Pentru micul Jacopo

„La poesia ci serve, disperatamente.“1

Autor anonim al unei inscripții pe zidul unei străduțe din centrul orașului Palermo, octombrie 2018

„Toate suferințele pot fi îndurate dacă sunt inserate într-o poveste sau dacă se spune o poveste despre ele.“

Isak Dinesen

„Să prinzi rădăcini este probabil nevoia cea mai importantă și mai puțin recunoscută a sufletului uman.“

Simone Weil

Prolog

— Domnule profesor, ce mai faceți? Pot să vă pun o întrebare? Am înțeles bine că încă există spațiu vid? Vreau să spun, tot universul care ne înconjoară? Inclusiv Donald Trump și acționarii FCA care mă scot din minți. Foarte frumos. Genial. Dintotdeauna am știut că ar fi trebuit să studiez fizica și să las baltă tâmpeniile astea de care mă ocup de 40 de ani.

Sergio Marchionne mă sună din Statele Unite la sfârșitul rutinei lui săptămânale turbate: două zile la Maranello, în elicopterul către Torino, pentru ca apoi să zboare la Detroit, să încheie săptămâna și să o ia de la capăt. Puține variațiuni, fără pauze, fără perioade de respiro.

Totul a început în 2016, la sfârșitul lui iulie, când am fost invitat să vizitez fabrica Ferrari pentru un interviu. Pentru mine a fost un prilej să văd personal acele mici bijuterii tehnologice și să vorbesc cu tinerii tehnicieni și ingineri care acordă modelelor noi atenția aproape maniacală a bătrânilor meșteșugari. Dimineața a zburat și stăm deja la masa restaurantului unde lua prânzul Enzo Ferrari. De jur-împrejur, fotografii ale „patriarhului“ și mărturii ale numeroaselor triumfuri. În timp ce se discută despre Formula 1 și despre automobilele Ferrari electrice, primesc un telefon complet neașteptat: este Sergio Marchionne, care mă întreabă dacă pot trece pe la el, pe la birou, ca să-l salut.

Urc la etajele superioare convins că mă va întâmpina un scurt salut de complezență, în schimb nici nu apuc să mă așez, că primesc din senin cea mai surprinzătoare dintre întrebări:

— Dumneavoastră, domnule profesor, credeți în Dumnezeu?

Cu un astfel de început este clar că întrevederea noastră nu avea să fie una scurtă și formală. Petrecem ora următoare vorbind despre cum s-a format universul, discutând despre ce e spațiul vid, interogându-ne în legătură cu nașterea spațiului-timp și sfârșitul lui. Marchionne își aprinde țigară după țigară, în vreme ce solicită explicații despre tot. Citesc în ochii lui curiozitate sinceră și uimire.

— As fi vrut să învăț astfel de lucruri în tinerețe. N-am fost niciodată în stare să mă confrunt cu disciplinele științifice. De asta am obținut licența în Filosofie. Apoi viața m-a dus în cu totul altă direcție.

Și îmi povestește despre adolescența lui deloc simplă din Canada și despre împrejurările, unele întâmplătoare, care l-au făcut să ajungă liderul uneia dintre cele mai importante companii din lume.

Când secretara ne anunță că șoferul care trebuie să mă însoțească la aeroport este cam agitat pentru că risc să pierd zborul de întoarcere, trebuie să ne luăm rămas-bun. Înainte să ne despărțim, Marchionne a vrut o dedicație pe La nascita imperfetta delle cose, iar eu l-am prevenit că o să-l ascult data viitoare ca să verific dacă a citit-o. Când primesc primul telefon, după vreo două săptămâni, îmi dau seama că a intrat în joc.

Încep de acum vizite frecvente care mă duc din nou la Modena după câteva luni, cu ocazia întâlnirii anuale pe care Ferrari o organizează cu managerii celor mai importanți parteneri. La cină continuăm jocul nostru cu întrebările, de data asta implicându-i și pe comeseni. Și petrecem seara discutând despre găuri negre, despre Stephen Hawking și despre unde gravitaționale. Apoi, cu puțin înainte de servirea desertului, Marchionne oprește totul și mă invită să iau cuvântul. Îmi cere să povestesc despre cum a luat naștere universul și despre descoperirea bosonului Higgs și să nu am milă:

— Dați tare în ei, domnule profesor. Vreau ca ignoranții ăștia să înțeleagă care sunt lucrurile cu adevărat importante pe lume.

