Lui Miriam, cu mulțumiri pentru inspirație și sprijin

„Un port sigur“, de Miriam Speers

Introducere

Există atât de multe cărți disponibile care le spun părinților cum își pot crește copiii, încât apare întrebarea: de ce o alta? Vreau să consider că textul prezent oferă două caracteristici care îl plasează într-o minoritate a cărților găsite în librării. În primul rând, mai degrabă încearcă să se concentreze pe situații în felul în care acestea sunt percepute de către copil decât pe viziunea obișnuită a observatorului asupra comportamentului copilului. În al doilea rând, oferă doar un număr minim de răspunsuri. În schimb, am încercat să abordez fiecare întrebare în așa fel încât să ofer diverse soluții posibile și să le las părinților alegerea finală a răspunsului. Această abordare se datorează faptului că am ajuns să consider că găsirea unui răspuns la o problemă este mult mai ușoară atunci când se înțelege care sunt aspectele relevante implicate. Deoarece nu există doi copii complet egali, iar circumstanțele în care părinții își cresc fiecare copil se schimbă mereu, consider că un străin nu poate oferi sfaturi valide decât dacă, într-adevăr, întâlnește acea pereche particulară de părinți și copii. Prin urmare, intenția mea a fost mai degrabă de a vă stimula gândirea decât de a vă oferi răspunsuri care, oricât de plauzibile ar fi, s-ar putea să nu aibă nicio relevanță pentru problemele particulare ale fiecărui cititor.

În activitatea mea clinică, atât cu copiii, cât și cu părinții, am constatat adeseori că părinții simt foarte ușor că sunt trași la răspundere pentru dificultățile pe care le au copiii lor. Majoritatea părinților tind deja să se blameze pentru problemele copiilor lor, dar această situație devine mult mai dureroasă atunci când specialistul pare să confirme aceste anxietăți. Am recunoscut, în multe rânduri, că felul în care m-am exprimat era susceptibil la astfel de interpretări și am încercat apoi, din răsputeri, să corectez această impresie. Abordarea mea clinică fundamentală constă în convingerea fermă că părinții tind să fie cea mai bună sursă de ajutor pentru copilul lor. Bineînțeles că există mulți copii care au un element constituțional care îi predispune la probleme de dezvoltare, iar acești copii au nevoie și merită ajutor profesional specializat. Dar, fie că o problemă este înnăscută sau este rezultatul interacțiunii dintre copil și părinții săi, conviețuirea lor duce la dezvoltarea unui cerc vicios în care cuvintele și atitudinile copilului și ale părinților le confirmă, în mod repetat, ideile preconcepute. Cu alte cuvinte, până când părinții și copilul ajung să consulte un specialist, aceștia trăiesc într-un cerc vicios care se autoperpetuează, unde este, practic, imposibil să se decidă care dintre ei când și cum a inițiat acel model de interacțiune. De aceea consider că este foarte important să îi ajut pe părinți să înțeleagă cum pot contribui la întreruperea acestui cerc vicios — adică, îi văd ca pe o sursă prețioasă de ajutor pentru copil.

Răspunsurile oferite unora dintre întrebările din carte sunt abordate ca și cum ar fi adresate persoanei vizate în titlul respectivei întrebări. Altora li se răspunde ca și cum subiectul respectiv ar fi discutat în termeni generali. Sper că acest lucru nu-i va cauza confuzie cititorului. Un alt aspect care trebuie explicat este folosirea pronumelor masculine atunci când mă refer la copii în general, rezervând femininul „ea“ acelor ocazii în care în mod explicit este implicată o fată. Utilizarea prea des a formulării „el sau ea“ devine nepotrivită, așa că am folosit această abordare doar atunci când claritatea o cerea. În încheiere, în conformitate cu predecesorii mei psihanaliști, tind să mă refer la „mamă“ atunci când, strict vorbind, ar trebui să folosesc „părinți“. Am încercat să evit confuzia cu privire la acest detaliu de stil, iar în acest sens îmi cer scuze pentru orice lipsă de claritate.

A.H. Brafman

COPILUL

1. Zile timpurii, obiceiuri timpurii

De ce este importantă rutina pentru sugari?

Îmi amintesc odată când i-am spus unui medic pediatru că o anumită mamă trata plânsul sugarului său foarte mic într-o manieră greșită. Zâmbind ușor, m-a liniștit: „Nu vă faceți griji, bebelușul o va învăța...“ Ceea ce a vrut să spună a fost că, oricât de mici și fragili ar arăta, majoritatea sugarilor sunt robuști și destul de hotărâți să comunice lumii nevoile pe care le au. Dar comunicarea nevoilor nu este suficientă: părinții sunt cei care trebuie să ia deciziile care vor asigura supraviețuirea sugarului lor și care îl vor transforma în „copilul lor“. Deoarece ei înșiși au dreptul la viața lor privată, se ridică problema rutinei. În cele din urmă, de rutină beneficiază atât sugarul, cât și părinții acestuia.

