Mamei.

Luciditatea, energia şi curajul ei

au ştiut să mă pornească la drum

I

Soneria nu dădea semne că ar avea de gând să se oprească. Ţârâit prelung, sticlos, electric, amplificat de cimentul coridoarelor. Ne trezeau cu ea în fiecare dimineaţă la şase şi jumătate în zilele de lucru. După prima rafală urmau cel puţin altele două. Ne smulgeam greu din somn. Căscam cu toţii odată, zece guri pofticioase ameninţând să înghită tot aerul din încăpere. Ba şi pe cel de dincolo de geamuri, după deschiderea ferestrei, când ne târam anevoie afară din somn şi din vis. Nu ne-o fi încercat pe toţi acelaşi vis, dar, într-un fel sau altul, pe la nasul fiecăruia, se perindaseră mirosurile Parisului domniei lui Carol al X-lea. Citiserăm până târziu în noapte, după obiceiul nostru, al liceenilor orbi ai anilor 1970 din internatul şcolii din Cluj, citiserăm cu urechile ghirlandă în jurul unui magnetofon. Era un Tesla B3 greu, lucios şi îndesat ca o bombă de plumb împachetată în plastic. Locul şi-l avea la mine-n pat. Nu era al meu, ci al şcolii, echipament didactic, nu mai mult. Iar didactica lui nu se întâlnea decât cu literatura. Răspundeam de el şi-l porneam după ce se întindea fiecare sub pătură. Îl opream când o tuse răsuna prea tare ori când se mergea organizat la pişare, câte trei, patru cel puţin, ca lectura să nu se întrerupă la orice măruntă presiune în vezică.

Dacă intrai în dormitorul numărul 3 de la etajul 3 după 9 seara, ne găseai acolo: cinci paturi pe dreapta, cinci pe stânga, un interval pe mijloc, pe planşeul de ciment. Mergând drept înainte, ajungeai la fereastră. Un singur camarad intern, al unsprezecelea, care nu încăpuse la noi, se lungea într-un pat din dormitorul 1, al altei clase. Pătrundea la noi, la numărul 3, câte un străin şi se mira auzind magnetofonul:

— Dar ce, voi aveţi priză în cameră?

— Avem, minţea careva, iar intrusul, orb şi el, doar nu era să pipăie toţi pereţii în căutarea ei!

Regulamentul interzicea prizele în dormitoare, un ceai nu puteai să-ţi fierbi. S-or fi temut că, bărbierindu-ne electric cu aparatele la fel de rare pe atunci ca OZN-urile, am fi fost în stare să dăm foc betoanelor care asigurau osatura clădirii. Curent ne dădeau numai în becuri, acolo unde aveam noi mai puţină nevoie de el. Dar magnetofonul funcţiona, vocea înregistrată povestea înainte. Erau oprite prizele în dormitoare, dar nu şi în sălile de clasă, iar a noastră, cu noroc, se găsea la etajul 2, chiar sub dormitorul 3. Aşa că am scormonit prin toate prăvăliile până am pus mâna pe cel mai lung prelungitor din oraş. I-am dat drumul să atârne de sus, iar un băiat l-a preluat de pe pervazul ferestrei clasei şi l-a înfipt în priza care înflorea pe peretele de lângă uşă, la etajul de sub noi. Tesla, pe care nu degeaba îl chema şi B3, fusese cărat deja la 3 şi aştepta să fie conectat.