La finalul serii, în timp ce mă ia de braț, îmi spune:

— Peste vreo doi ani mă retrag din toate astea și mă apuc din nou să studiez fizica. Trebuie să-mi promiteți că îmi pregătiți o scurtă listă de texte, de popularizare, dar nu prea, despre mecanica cuantică și particulele elementare, care să-mi permită să înțeleg mai bine.

Spun adesea că marile probleme pe care fizica le abordează sunt în fiecare dintre noi și că acea curiozitate primordială arde încă în sufletul oricui. Promit să-i trimit bibliografia, dar nu reușesc să-mi ascund un oarecare scepticism în privire.

— Domnule profesor, credeți-mă, o s-o fac.

Niciunul dintre noi doi nu și-a putut imagina în acel moment cât de repede aveau să fie răsturnate aceste planuri.

Introducere. Marea poveste a originilor

Când, cu aproximativ 40 000 de ani în urmă, al doilea val de Homo sapiens a venit din Africa, neanderthalienii populau deja multe regiuni ale Europei. Organizați în mici clanuri, locuiau în grote care astăzi ne restituie dovezi foarte clare ale unui univers simbolic complex. Simboluri și desene cu animale pictate pe pereți, cadavre îngropate în poziție fetală, oase și stalactite mari dispuse în cercuri ritualice. Sunt nenumărate mărturiile unei civilizații care avea, cel mai probabil, un limbaj sofisticat pe care nu-l vom cunoaște niciodată.

Este așadar posibil să ne imaginăm o poveste a originilor lumii care deja face să răsune în acele caverne, cu bătrânii care transmit celor mici — puterea cuvântului și magia memoriei — ecoul unei povești străvechi. Se vor succeda mii de generații până când Hesiod, în Teogonia, să ne lase o mărturie scrisă a acestei povești, țesând primul o legătură între poezie și cosmologie.

Acea poveste a originilor continuă până în ziua de azi, grație cuvintelor științei. Ecuațiile nu au puterea evocatoare a limbajului poetic, dar conceptele cosmologiei moderne — universul care se naște dintr-o fluctuație a spațiului vid sau din inflația cosmică — încă ne taie răsuflarea.

Totul se naște dintr-o întrebare, simplă și inevitabilă: „De unde vin toate astea?“

O întrebare care încă răsună, în orice colț al lumii, între indivizi care aparțin celor mai diferite culturi, trăsătură comună a unor civilizații aparent foarte îndepărtate. Își pun această întrebare copii și manageri, oameni de știință și șamani, astronauți și ultimii reprezentanți ai acelor mici populații de vânători-culegători care supraviețuiesc, izolate, în unele regiuni de pe insula Borneo sau în pădurea amazoniană.

O chestiune într-atât de elementară, încât îți poți imagina că ne-a fost transmisă chiar de speciile care ne-au precedat.

Miturile fondatoare și știința

Pentru triburile Kuba din Congo, universul a fost creat de Mbombo, stăpânul unei lumi întunecoase, care a vomitat Soarele, Luna și stelele pentru a scăpa de o îngrozitoare durere de stomac; conform grupului etnic Fulani din Sahel, Doondari a fost eroul care a transformat o enormă picătură de lapte în pământ, apă, fier și foc; pentru pigmeii din pădurile Africii ecuatoriale, totul s-a născut dintr-o imensă țestoasă care-și depunea ouăle, înotând, în apa primordială.

La originea majorității poveștilor mitologice există aproape întotdeauna ceva indistinct care înfricoșează: haosul, tenebrele, o întindere lichidă și fără formă, o mare ceață, un un peisaj dezolant. Până când o ființă supranaturală intervine să dea formă, să aducă ordine. Și iată că apar marea reptilă, oul primordial, eroul sau creatorul care separă Cer și Pământ, Soare și Lună și dă viață animalelor și oamenilor.

Instaurarea ordinii este o etapă necesară, pentru că stabilește regulile, pune bazele unei ritmicități care mar­chează viața comunităților: ciclurile zilei și nopții și alternarea anotimpurilor. Dezordinea primordială amintește teama ancestrală, groaza de a cădea pradă forțelor dezlănțuite ale naturii, fie că sunt ele sălbăticiuni feroce sau cutremure, perioade de secetă sau inundații. Dar când natura este modelată să urmeze regulile dictate de cine a adus ordine în lume, iată că fragila comunitate umană poate supraviețui și se poate reproduce. Ordinea naturală se oglindește în ordinea socială, în ansamblul de reguli și de tabuuri care definesc ce se poate face și ce este absolut interzis. Dacă grupul, tribul, poporul întreg se vor comporta conform legilor stabilite de acel pact primordial, acea împrejmuire de norme va proteja comunitatea de dezagregare.

