Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design și ilustrație copertă:

George Cotoban

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0951-7

ISBN (epub): 978-606-40-1403-0

În buzunar, telefonul vibra îndelung, aproape fără oprire. Sau, mă rog, cu minuscule pauze cît dura redial-ul automat. Îl îndesase acolo și nici măcar nu se mai obosea să-l scoată pentru a-l verifica. Aproape că nici nu o mai irita, se obișnuise cu vibrația lui însoțită de zgomotul înfundat din buzunarul jeanșilor, doar suna așa de mai bine de trei ore deja. Se resemnase că îi va fi imposibil să își folosească telefonul pînă nu va găsi o soluție să-l oprească pe dement să o mai sune și să-i scrie mesaje. Sperase inițial că va obosi la un moment dat, însă era de neoprit. Și nu telefonul o ardea pe ea, ci faptul că era atît de complicat să-l scoată afară din casa ei. Casa ei. Se învoise de la serviciu, se dusese la avocata celebră dintr-un și mai celebru caz de dispariție, avocată cu care făcuse atîtea știri în anii din urmă, îi expusese situația, iar femeia îi ceruse o grămadă de bani, pe care nu îi avea, fără să îi poată garanta că îl poate evacua repede sau că va reuși să obțină ordinul de interdicție de care ar fi avut ea nevoie atunci, pe loc. Sigur, putea înainta divorț chiar a doua zi, îi spusese avocata, dar pentru asta avea nevoie să ajungă acasă, să ia actele, or, acasă era el și ea nu voia să-l mai vadă sau audă, voia doar să-l facă să dispară pur și simplu din viața și din casa ei. Se simțea foarte obosită. La un moment dat, în timp ce o asculta deznădăjduită pe avocată, îi răsărise ideea să vină aici, la Secția 5 de poliție. Îl cunoștea bine pe șeful de secție și, cu toată rușinea, avea să-i expună situația și să-l roage să o ajute cumva. Să-i dea un om să o însoțească acasă, să-l sperie pe nebun, să-l facă să plece, să poată sta o zi-două în liniște, să se gîndească, să găsească niște soluții. O scotea din minți faptul că, deși era proprietatea ei, nu putea să îl facă nicicum să plece din casă: era băut și în vrie. De fapt, ăsta era un diabolic cerc vicios cînd venea vorba de Călin, dacă era băut, intra în vrie, iar cînd era în vrie era în stare de orice, nu mai avea limite.

Telefonul, firește, vibra în continuare în buzunar cînd secretara i-a zis să intre, că domnul comandant o poate primi acum. Alexa era nedormită de două nopți, știa că arată ca naiba, și-ar fi dorit să aibă o față mai prezentabilă, dar îl știa pe Bereș, pe comandant, de prea mulți ani, își zise, ca să își mai facă griji pentru atîta lucru. Și apoi, nu venise să îi ia un interviu sau să arate bine, ci să se facă de rahat.

Comandantul secției de poliție era un tip înalt și grizonant, unul dintre puținii polițiști educați pe care îi cunoscuse în cei peste zece ani de presă, elegant, atent, îndatoritor. Cu atît mai jenă îi era Alexei. Intră cu inima bătîndu-i tare și obrajii arzînd.

— Am venit să vă cer ajutorul pentru o problemă personală… E destul de inconfortabil, dar nu știu ce altceva să fac, începu Alexa.

— Vă ascult, domnișoară. Știți bine că puteți conta pe ajutorul meu, dacă îmi stă în putere. Ne știm de multă vreme.

La dracu’, dacă nu ai fi așa de amabil, mi-ar fi mai ușor, se gîndi femeia, în timp ce simțea că îi iau foc nu doar toată fața, dar mai ales urechile, vîrfurile urechilor le simțea mistuite de flăcări, îi venea să se atingă, să vadă dacă nu cumva chiar ard de-a binelea, într-atît de rușine îi era. Comandantul stătea picior peste picior la biroul lui impunător, zîmbind afabil. Lîngă computer tronau două poze cu rame argintate, întoarse jumătate spre el, jumătate spre exterior, care încadrau o femeie plinuță, însă foarte plăcută la chip, și un copil bucălat, cu ochi albaștri, de vreo 4-5 ani, estimă ea, care semăna cu amîndoi. Alexa deduse că sînt nevastă-sa și copilul lor și calculă că șeful de secție avea vreo 40 de ani; sigur era căsătorit de multă vreme cu femeia din fotografie, aveau o căsnicie stabilă și fericită, făcuseră un copil, în timp ce ea trăia nebunia aia și — iar aici stomacul i se strînse violent — probabil nu va avea niciodată copii. Nu doar cu nebunul de Călin, ci în general. Simțind cum i se adună lacrimile în colțul ochilor, strînse din gene și se potopi:

— E vorba de soțul meu… Sînt cîteva zile de cînd nu am mai putut merge acasă, știți, sîntem căsătoriți de nici zece luni, apartamentul este al meu, era dinainte de nuntă, iar el nu vrea să plece, deși noi nu ne mai înțelegem și eu îmi doresc să divorțăm. Știți, el este foarte gelos și atunci cînd bea… devine foarte agresiv. Nu fizic, nu m-a lovit niciodată, ba dimpotrivă, în vreo două rînduri l-am lovit eu ca să mă apăr, e agresiv în alte feluri. Uitați, și scoase telefonul care zbîrnîia în continuare în buzunar și-l așeză pe birou, în fața comandantului, am… 340 de apeluri pierdute de azi-dimineață de cînd l-am deschis, sună încontinuu, l-a pus pe redial automat, practic telefonul meu nu mai poate fi folosit, căci sună încontinuu…

O lacrimă o luă la vale spre obraz. Comandantul privi telefonul care bîzîia pe birou și zîmbi.