Cartea? Nu vedeai nicio carte. Ea poposea însă, cu un fâlfâit prin aer, pe luciul a douăzeci de timpane. Iar dacă ţineai neapărat să o cauţi, o şi găseai. Ca să-şi poată rosti cuvintele, se rotea. Avea forma unei role cu un miez pe care se încolăcea o bandă infinită. Nu apuca să rămână întreagă nici trei secunde, fiindcă de pe platanul din stânga scădea derulându-se şi reînfăşurându-se pe rola din dreapta. Se topea spiră cu spiră, cuvânt cu cuvânt şi se reînchega în cercuri de cealaltă parte, frază cu frază. Pelicula cu pulberea ei magnetică trecea prin dreptul unui cap de lectură care o preschimba în voce. Eu mi-am dat cu presupusul că acolo se află mai degrabă un bot de animal care, cu vârful limbii, face banda să vorbească. Descumpăniţi câteva secunde, camarazii m-au trimis să-mi pup capra-n bot şi să mă las lins în grajd de limba vacii. Citeam Strălucirea şi suferinţele curtezanelor. Vocea lecturii, o femeie, era umbroasă, aşternea catifea peste tine, te învelea cu o plapumă uşoară. Când potriveam mai bine magnetofonul în pat apropiindu-l de mine, simţeam că îmbrăţişez şi glasul acela. Adevărul este că eram cu toţii îndrăgostiţi de autoarea lecturii. Trebuia, după mine, să aibă vreo treizeci şi cinci de ani, păr lung şi negru. Mi-o reprezentam destul de precis, chip fără trăsături detaliate, dar aveam fotografia generală: nu prea înaltă, păr întunecat, până pe umeri. Mi-o imaginam şi şezând, cu o carte în faţă. Vestimentaţia… pe aceea nu o mai vedeam limpede. Admiraţia îndrăgostită fără riscul de a-şi întâlni vreodată ţinta nu avea nevoie de culoarea bluzei.

— Câţi ani să aibă doamna? țâşnea curiozitatea câte unuia.

— Treizeci, decreta altul şi aşa rămânea: treizeci.

Curgerea glasului, cartea rotitoare mi-o aduceau dinainte pe Esther. La început fată sărmană, izolată într-o odaie cu chirie mizeră într-un foburg parizian, ascunzându-se şi chinuindu-se să se lase de ceva ruşinos, de prostituţie, parcă. Însoţită apoi de un abate şi internată într-o mănăstire, supusă, cine ştie, poate unor meditaţii de pocăinţă, canoane cu rugăciuni, alte pedepse. Îl iubeşte în tot acest timp pe poetul Lucien de Rubempré şi, ieşind din mănăstire, îl întâlneşte. El o ia să-i poarte de grijă şi să fie doar a lui, ţinând-o la cutie într-o casă de lux de unde nu are voie să iasă decât noaptea, în pădurile din jurul Parisului. Iar aici, oricât de miez de noapte o fi fost, unul cu lună plină, ce-i drept, chipul ei eliberat de văl e zărit de baronul Nucingen care se şi aprinde după năluca aceea.

Acţiunea mergea înainte, cele două plăcinte rotitoare îşi predau una alteia povestea, iar mie îmi scăpau unele scene. Nu mă dumiream cum fusese cu putinţă ca bancherul să fie atins atât de straşnic de frumuseţea unei fete, orice s-ar spune, greu vizibilă noaptea pe la margini de pădure. Gândul nu avea însă atâta răbdare cât să dezlege noduri gordiene. Prizonieratul de peste zi al lui Esther în casa dăruită de Lucien, viziunea baronului, urmărirea fetei de către oamenii neamţului, măsurile de mai bună camuflare a ei, intrigi, scrisori, bani, toate promiteau o desfăşurare poliţistă. Am fost cuceriţi. Am stat şi noi ca şi Nucingen până după miezul nopţii.

