Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/ ©Victor Walsh Photography

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Rodica Crețu

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Blue Moon

Autor: Lee Child

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0938-8

ISBN (epub): 978-606-40-1315-6

UNU

Pe harta Americii, orașul părea mic. Doar un minuscul punct cuminte, aproape de firul roșu al unui drum care traversa un centimetru de hartă altminteri pustiu. Dar, de aproape și la sol, avea o jumătate de milion de locuitori și acoperea o suprafață de peste 260 de kilometri pătrați. Avea aproape 150 de mii de gospodării și peste 800 de hectare de parcuri. Orașul cheltuia anual o jumătate de miliard de dolari și strângea aproape tot atât din impozite, taxe și cotizații. Era suficient de mare pentru ca departamentul de poliție să aibă 1 200 de angajați.

Și pentru ca activitatea de crimă organizată să fie divizată în două. Partea de vest a orașului era dominată de ucraineni. Cea de est, de albanezi. Linia de demarcație dintre zonele de influență a fost trasată mai riguros decât o circumscripție electorală. Oficial, urma Strada Centrală, care tăia orașul în două, de la nord la sud, dar avea tot felul de meandre și zigzaguri menite să includă sau să excludă anumite zone și părți ale unor cartiere, oriunde precedentele istorice justificau circumstanțe speciale. Negocierile au fost tensionate. Au avut loc mici dispute între părți. S-au întâmplat și lucruri neplăcute. Dar în cele din urmă s-a ajuns la o înțelegere. Învoiala a părut să funcționeze. Fiecare tabără s-a ținut departe de cealaltă. Vreme îndelungată, n-a existat niciun contact semnificativ între ele.

Până într-o dimineață de mai. Șeful ucrainean parcă mașina într-un garaj de pe Strada Centrală și o luă spre est, pătrunzând în teritoriul albanez. Singur. Avea cincizeci de ani și era clădit ca o statuie din bronz a unui erou din vechime, înalt, dur și solid. Își spunea Gregory, căci doar așa puteau americanii să-i pronunțe numele de botez. Era neînarmat, lucru demonstrat de pantalonii strâmți și tricoul mulat pe care le purta. N-avea nimic în buzunare. Nimic ascuns. Coti la stânga, apoi la dreapta, tot mai adânc în teritoriul ostil. Se îndrepta spre un ansamblu de clădiri de pe o străduță lăturalnică. Știa că acolo albanezii își coordonau afacerile din niște birouri situate în partea din spate a unui depozit de cherestea.

De îndată ce trecu dincolo de linia de demarcație, fu urmărit pas cu pas. Venirea lui fusese anunțată prin telefon, așa încât la sosire îl întâmpinară șase siluete tăcute, care stăteau nemișcate într-un semicerc între trotuar și poarta depozitului. Ca niște piese de șah în formație defensivă. Se opri și ridică brațele lateral. Se întoarse pe loc lent, 360 de grade, cu brațele întinse. Pantaloni strâmți, tricou mulat. Nimic ieșit în relief. Nicio umflătură. Nici cuțit, nici pistol. Neînarmat, în fața a șase inși, care cu siguranță nu erau la fel ca el. Dar nu-și făcea griji. Să-l atace neprovocați era un pas pe care albanezii nu l-ar fi făcut. Știa asta. Eticheta trebuia respectată. Manierele erau maniere.

Unul dintre cei șase indivizi tăcuți făcu un pas în față. Parțial o manevră de blocare, parțial, dispus să-l asculte.

— Trebuie să vorbesc cu Dino, zise Gregory.

Dino era șeful albanezilor.

— De ce? întrebă individul.

— Am informații.

— Despre ce?

— Despre ceva ce trebuie să știe.

— Pot să-ți dau un număr de telefon.

— E un lucru care trebuie spus față în față.

— Și trebuie spus chiar acum?

— Da, chiar acum.

O vreme, tipul nu spuse nimic, apoi se întoarse și se aplecă, trecând printr-o ușă de acces pentru personal, montată într-o poartă metalică glisantă. Ceilalți cinci indivizi strânseră formația, ca să acopere spațiul lăsat de plecarea tovarășului lor. Gregory așteptă. Cei cinci indivizi îl priveau, precauți și în același timp fascinați. Era o ocazie unică. De care ai parte o singură dată în viață. Ca și cum ai vedea un unicorn. Șeful celeilalte tabere. Chiar acolo, în fața lor. Negocierile anterioare se purtaseră într-o zonă neutră, pe un teren de golf din afara orașului, de cealaltă parte a autostrăzii.

Gregory așteptă. După cinci minute lungi, individul se întoarse prin aceeași ușă de acces. O lăsă deschisă. Îi făcu semn cu mâna. Gregory înaintă, se aplecă și pătrunse în curte. Simți miros proaspăt de pin și auzi vaierul unui joagăr.

— Trebuie să te căutăm de microfoane, îl anunță individul.

Gregory aprobă din cap și-și scoase tricoul. Avea un bust puternic, solid și plin de păr. Nu se vedea niciun cablu. Individul îi controlă cusăturile tricoului și i-l dădu înapoi. Gregory se îmbrăcă și-și trecu degetele prin păr.

— Pe aici, spuse individul.