Din mit se vor naște apoi alte structuri, care vor deveni religie și filosofie, artă și știință, discipline care se vor încrucișa și se vor fertiliza pe rând, permițând înflorirea unor civilizații milenare. Această împletire se rupe începând din momentul în care disciplinele științifice cunosc o dezvoltare plină de avânt, complet disproporționată în comparație cu celelalte. Și atunci ritmul somnolent al unor societăți neschimbate timp de secole este în mod neașteptat întrerupt de succesiunea unor descoperiri care modifică profund modul de viață al unor întregi popoare. Brusc, totul se schimbă și continuă să se schimbe cu o viteză înspăimântătoare.

Odată cu dezvoltarea științei se naște modernitatea, societățile devin dinamice și în continuă transformare, grupurile sociale intră într-o stare de agitație, clasele dominante se supun unor schimbări profunde, echilibre de putere seculare sunt răsturnate în decursul a câtorva decenii, dacă nu chiar a câtorva ani.

Dar transformările cele mai profunde nu privesc maniera în care comunicăm sau producem bogăție, modul nostru de a ne îngriji sau de a călători. Schimbările cele mai radicale se produc încă o dată în modul nostru de a concepe lumea și, deci, de a ne poziționa, pe noi înșine. Povestea originilor care derivă din știința modernă capătă foarte repede o consistență și o unitate cu care este dificil să te întreci. Nicio altă disciplină nu poate oferi explicații mai convingătoare, verificabile și în concordanță cu zecile de mii de observații realizate de oamenii de știință.

Deși scenariul în care se mișcă omenirea pierde progresiv trăsăturile magice și misterioase care l-au însoțit timp de milenii, viziunea lumii care încet-încet se dezvoltă este cât se poate de incredibilă. Știința ne istorisește originile sub forma unei narațiuni mult mai imaginative și puternice decât poveștile mitologice. Pentru că oamenii de știință, ca să construiască această poveste, au sondat cotloanele cele mai tainice și mai mărunte ale realității, s-au aventurat în explorarea celor mai îndepărtate lumi și au fost nevoiți să se confrunte cu stări ale materiei atât de diferite în comparație cu cele obișnuite, încât mințile lor aproape că au început să șovăie.

De aici se nasc schimbările de paradigmă care definesc o epocă și modifică în manieră ireversibilă relațiile noastre. Succedarea cu repeziciune a descoperirilor științifice este cea care marchează ritmul acestei mișcări subterane, ca presiunea puternică a unei magme incandescente care deformează scoarța terestră și uneori o distruge în mod iremediabil.

Povestea despre originea universului pe care o spune știința ne condiționează deja viețile, modifică în profunzime fundamentele pe care se vor construi noi pacte sociale, deschide scenarii inedite, de oportunități și de riscuri, determină viitorul noilor generații.

De aceea istoria originilor relatată astăzi de știință trebuie să fie cunoscută de toți, așa cum se întâmpla în orice comunitate din Grecia antică, în care oricine știa care sunt miturile fondatoare ale propriului polis. Totuși, ca să faci asta, ai de trecut un mare obstacol: trebuie să te confrunți cu dificultatea limbajului științific.

O limbă complicată

Totul se naște dintr-un episod aparent marginal, întâmplat acum mai bine de patru sute de ani, care-l are ca protagonist pe un profesor de geometrie și mecanică de la Universitatea din Padova, originar din Pisa. Când Galileo Galilei începe să modifice ciudatul tub realizat de un optician olandez ca să facă din el un instrument de observație a corpurilor cerești, nu-și imaginează niciun pic de ce necazuri va avea parte; și cu atât mai puțin poate să prevadă revoluția pe care observațiile lui o vor provoca în întreaga lume.