Fierăstrăul ascuţit al soneriei din dimineaţa de noiembrie, dacă n-a reuşit să-mi secţioneze timpanul, a retezat cu siguranţă toate punţile dintre mine şi pâlpâirile visului. A urmat ce a urmat, programul zilnic: spălătorul, încăperea de la capătul coridorului cu chiuvetele sale pătrate, înşirate de-a lungul pereţilor, cu apă întotdeauna rece, încolonarea pentru micul dejun, masa şi cele trei sferturi de oră dinaintea cursurilor. M-am sustras, am pretextat ceva şi am coborât. Colegii ar fi vrut să mai repetăm împreună la unele materii, să mă întrebe câte ceva, să mă roage să le rezum vreun subiect. Aveam însă chef să mă plimb singur prin curte, încercând să înţeleg revelaţia lui Nucingen, la miezul nopţii, în pădure. Să fi avut lumina lunii pline efecte neştiute de mine pe feţele oamenilor?... Trebuia să vorbesc cu profesorul Jangosian, el se pricepea cel mai bine să ne explice multe de-ale vieţii. Deocamdată îmi era limpede că evreica Esther trebuia să fie brună, la fel ca vocea din cartea rotitoare. Mă plimbam în dimineaţa rece, amintindu-mi că Boghos Jangosi­an mă luase într-o zi deoparte, atrăgându-mi atenţia că, în opinia unora, prea rătăcesc de unul singur câteodată prin curtea internatului, prea nu mă lipesc de alţii. El nu avea nimic împotrivă, bănuia că-n acest timp compun în minte versuri, şlefuiesc poeme. Era unul dintre cei cărora le dăruisem câte un exemplar din Licăriri, placheta cu debutul meu literar, scoasă de Biblioteca Judeţeană Cluj, cu poemele laureaţilor şi evidenţiaţilor concursului de creaţie rezervat elevilor. Îi dezvăluisem profesorului intenţia, rugându-l să cheme pe cineva care să poată scrie de mână dedicaţia pe care aveam să i-o dictez.

— Nu, dragă, mi-a spus Jangosian. Scrie-mi dedicaţia în Braille, că aşa, dacă vei izbândi cu literatura, o să te am cu scrisul tău personal cu tot, cu literele ieşite din mâna ta, nu a altuia. Uite, prinde coperta cărţii în cadru aşa cum îţi arăt eu, ca punctele să iasă-n relief pe dinăuntru, să nu spargă desenul de pe faţa ei. Coperta e mai groasă decât hârtia Braille, poţi să scrii cu încredere.

Cuvintele lui mi-au pus în aşa fel în vibraţie corzile gingaşe, încât i-am scris mult, acoperind toată coperta interioară. Înţepam de sus în jos şi de la dreapta la stânga. Scoţând pagina perforată şi întorcând-o, literele se rânduiau, asemenea celor vizuale, de la stânga la dreapta.

De la acea dedicaţie, mă încurajase mereu să scriu şi să cred în ceea ce fac. Mă bănuia că fac rime şi compun chiar şi plimbându-mă. Ţinea totuşi să aflu ce gândeau alţii, cărora le păream, dacă nu suspect, măcar prea straniu cu hoinărelile mele solitare într-un spaţiu generos, ce-i drept, dar la urma urmei închis, mărginit din toate părţile de clădiri şi de garduri.

Din calea ortacilor m-am topit şi-n prima, şi-n a doua pauză. Aveam de limpezit ceva în capul meu, simţeam nevoia să nu mi se vorbească, să nu aud glasuri în jur. Pe parcursul orelor nu mă putusem concentra. Abia în pauza mare m-au dibuit, cerându-mi să le desluşesc un text la franceză. Mi-am aşezat degetele pe şirurile de puncte şi le-am explicat că primul paragraf se citeşte aşa, la al doilea se pronunţă diferit, iar al treilea s-ar citi asemenea primului, dacă nu ar figura acolo o excepţie, iat-o.

După franceză, n-au avut cum să mă mai prindă. Venise secretara şcolii să-mi spună că sunt căutat. Ieşind, am fost înşfăcat de mână şi târât nervos către capătul coridorului. Nu-mi dădeam seama cine era, secretara dispăruse, mă gândeam că mi se solicită ceva la cancelarie, într-acolo mă simţeam dus. Neadresându-mi-se nicio vorbă, mi-am scurtat paşii, am frânat, am bâiguit ceva.

— Hai mai repede, ce stai, ce-aştepţi?

Voce joasă, şoptită nervos, nerăbdătoare, hotărâtă. Era mama.

M-am lăsat şi mai greu.