Mamei mele, Wanda, care cunoștea virtuțile lui Odiseu. Puțini știu că numele ei real era Teresa

Fiicei mele, Micol — bucuria mea cea mai mare, alături de Matteo și Gabri —, surorii mele Patrizia, care mi-a transmis dragostea pentru cărți, Virginiei și Marcellei — pe care nu le pot descrie în cuvinte — și tuturor femeilor extraordinare pe care le-am cunoscut

De după vasul cel cu botul negru

Cuvântătoarea, vajnica zeiţă

Cu păr de aur, Circe, ne trimise

Un vânt prielnic umflător de pânze,

Soţ bun de drum.

Odiseea1

Calypso

Uite-l, fugarul! Regele devenit naufragiat. Bărbatul lovit de mânia zeilor. Marea mi l-a aruncat pe țărm, gol și disperat. A fost de ajuns o privire ca să mă pierd în ochii lui și să-i ofer tot ce aveam.

O peșteră drept refugiu.

Miresmele insulei Ogygia.

Hrană din belșug.

Și, mai presus de orice, nemurirea.

Dar el, fiind stăpânit — la fel ca toţi muritorii — de nevoia de-a înfrunta viaţa de zi cu zi, a preferat să continue să viseze la drumul înapoi spre casă.

Îl urmăresc din spatele unui tufiș înmiresmat.

Odiseu stă pe stânci, privește marea de parcă ar vedea dincolo de ea, până la insula după care suspină îndelung, fără s-o poată atinge. Itaca, al cărei nume îl strigă noaptea în somn, ca și cum ar fi cel mai frumos dintre meleaguri, nu doar o mână de stânci și câmpuri răzlețe. Itaca cea plină de suișuri și coborâșuri, cu golfuri nebănuite, cu podgorii piezișe și munți asimetrici, Itaca, locul unde acest bărbat și-a lăsat sceptrul pe care acum cineva încearcă să i-l fure.

În fiecare noapte, aceeași incantație. Regele Itacăi își invocă patria, fiul, mama și pe tatăl său. Dar, mai presus de toate, murmură un nume, rănindu-mi profund orgoliul: Penelopa. O strigă după ce mă îmbrăţişează în pat, de îndată ce-l cuprinde somnul. Această femeie muritoare, cu tot ce o înconjoară, este obsesia lui.

Dar amintirile dispar ca un miraj. Și astfel, fiul lui Laerte aproape că a uitat chipul soţiei sale, pielea de bebeluș a lui Telemah — căci fiul îi era de-o şchioapă atunci când Odiseu a plecat spre Troia —, forma portului din Itaca — își amintește totuși că era un semicerc — și lungimea exactă a atriului de la palatul regal.

Aşezat pe stânci, cu umerii lați arși de soare după zile în șir petrecute pe mare, cu mâinile aspre ale vâslașilor care au fost mai întâi suverani, apoi soldați și supraviețuitori, apoi marinari și în cele din urmă refugiați, cu barba neagră presărată cu fire de argint, Odiseu privește marea nemişcat, cu un profil hotărât, cu barba care îi urmează conturul bărbiei, cu ochii negri ai omului profund, în timp ce mintea lui născoceşte combinaţii improbabile de posibilități.

De ce nu-l pot lăsa să plece?

De ce îl urmăresc până aici în fiecare dimineață și mă las pradă umilinței?

De ce îmi doresc zi și noapte să se culce cu mine? Vraja care mă leagă de el m-a obligat să-l urmăresc și în această dimineață ca o cățea credincioasă, după ce stăpânul a alungat-o în șuturi. Stau aici deoparte și îl spionez, având din nou confirmarea crudului adevăr: nu voi fi niciodată prima lui grijă, nu sunt nici măcar a doua și nici a treia, pentru că sunt doar puntea dintre două provocări.

Își trece o mână prin părul ondulat și face ceea ce niciun erou nu a îndrăznit să facă până acum.

Plânge.

Inadmisibil, poate, pentru cei care își amintesc de mânia teribilă a lui Ahile sau de vehemența nestăvilită a lui Agamemnon.

Dar Odiseu nu se lasă cuprins de furie.

El este ultimul dintre eroi. 

Meditează ca nimeni altul. 

Își amintește. 

Și plânge.

Ca în fiecare zi, e îndurerat de singurătatea lui.

În fiecare dimineață, îl răpune nostalgia, durerea pe care i-o pricinuieşte gândul la nóstos, la întoarcerea acasă. Îl chinuie amintirea trecutului, a locului aceluia îndepărtat. Tot ce-şi doreşte e să dispară de pe stâncile mele și să reapară pe crestele stâncoase ale Itacăi. În fiecare dimineață, își arde pielea pe pietrele aride și își aţinteşte irisurile asupra acelui azur imens care se transformă în albastru, apoi în violet. În fiecare dimineață, ajunge pe faleză chiar înainte ca noaptea să se risipească și Aurora să îmbrățișeze orizontul cu degetele sale trandafirii.

Știu ce îl bântuie, pe lângă nostalgie, în acel spațiu suspendat între pământ și mare, în care eu sunt cel mai frivol și sâcâitor dintre gândurile sale. Odiseu se simte încolțit. El, care a luptat în celebrul război al Antichității, care a conceput stratagema pentru a cuceri inexpugnabila fortăreață a Troiei, care a scăpat de furia vânturilor și de mânia lui Poseidon, care i-a întunecat vederea barbarului Ciclop și a opus rezistență Sirenelor, iată, tocmai el a căzut în mrejele lui Calypso.