Ceea ce Galilei vede prin acel sistem de lentile îl lasă fără cuvinte: Luna nu este acel corp ceresc perfect, descris în textele marilor autorități ale vremii, nu este compusă din materie nealterabilă, ci are munți, cratere cu marginile crestate și întinderi plane asemănătoare cu ale Pământului; Soarele are pete și se rotește în jurul axei sale; Calea Lactee este o aglomerare imensă de aștri; „micile stele“ care îl înconjoară pe Jupiter sunt sateliți asemănători cu Luna care îl orbitează.

Când, în 1610, publică toate astea în Sidereus nuncius, sau Anunțul stelar, provoacă, poate inconștient, o avalanșă care va târî după ea un sistem de credințe și valori aflat în vigoare de mai bine de 1 000 de ani și pe care nimeni nu îndrăznise niciodată să-l pună în discuție.

Odată cu Galilei se naște modernitatea: omul se eliberează de orice tutelă și rămâne solitar, înarmat doar cu propria judecată, în fața măreției universului. Omul de știință nu mai caută adevărul în cărți, nu-și înclină capul în fața principiului de autoritate, nu mai repetă formulele pe care le transmite tradiția, ci supune totul celei mai necruțătoare critici. Știința devine căutare creativă de „adevăruri provizorii“ prin intermediul unor „experiențe sensibile“ și „demonstrații necesare“.

Puterea metodei științifice constă în folosirea de conjecturi verificate cu ajutorul unor instrumente care permit observarea, măsurarea și catalogarea celor mai diferite fenomene ale naturii. Rezultatele experimentelor, cele pe care Galilei le numește „experiențele sensibile“, sunt cele care decid dacă o conjectură funcționează sau trebuie abandonată.

Pornind de la observațiile lui, se vor găsi curând dovezi incontestabile în sprijinul teoriilor „nebunești“ ale lui Copernic și Kepler, iar viziunea lumii se va schimba radical, așa încât nimic nu va mai fi ca înainte. Arta, etica, religia, filosofia, politica, totul, în fine, va ieși profund schimbat din această revoluție conceptuală care-l va pune pe om, cu rațiunea lui, în centrul tuturor lucrurilor. Răsturnările pe care noua abordare le va produce, într-un interval de timp, în fond, limitat, vor fi atât de temeinice, încât se dovedește dificil să găsești precedente.

Știința galileiană este atât de revoluționară tocmai pentru că nu-și arogă dreptul de a deține adevărul, ci caută neîncetat confirmarea previziunilor ei; o entuziasmează gândul de a face să se prăbușească brusc certitudinile dobândite până în acel moment; se autocorectează pe baza verificărilor experimentale; în fine, ca să accentueze conjecturile tot mai complexe, ajunge să exploreze cele mai secrete cotloane ale materiei și ale universului.

Din această abordare meticuloasă și deliberată se nasc concepții noi care explică fenomene echivoce și aparent marginale. Astfel, în timp ce se construiește o viziune a lumii tot mai completă și sofisticată, fenomenele naturale cele mai îndepărtate ajung să fie temeinic cunoscute, până în cele mai mici detalii, și pot fi dezvoltate tehnologii tot mai sofisticate.

Pentru a urma acest drum, prețul care trebuie plătit înseamnă folosirea unor instrumente tot mai complexe și a unui limbaj care se desprinde tot mai mult de simțul comun. Imediat ce ne îndepărtăm de mediul în care se desfășoară viața noastră cotidiană, instrumentele și aparatul conceptual care ritmează activitățile noastre obișnuite se dovedesc complet inadecvate. Când se explorează dimensiunile minuscule în care se ascund secretele materiei sau imensele spații cosmice care ne relatează originea universului, avem nevoie de echipamente foarte speciale și de ani de pregătire.

Acest lucru nu trebuie să uimească. Chiar și explorările cele mai aventuroase de pe Pământ presupun mult efort și instrumente speciale. Gândiți-vă la competițiile nautice extreme, la escaladele pe Himalaya sau la expedițiile în abisurile oceanice. De ce explorarea științifică ar trebui să fie mai simplă?

Iată că cine își dorește într-adevăr să aprecieze fizica va trebui să trudească ani de-a rândul, să studieze teoria grupurilor și calculul diferențial, să cunoască temeinic relativitatea și mecanica cuantică, să învețe teoria câmpurilor. Toate lucruri complicate, limbaj și concepte greu de stăpânit temeinic chiar și pentru cine le practică de ani întregi. Dar bariera limbajului specializat care îi împiedică pe cei mai mulți să pătrundă în miezul fremătător al cercetării științifice moderne poate fi îndepărtată ușor. Se poate folosi limbajul comun pentru a explica conceptele de bază și, mai ales, pentru a face accesibilă oricui noua viziune a lumii pe care știința o produce.