Îl conduse pe Gregory înăuntrul șopronului din tablă ondulată. Ceilalți cinci inși veniră în urma lor. Ajunseră la o ușă metalică simplă. Dincolo de ea era o încăpere fără ferestre, amenajată ca sală de ședințe. Patru mese din lemn stratificat puse cap la cap alcătuiau un fel de barieră. În mijlocul laturii opuse ușii, Dino ședea într-un fotoliu. Era mai tânăr decât Gregory cu un an sau doi și mai scund cu vreo trei–cinci centimetri, dar mai lat în umeri. Avea părul negru și o cicatrice de cuțit pe partea stângă a feței, mai scurtă deasupra sprâncenei și mai lungă de la umărul obrazului până la bărbie, ca un semn de exclamare răsturnat.

Individul care vorbise trase un scaun pentru Gregory vizavi de Dino, apoi ocoli masa și se așeză la dreapta lui Dino, ca un locotenent credincios. Ceilalți cinci se împărțiră în grupuri de trei și de doi și se așezară lângă ei. Gregory rămase singur dincoace de masă, având în față șapte chipuri lipsite de expresie. La început, nimeni nu spuse nimic. În cele din urmă, Dino întrebă:

— Cărui fapt îi datorez această mare plăcere?

Manierele erau maniere.

— Orașul urmează să aibă un nou comisar de poliție, spuse Gregory.

— Știm asta, răspunse Dino.

— Promovat din interior.

— Știm asta, zise din nou Dino.

— A promis că ne vine de hac, amândurora.

— Știm asta, spuse Dino pentru a treia oară.

— Avem un spion în biroul lui.

Dino nu spuse nimic. Pe asta n-o știa. Gregory continuă:

— Spionul nostru a găsit un fișier secret pe un hard-disk extern, ascuns într-un sertar.

— Ce fișier?

— Planul operațional cu care comisarul vrea să ne vină de hac.

— Și care ar fi ăla?

— E sărac în detalii, zise Gregory. Pe alocuri, este extrem de general. Dar nu trebuie să ne facem griji. Pentru că zi după zi, săptămână după săptămână, comisarul adaugă noi piese ale acestui puzzle. Și asta pentru că primește un flux constant de informații din interior.

— De unde?

— Spionul nostru a căutat îndelung și a găsit un alt fișier.

— Ce fel de fișier?

— O listă.

— O listă cu ce?

— Cu informatorii confidențiali cei mai de încredere ai poliției, spuse Gregory.

— Și?

— Lista aia conținea patru nume.

— Și?

— Doi dintre ei erau oameni de-ai mei, răspunse Gregory.

Nimeni nu spuse nimic. În cele din urmă, Dino întrebă:

— Și ce-ai făcut cu ei?

— Sunt sigur că-ți poți imagina.

Nici de data asta nimeni nu scoase o vorbă. Apoi Dino întrebă:

— Și de ce-mi spui mie asta? Ce legătură are cu mine?

— Celelalte două nume sunt oamenii tăi.

Tăcere.

— Suntem amândoi la ananghie, spuse Gregory.

— Cine sunt cei doi? întrebă Dino.

Gregory îi dezvălui cele două nume.

— De ce îmi spui despre ei? întrebă Dino.

— Pentru că avem o înțelegere, răspunse Gregory. Eu îmi țin cuvântul dat.

— Ai avea enorm de câștigat dacă dispar eu. Ai avea tot orașul la mâna ta.

— Doar pe hârtie, spuse Gregory. Mi-am dat seama brusc că sunt mulțumit cu acest statu-quo. De unde să găsesc destui oameni cinstiți care să se ocupe de operațiunile tale? Când se pare că nu găsesc destui ca să se ocupe de ale mele.

— Și se pare că nici eu.

— Așa că o să ne luptăm între noi mâine. Astăzi, vom respecta înțelegerea. Îmi pare rău că ți-am dat această veste jenantă. Dar și eu m-am pus într-o postură jenantă. În fața ta. Sper ca asta să însemne ceva. Suntem amândoi la ananghie.

Dino încuviință cu o mișcare din cap, fără să spună nimic.

— Am o întrebare, spuse Gregory.

— Păi, dă-i drumul, zise Dino.

— Dacă spionul ar fi fost al tău, nu al meu, tu mi-ai fi spus, așa cum ți-am spus eu?

Dino rămase tăcut vreme îndelungată, după care vorbi:

— Da, și din aceleași motive. Avem o înțelegere. Și, dacă amândoi avem nume pe lista aia, atunci niciunul dintre noi nu trebuie să se grăbească să facă prostii.

Gregory dădu aprobator din cap și se ridică în picioare.

Mâna dreaptă a lui Dino se ridică și el să-l conducă afară.

— Acum suntem în siguranță? întrebă Dino.

— Dinspre partea mea, da, zise Gregory. Îți pot garanta asta. Începând cu ora șase a acestei dimineți. Avem pe cineva la crematoriul orașului. Ne datorează niște bani. A acceptat să aprindă focul ceva mai devreme astăzi.

Dino dădu din cap fără să spună nimic.

— Dinspre partea ta, suntem în siguranță? întrebă Gregory.

— O să fim, spuse Dino. Până diseară. Avem pe cineva la cimitirul de mașini. Și el ne datorează niște bani.

Aghiotantul lui Dino îl conduse afară pe Gregory, care străbătu șopronul și ajunse la ușa joasă din poarta glisantă, apoi ieși în strada luminată de soarele strălucitor de mai.

În același moment, Jack Reacher se afla la peste o sută de kilometri distanță, într-un autocar Greyhound, pe autostrada interstatală. Avea locul pe partea stângă a vehiculului, în spate, pe scaunul de la geamul de deasupra osiei. Nu era nimeni lângă el. Cu totul, ceilalți pasageri erau în număr de douăzeci și nouă. Amestecul obișnuit. Nimic special.