Prin rutină sugarii dobândesc învățarea necesară dezvoltării lor psihice și fizice. Această dezvoltare va fi, bineînțeles, influențată de caracteristicile afective și fizice înnăscute ale acelui sugar individual — și aici ne aflăm în beznă: doar cu trecerea timpului vom putea descoperi nevoile și abilitățile reale ale sugarului. Cu toate acestea, putem obține o imagine mult mai clară dacă ne concentrăm asupra mediului copilului, deoarece acesta se află sub influența părinților și ei vor putea să-și exprime propriile idei despre cum ar trebui să fie crescut copilul lor. Unii părinți sunt destul de metodici, alții, mai puțin, mamele care lucrează au constrângeri pe care nu le pot schimba, iar unii părinți își dedică tot timpul copiilor. Dacă toate mamele și tații și-ar acorda dreptul să aibă o viață privată, și-ar putea găsi „îndatoririle“ parentale mai ușor de gestionat!

Grija pentru sugari — în special pentru un nou-născut — este întotdeauna o provocare formidabilă, dar nu devine mai ușoară prin miturile, sfaturile și recomandările cu care sunt bombardați părinții, în special mama. Acestea îi pot da unui părinte sentimentul că o anumită rutină este imperativă sau recomandabilă, sau crudă, în funcție de expertul care a făcut recomandarea: „Sugarii ar trebui să fie hrăniți la fiecare trei ore, iar noaptea să li se refuze mâncarea“. „Nu-l lăsați niciodată pe bebeluș să doarmă în dormitorul dumneavoastră.“… „Bebelușii care plâng vor învăța în curând că nu are rost să plângă doar dacă sunt lăsați singuri.“ La începutul secolului trecut, un celebru medic britanic, Frederick Truby King, a propus o metodă de creștere și educare ce se baza pe presupunerea că bebelușii erau complet maleabili: părinților li s-a spus că, atât timp cât erau suficient de fermi și de hotărâți, sugarii lor se vor transforma în copii bine adaptați, organizați și metodici. Câteva decenii mai târziu a apărut exact recomandarea opusă: mamele au fost îndemnate să le dea bebelușilor libertatea de a-și găsi propriile ritmuri și astfel a apărut noțiunea de „hrănire la cerere“. Dar multe mame nu-i aveau în peisaj doar pe specialiști, ci și pe propria lor mamă (și pe cea a partenerului). Desigur, aceasta este întotdeauna o binecuvântare, dar în zilele noastre mai degrabă a devenit o raritate din cauza migrațiilor și mobilității mai mari. În același timp, fiecare bunică va avea propriul său set de idei preconcepute, iar unele mame pot trăi stări conflictuale considerabile atunci când încearcă să împace cuvintele (presupusei) înțelepciuni materne cu sfaturile profesioniste (presupus bine întemeiate, științifice), asta fără a lua în calcul propriile lor idei.

Concentrându-mă pe nevoile bebelușului, urmăresc ideea conform căreia, datorită modului în care corpurile noastre sunt ca o „țesătură“ neurologică, avem tendința de a forma modele care să se autoperpetueze. De obicei, pentru a ilustra acest lucru, fac apel la două exemple: unul este modul în care vă veți trezi mereu în timpul nopții la ora exactă la care v-ați trezit în noaptea precedentă când, în mod excepțional, a trebuit să mergeți la toaletă; altul este modelul pe care majoritatea oamenilor îl dobândesc pentru a merge la toaletă în același timp în fiecare zi.

Știm că bebelușii normali vor dezvolta modele de comportament care provin atât din înzestrarea lor înnăscută, cât și din mediul la care sunt expuși — și anume influențele atât din interiorul, cât și din exteriorul familiei. Poate că este imposibil să se stabilească în ce măsură determină fiecare dintre acești factori modul în care crește un anumit copil. Bebelușilor le va fi foame, deoarece corpurile lor necesită hrană, dar fiecare bebeluș va exprima această senzație de foame în felul său propriu. În mod evident, plânsul este privit ca mijlocul tipic prin care foamea este comunicată lumii. Însă sugarul are un repertoriu foarte limitat de modalități prin care își poate exprima sentimentul de disconfort și/sau nevoie. În literatura științifică există multe discuții care dezbat dacă plânsul bebelușului este un mijloc de comunicare, dar prefer să îl văd ca pe expresia unei stări fizice și/sau afective. Într-adevăr, dacă cineva răspunde la plâns, bebelușul poate (mai repede sau mai încet) să învețe ce răspuns produce acel plâns: aici, putem vorbi despre o comunicare. Dacă totuși ne concentrăm pe un punct de dezvoltare timpuriu, primitiv, atunci plânsul bebelușului trebuie privit ca o manifestare fiziologică, la fel de semnificativă precum mișcarea membrelor sale.