O călătorie periculoasă

Dar ca să înțelegem originea universului nostru trebuie să fim dispuși să înfruntăm o călătorie foarte riscantă. Pericolul apare din faptul că trebuie să ajungem cu mintea noastră în medii atât de diferite de cele cu care suntem obișnuiți, încât categorisirile noastre uzuale se dovedesc complet inutile. Suntem constrânși să povestim inefabilul, să ne reprezentăm inimaginabilul, luându-ne la întrecere cu toate limitele unei minți, a noastră, sapiens sapiens, care a fost un instrument foarte puternic pentru explorarea și colonizarea planetei, dar care se dovedește complet incapabilă să înțeleagă în profunzime ce se întâmplă în locuri atât de îndepărtate. La fel ca exploratorii antici, nu avem altă opțiune decât să îndreptăm prora spre orizont, acceptând riscuri și necunoscute ale navigării pe un ocean misterios.

Totuși, în cercetarea științifică este foarte importantă și întoarcerea în portul de acasă. În această privință, cercetătorul seamănă mult cu Ulise care, oriunde se află, visează mereu momentul în care va acosta în Itaca. Întoarcerea acasă înseamnă, chiar și când itinerarul nu a condus spre niciun pământ nou sau oamenii au suferit un naufragiu îngrozitor, că li se pot povesti celorlalți marinari traseele zadarnice și dificultățile periculoase ce pot fi evitate.

Pentru că știința modernă este și o mare aventură colectivă. Avem teorii și hărți care ne ghidează, dar adesea întâmplarea ne conduce în locuri complet necunoscute; avem „nave“ pregătite până în cel mai mic detaliu, dar este de ajuns să neglijezi un amănunt aparent neînsemnat și dezastrul se abate asupra noastră. Comunitatea vâslașilor noștri este una colorată și turbulentă, reunește mii de minți pătimașe, exploratori moderni răbdători și curajoși sau, dimpotrivă, rapizi precum în inventarea de noi stratageme pentru a depăși orice situație neprevăzută.

Chiar dacă scopurile cercetării noastre se apropie mult de chestiuni aproape filosofice (Din ce e făcută materia? Cum se naște universul? Ce sfârșit va avea lumea noastră?), munca fizicienilor experimentali este una dintre cele mai concrete activități care se pot imagina.

Un fizician al particulelor, unul dintre cei 10 000 de cercetători din lume care explorează comportamentul celor mai mici fărâme de materie, nu stă așezat la birou să facă socoteli, să mediteze asupra teoriilor, să imagineze particule noi. Un aparat modern pentru fizica energiilor înalte este cât o clădire cu cinci niveluri, cântărește cât un crucișător și conține zeci de milioane de senzori. Ca să inventezi și să faci să funcționeze aceste miracole ale tehnologiei, este nevoie de mii de persoane și de o muncă intensă, de o atenție „paranoică“ la detalii, care poate să dureze decenii. Ca să construiești instrumente noi, mai rafinate decât cele precedente, ca să lansezi „nave“ mai agile și rapide, petreci ani dezvoltând prototipuri, chinuindu-te să le faci să funcționeze și apoi producându-le pe scară largă. Și chiar și când detectoare, pentru care s-a acordat, cu răbdare, atâta grijă, sunt instalate în experiment și funcționează liniștit luni în șir, trăiești mereu cu groaza catastrofei. Un detaliu neglijat, un cip defect, un conector fragil, un tub de răcire sudat în grabă pot, în orice moment, să producă daune ireparabile întregii acțiuni colective. Diferența dintre un succes științific senzațional și cel mai mare eșec stă adesea ascunsă într-un detaliu stupid și nesemnificativ.

Cele două căi ale cunoașterii

Cum se adună informații experimentale despre nașterea spațiului-timp? Cum fac oamenii de știință să studieze primele scâncete ale universului-copil? Aici intră în joc cele două căi ale cunoașterii, complet independente și total eterogene între ele.

