. Fete care stau liniştite în clasă, iau note rezonabile şi speră că nu vor fi puse să explice simbolismul din versul 12 al vreunei poezii.

Adică fete bune, cum ar veni.

Stăm acolo şi vorbim despre materiile de studiu şi bârfim despre una-alta. Când muşc din măr, o zăresc pe Lucy Hernandez la o masă, împreună cu alte câteva singuratice care îşi unesc regulat forţele, în încercarea de a părea mai puţin singure. Masa ei e înconjurată de masa sportivilor, masa popularilor, masa fumătorilor de iarbă şi de mesele tuturor celorlalte varietăţi de puşti şi puştoaice din East Rockport. Masa lui Lucy este cea mai deprimantă. Fata nu vorbeşte cu nimeni, doar îndeasă cu o furculiţă de plastic în nişte paste cu aspect trist dintr-o casoletă de plastic hărtănită.

Mă gândesc să mă duc şi să o invit să stea cu noi, dar apoi realizez că Mitchell şi prietenii lui cretini stau fix în mijlocul cantinei, hăhăiesc şi caută orice ocazie s-o bombardeze pe vreuna dintre noi cu alte mizerii misogine de-ale lor. Lucy Hernandez sigur este o ţintă de prima mână, dat fiind ceea ce tocmai s-a petrecut în clasă.

Aşa că n-o invit să stea cu noi.