— Un tip insistent, soțul dumneavoastră, domnișoară. Nu-mi spuneți, vă iubește prea mult, glumi el.

Dar Alexa nu gustă gluma. Mai ales că știa sigur că avea minimum zece mesaje necitite în mesagerie care ziceau același lucru: că el o iubește prea mult, că ea nu merită atîta dragoste cîtă îi oferă el, că ea îl distruge tocmai pentru că el nu se poate abține, nu se poate opri din a o iubi. Simți în gură întreg conținutul de fiere al stomacului.

— Da, e probabil cel mai insistent om de pe Pămînt… admise Alexa, în timp ce telefonul îi confirma spusele cu vibratul lui neîntrerupt. Să vedeți, acum i-a intrat în cap că îl înșel cu un vecin, de trei zile mă hărțuiește încontinuu, vrea să recunosc că îl înșel. Dar asta e așa… un pretext. Să zicem că aș admite că îl înșel, ceea ce e o aberație, tot nu s-ar opri, probabil ar fi chiar mult mai grav. Aseară a fost la om acasă, i-a spus femeii cu care trăiește că sînt amanta iubitului ei. Eu am plecat de acasă de vineri, am stat la nașa noastră de căsătorie, e prietena mea, acolo nu are curaj să vină să mă caute, îi e frică de nașul nostru, e un tip mai în vîrstă, fost securist. Și au încercat și ei să stea de vorbă cu el, să-i spună că s-a terminat, că e mai bine să plece și să mă lase în pace, dar a început să amenințe că îmi publică e-mailurile private și conversațiile de pe Facebook. Iar eu, știți, sînt o persoană cunoscută în oraș… Nici nu mă pot gîndi ce scandal ar fi. El, cum să vă spun, mi-a spart toate conturile de e-mail și nu e prima oară, nu îi pasă de consecințe. Prima oară cînd a recurs la așa ceva am fost și am depus plîngere împotriva lui la DIICOT, îl știam bine pe purtătorul de cuvînt, l-au speriat atunci oamenii ăia și pînă la urmă am renunțat la plîngere, dar acum văd că a început iar.

— Domnișoară Alexa, o clipă, o întrerupse el, cînd s-a întîmplat asta? Cînd ați depus plîngerea?

Alexa tăcu, încurcată. Pff, cum să îi spună că asta era înainte să se mărite cu el și că, de fapt, se măritase cu un nebun care nu se deda prima dată la astfel de practici? Vedea și singură ridicolul situației, era tot mai copleșită de rușine. Vorbi cu glas subțire.

— În urmă cu un an, un an jumătate… Da, îi anticipă ea întrebarea care îi apăru pe chip, înainte să ne căsătorim. Știu, nu am nicio scuză.

— Domnișoară (de ce insista oare să îi spună domnișoară?), eu nu sînt aici să vă judec, credeți-mă, am văzut cazuri de femei aproape omorîte în bătaie care s-au întors acasă, la agresori. Iubirea alege uneori căi complicate. Eu doar încerc să înțeleg cum vă pot ajuta, care e, să spun așa, anamneza acestei povești de hărțuire și amenințare. Așadar, în urmă cu un an jumătate, ați depus plîngere la procurori, presupun că ei l-au chemat și speriat, iar el a dat înapoi și dumneavoastră la fel, corect?

— Corect, admise Alexa cu ceva mai mult aplomb.

— Haideți să dați telefonul pe silențios, o îndemnă el privind spre aparatul isteric de pe masa lui de birou, pe care Alexa îl lăsase acolo anume ca să-și probeze cazul. Nu mai e nimic de demonstrat aici.

Tînăra femeie înșfăcă aparatul și-l amuți cu o apăsare, apoi îl îndesă înapoi în buzunarul pantalonilor.

— Vă amenință și cu altceva în afară de publicarea e-mailurilor și a conversațiilor?

— Mmm, nu. Adică, zice că nu o să scap de el, că o să văd eu cît de rău o să-mi pară… Oricum, numai hărțuirea asta cu telefonul mi se pare suficient de agresivă.

Alexa se opri o clipă, trase aer în piept și îndrăzni.

— Domnule comandant, am citit legea, știu ce zice. Știu că pînă nu se ajunge la violență nu puteți face nimic, dar mă gîndeam că poate îmi dați un coleg să mă însoțească acasă… în uniformă. Să stea de vorbă cu el, poate înțelege că nu poate proceda așa. În momentul ăsta, nu văd altă soluție… Vă rog, dacă se poate, sigur…

Și îl privi cu speranță. Bereș luă telefonul de pe birou, formă un interior, spuse sec un trimite-l pe Marian pînă la mine și închise, apoi tăcu, în așteptare. Inima Alexei o luase la galop. Își frînse cu un gest scurt și inconștient mîinile și se gîndi cît de proastă și neajutorată trebuie că pare așa cum stă aplecată pe scaunul din fața biroului comandantului. Își îndreptă spatele, în speranța recuperării unui dram de demnitate. Se simțea învinsă. Își aminti brusc de cazul pe care îl filmase în urmă cu două luni taman în cartierul unde era secția de poliție, la nici două străzi distanță, și o trecu un fior rece. O femeie fusese înjunghiată de bărbată-su după o întreagă saga de amenințări și de plîngeri depuse degeaba la poliție. Își amintea perfect pînă și cum o chema. Omul fusese plecat în Germania la lucru, pasămite, iar cînd a venit acasă a devenit foarte gelos, îi intrase în cap că nevastă-sa îl înșelase tot timpul în care el fusese plecat.