Pe de o parte, fizica particulelor, care explorează microcosmosul. Punctul de pornire este că materia care ne înconjoară — cea care alcătuiește stânci și planete, flori și stele, pe scurt, totul, inclusiv noi — are caracteristici foarte speciale, proprietăți care nouă ni se par obișnuite, dar care sunt în realitate foarte particulare, corelate cu faptul că universul constituie o structură foarte bătrână și foarte rece. Datele cele mai recente ne spun că ceea ce numim „casa noastră“ s-a format cu aproape 14 miliarde de ani în urmă și că este vorba de un mediu într-adevăr glacial, aș spune rece la niveluri imposibile. Pentru noi, care suntem izolați pe planeta Pământ, totul pare călduț și confortabil, dar, imediat ce ieșim din cochilia protectoare a atmosferei, termometrul scade vertiginos. Dacă se măsoară temperatura unui punct oarecare din imensele spații goale care separă stelele sau din spațiul intergalactic, termometrul arată doar câteva grade peste zero absolut: minus 270 de grade Celsius. Materia universului actual, rarefiat, foarte bătrân și foarte rece, se comportă în manieră foarte diferită de cea a universului-copil, care era un obiect incandescent și cu densitate enormă.

Ca să înțelegem ce s-a întâmplat în acele prime clipe de viață, trebuie să ne folosim inteligența, să găsim un mod de a duce din nou minuscule fărâme de materie actuală la temperaturile foarte înalte ale acelor condiții originare. Trebuie să încercăm să facem un fel de călătorie înapoi în timp.

Este ceea ce se realizează cu acceleratoarele de particule. Făcând să intre în coliziune protoni sau electroni de energie înaltă, se utilizează ecuația lui Einstein: energia este egală cu masa înmulțită cu viteza luminii la pătrat. Cu cât e mai mare energia coliziunii, cu atât mai ridicată va fi temperatura locală care se va putea obține și cu atât mai mare masa particulelor care se vor putea produce și studia. Ca să atingi energiile maxime, este nevoie de aparate gigantice, ca LHC (Large Hadron Collider), marele accelerator al CERN, care se întinde pe 27 de kilometri sub pământ, aproape de Geneva.

Iată că, încălzind minuscule porțiuni de spațiu la temperaturi asemănătoare cu cele ale universului primordial, se aduc din nou la viață particule dispărute: particulele ultramasive care populau obiectul incandescent al celor dintâi momente și care au dispărut de foarte mult timp. Grație acceleratoarelor, ele apar din nou pentru o clipă din sarcofagul glacial în care parcă au hibernat și le putem studia în detaliu. În acest fel am descoperit bosonul Higgs. Am adus din nou la viață o cantitate mică de particule după un somn care dura de 13,8 miliarde de ani. Desigur, atât de căutații bosoni s-au dezintegrat imediat în particule mai ușoare, dar au lăsat urme caracteristice în detectoarele noastre. Imaginile acestor dezintegrări speciale s-au acumulat și, în momentul în care aveam certitudinea că semnalul era foarte clar pe fundal și că celelalte posibile cauze de eroare erau sub control, am anunțat lumii descoperirea.

Explorarea microcosmosului, reconstituirea de particule dispărute, studiul stărilor exotice ale materiei care populau universul primordial reprezintă una dintre cele două căi pentru a înțelege primele momente din viață ale spațiului-timp. Cealaltă cale o reprezintă supertelescoapele, instrumente mari care explorează macrocosmosul, care studiază stele, galaxii și roiuri de galaxii, încercând chiar să observe universul întreg. Și în acest caz se utilizează ecuația lui Einstein, care stabilește la c viteza luminii, aproximativ 300 000 de kilometri pe secundă: o viteză foarte mare, dar nu infinită. Iată că, atunci când se observă un obiect foarte îndepărtat, galaxii aflate la distanțe de miliarde de ani-lumină de noi ne apar nu cum sunt acum — este și dificil de definit ce înseamnă acum —, ci cum erau cu miliarde de ani în urmă, adică atunci când au emis acea lumină care abia acum a ajuns la noi.