Ogygia este temnița lui. În fața coliviei invizibile în care l-am închis, ingeniozitatea lui pălește. Puţin contează că e un erou plin de resurse, că e talentatul Odiseu, cel care știe să privească în toate direcțiile, bărbatul polivalent, capabil să se adapteze, dar și să se implice, să-și schimbe înfățișarea în funcție de circumstanțe. Un conducător perspicace, fără de care Troia nu ar fi fost răpusă, dar care a avut de înfruntat și un exil pe mare, atunci când corabia i-a fost distrusă și a fugit, uneori hăituit, de pe pământuri străine.

Dar prostuțul care își distruge ochii lăcrimând nu știe că cineva, acolo sus, face ceva pentru el. Zeii îi apreciază devotamentul, aşa că, atunci când Aurora s-a ridicat din patul lui Tithonos, olimpienii s-au adunat la sfat ca să discute doar despre el. Nemuritorii îl iubesc mult pe Odiseu. Întâi de toate, Zeus, tatăl zeilor și purtătorul Aegisu­lui, impunătorul său scut, apoi Atena, Hermes, mesagerul divin, și ceilalți. Doar Poseidon îl urăște într-atât pe Odiseu, încât nu s-a săturat să tot atenteze la viața lui cu furtuni și maree.

Divinitățile au discutat îndelung pe Olimpul albit de nori. Trăiesc acolo sus, călcând pe nimbuși, în locașul lor netulburat vreodată de vânturi, neudat vreodată de ploi, ci doar învăluit într-o splendoare cristalină. Cea care s-a auzit mai întâi a fost vocea Atenei. Ea le-a amintit că Odiseu nu a neglijat absolut niciodată omagierea zeilor supremi cu sacrificii şi că e un bărbat care merită tot respectul.

Adunarea s-a încheiat, iar acum Zeus, stăpânul tunetelor și al nimbușilor, regele zeilor, îl cheamă pe Hermes cel cu sandale înaripate și îi poruncește:

— Fiul meu, du-te la Calypso cea cu bucle frumoase și spune-i să-l elibereze pe Odiseu. El va rătăci din nou pe mare, va ajunge pe insula feacilor, dar acolo va fi primit cu bunăvoință. Regele feacilor îl va trimite spre Itaca escortat și cu daruri opulente. Îi va oferi chiar mai multe comori decât ar fi dus acasă din Troia, dacă furtuna nu le-ar fi împrăștiat în adâncurile mării.

Hermes se supune. Își leagă în jurul gleznelor șireturile de la sandalele înaripate care-l fac să zboare pe deasupra apelor albastre și a ținuturilor fertile, strângând în pumn sceptrul capabil să încânte ochii oamenilor sau să-i trezească din somn. Şi astfel își ia zborul, iar eu îl văd chiar și de departe, pentru că sunt o zeiță și știu multe. Mesagerul zboară ca un pescăruș peste valurile neînduplecate.

În tot acest timp, pe stânci, Odiseu nu știe că destinul său este pe cale să se schimbe și încă plânge, simte că e la cheremul capriciilor mele. Eu, fiica lui Atlas, zeița mării, suverana unei insule înfloritoare, nepopulate, nu mă mai satur de el.

Era inevitabil să se întâmple aşa, nu?

Singură de zeci de ani pe acest petic de pământ nelocuit și încercuit de ape, vizitată doar de păsări marine, l-am primit pe Odiseu ca pe o companie plăcută. Un divertisment, la început. Acum însă începe să devină o prezenţă de neînlocuit, iar asta mă macină pe dinăuntru. În unele zile, mă simt pustiită și știu că e vina lui, a indiferenței cu care mă tratează în fiecare dimineață, atunci când se îndreaptă spre stânci.

De fiecare dată când soarele apune, mă fac mai frumoasă, ca să primesc o atenţie pe care n-o voi obţine niciodată. Sufletul meu pendulează. Mai întâi îl urăsc pe acest erou — cât de agasante sunt lacrimile pe care le varsă în mare! —, dar apoi simt nevoia să-l ating, să-l îmbrățișez.

Când se întoarce, îi mângâi brațele viguroase.

Iar noaptea, când în sfârșit mă caută în întuneric, mă amăgesc că este al meu.

Dar gata cu justificările! Zeii nu trebuie să dea socoteală pentru toanele lor. Și totuși, ingratitudinea lui mă chinuieşte ca înțepătura unui scorpion veninos. I-am oferit micul meu colț de lume, doldora de fructe și scăldat de un izvor care, într-o poiană răcorită de vânturi, umple un lac limpede, mărginit de prundiș lăptos. Acolo îl conduc în fiecare zi pe erou, ca să simt încă o dată cât de dulce este jocul de-a dragostea cu muritorii. Îi este imposibil să scape de mine. Eu, regina despotică, mă strecor peste tot: ies din râul care se varsă în mare, apar brusc în fața lui, îl urmăresc peste tot ca o umbră, chiar și pe stânci, dar acolo nu îl las să-mi simtă mirosul îmbietor. Este singurul loc izolat în care se refugiază ca să nu se descurajeze în fața unei zile noi, dar la fel ca aceea dinainte.

În alte locuri, îmi folosesc farmecele pentru a-l ademeni și de fiecare dată cedează ca și cum ar fi îndrăgostit nebunește de mine, dar durează așa de puțin...

Sau îl privesc peste umăr, în tăcere. Fiul lui Laerte îmi simte parfumul din coji de citrice amestecate cu flori uscate, îmi aude zornăitul podoabelor, se întoarce, uitându-se încoace şi încolo, până când apar: o revelaţie.