Cu supertelescoapele, privind obiecte foarte mari și foarte îndepărtate, se pot observa „în direct“ toate fazele principale ale formării universului și se pot aduna date prețioase despre istoria noastră. În acest mod, observând primele semnale timide emise de mii de aștri noi care apar în miezul unor nebuloase de gaz enorme, se înțelege cum apar stelele: se observă cum devin dense gazul și praful în inelele de material care orbitează vreun astru nou, indiciu sigur de sisteme protoplanetare în formare. Așa a apărut Soarele nostru, așa s-au format planetele care îl înconjoară și e minunat să poți vedea toate acestea „în direct“. Mergând și mai departe, asistăm la formarea primelor galaxii, obiecte turbulente care uneori emit enorme cantități de radiație pe toate lungimile de undă, semnul evident al unor nașteri traumatice. Cu ajutorul supertelescoapelor putem, în sfârșit, observa în ansamblul lui frumusețea universului și îi putem măsura unele proprietăți cu o precizie foarte mare. Distribuția locală a temperaturii universului e un fel de memorie incredibilă, care conține urme grăitoare despre ce s-a întâmplat în primele clipe de viață: minuscule fluctuații de temperatură ne vorbesc despre istoria noastră cea mai îndepărtată, cu un limbaj pe care am reușit de mult să-l interpretăm.

Dar lucrul cel mai uluitor este că cele două căi ale cunoașterii, bazate pe metode atât de diferite și aproape străine între ele, gestionate de două comunități complet independente, sunt întru totul coerente: datele colectate în lumea distanțelor infime ale particulelor elementare și în cea a distanțelor cosmice enorme converg, implacabil, spre aceeași poveste a originilor.

Voi, cei ce intrați, lăsați orice prejudecată

Discursul științific presupune mai ales să renunți la orice formă de prejudecată. Adevăraților exploratori nu le este teamă de neprevăzut, dimpotrivă, abia așteaptă să se afle în fața unor fenomene complet neașteptate. La fel ca argonauții mitici, care s-au îmbarcat în căutarea lânii de aur, ei pornesc mai mult din curiozitate decât pentru recompensă. Nu caută pacea interioară, dimpotrivă, le place riscul.

Când se realizează o călătorie spre originea lumii precum cea pe care ne pregătim să o facem, conceptele care ne ghidează viața cotidiană, cum sunt persistența lucrurilor, senzația de calm pe care o avem văzând armonia din jurul nostru trebuie abandonate imediat și pentru totdeauna. Nu vom mai putea să ne referim la univers folosind cuvântul cosmos, ca atunci când totul ne apărea drept un sistem ordonat și normal, pe care îl opuneam haosului, dezordinii alungate în cotloane îndepărtate și nesemnificative.

Suntem atât de condiționați de viața noastră cotidiană, de ce vedem și experimentăm în mod obișnuit în găoacea subțire și sferică în care locuim, încât devine firesc să ne imaginăm că legile care reglementează existența noastră sunt în vigoare în orice alt colț al universului. Vrăjiți de precizia cu care noaptea urmează zilei, de recurența ciclurilor lunare și a anotimpurilor, de persistența stelelor care luminează bolta cerească, ne-am imaginat că pretutindeni sunt în vigoare echilibre similare. Dar nu este așa. Dimpotrivă.

Suntem aici de puține milioane de ani, trăind existențe cu o durată infimă în comparație cu ciclurile oricărui proces cosmic relevant; locuim pe o planetă stâncoasă, călduță, bogată în apă, înconjurată și protejată de o atmosferă confortabilă și de un binevoitor câmp magnetic care, ca niște straturi magice care absorb razele ultraviolete, ne feresc de efectele devastatoare ale razelor cosmice și ale mulțimilor de particule. Soarele nostru, steaua-mamă, este una de mărime medie și se află într-o regiune foarte liniștită și destul de periferică a galaxiei care ne găzduiește. Întregul sistem solar orbitează lent, să zicem, la 26 000 de ani-lumină distanță de centrul Căii Lactee. O distanță de siguranță, căci acolo își face deja cuib o gaură neagră colosală, Sagittarius A*, un obiect greu cât patru milioane de mase solare, capabil să distrugă mii de stele în jurul lui.

Dacă observi apoi, cu atenție, fenomenele care privesc corpuri cerești aparent staționare și placide ca stelele, dai peste obiecte incredibile și descoperi că imense cantități de materie pot să se comporte în mod foarte excentric.

Așa se întâmplă cu pulsarii, obiecte tenebroase și compacte care concentrează într-o rază de aproximativ 10 kilometri masa unuia sau a doi Sori. Zeci de mii de neutroni ținuți captivi de gravitație, care îi strivește, îi comprimă și încearcă să-i fărâmițeze, în timp ce steaua se rotește vertiginos în jurul axei sale, producând uriașe câmpuri magnetice.

Ca să nu vorbim de quasari și blazari, corpuri ultramasive care vuiesc în centrul anumitor galaxii. Găuri negre cu mase disproporționate, de până la câteva miliarde de ori masa Soarelui, capabile să înghită stelele ghinioniste care sfârșesc prinse în laț de câmpul lor gravitațional colosal. Un dans macabru care se desfășoară în decursul a milioane de ani și pe care-l putem observa de pe Pământ, pentru că materia care precipită în spirală, în abis, se răsucește, se dezintegrează și ajunge să emită jeturi de energie înaltă și raze gama pe care detectoarele noastre sunt capabile să le identifice.

Aceste corpuri cerești stranii, stele neutronice și găuri negre, se află la originea teribilei catastrofe ce pare a fi această gestionare obișnuită de întregi regiuni ale „cosmosului“. Dar astăzi pot fi studiate cu mare precizie, până în punctul în care le-am văzut chiar intrând în coliziune între ele și zgâlțâind spațiul-timp cu unde gravitaționale care au ajuns până la noi, la miliarde de ani-lumină distanță.

Dar pentru a înțelege cum sub aparența Cosmosului se ascunde Haosul, nu trebuie să privim atât de departe. Este suficient să observăm de aproape suprafața Soarelui. Ceea ce ne pare un astru liniștit care luminează, placid, zilele noastre, văzut de aproape devine un sistem complex și haotic, alcătuit din nenumărate reacții termonucleare, curenți de convecție, oscilații periodice de mase foarte mari și fluxuri de plasmă proiectate de jur-împrejur de câmpuri magnetice impunătoare. În interiorul stelei noastre se desfășoară o confruntare de forțe titanice, o bătălie care durează de nenumărați ani, cu un învingător anunțat: gravitația. Care, peste câteva miliarde de ani, odată cu consumarea combustibilului nuclear, va reuși, în sfârșit, să fărâmițeze și să strivească straturile interioare, ducând steaua noastră la colaps. Nucleul central va fi comprimat, în timp ce straturile exterioare vor începe să se extindă până vor ajunge la Mercur, Venus și Pământ, făcându-le să se evapore imediat.

Asta pentru că sisteme puternic haotice, văzute de departe, pot apărea ordonate și normale. Și același lucru se întâmplă la extrema cealaltă a observațiilor, în microcosmos.

Dacă observi de foarte aproape cea mai lucioasă și netedă suprafață, dai numaidecât peste dansul haotic al componentelor elementare ale materiei, care fluctuează, oscilează, interacționează și își modifică natura într-un ritm frenetic. Quarcuri și gluoni, care compun protoni și neutroni, își modifică starea neîncetat, interacționând între ei și cu zeci de mii de particule virtuale care îi înconjoară. Materia din planul microscopic urmează implacabil legile mecanicii cuantice, dominate de haos și de principiul incertitudinii. Nimic nu stă pe loc, totul fierbe într-o extraordinară varietate cromatică de stări și posibilități.

Dar când observăm numărul mare ale acestor particule, când structurile devin macroscopice, mecanismele care le reglementează dinamica capătă, într-un mod aproape magic, regularitate, persistență, ordine și echilibru. Suprapunerea unui număr foarte mare de fenomene microscopice întâmplătoare, care se dezvoltă în toate direcțiile posibile, produce stări macroscopice ordonate și persistente.

Poate că este cazul să utilizăm un concept nou pentru a descrie acest dat care pare, în mod real, structural: Haos cosmic ar putea fi oximoronul potrivit pentru a pune în relație cele două entități care în univers se aleargă una pe alta și se joacă de-a v-ați ascunselea. Este un joc pe care-l observăm când sondăm cotloanele cele mai mărunte ale lumii particulelor elementare, dar și în miezul stelelor sau al structurilor gigantice, precum galaxiile sau roiurile de galaxii.

Pentru a înțelege nașterea universului, va trebui să abandonăm, alături de multe altele, prejudecata ordinii. Vom înfrunta o călătorie ghidată doar de imaginație, care va recurge la concepte într-atât de îndrăznețe, încât cea mai plină de fantezie poveste SF se va dovedi banală. Va fi o călătorie care ne va face să cunoaștem teorii care sunt pe cale să schimbe pentru totdeauna viziunea noastră despre lume și, în cele din urmă, poate vom descoperi că am devenit noi înșine diferiți în comparație cu ce eram la început.

Puneți-vă centurile de siguranță, ne pregătim de plecare.