Afluența și plictisul în societatea noastră

Personalitatea pasivă

Dacă voi vorbi despre afluență și plictis, atunci îmi pare folositor să fac niște remarci preliminare despre sensurile acestor cuvinte. Claritatea definițiilor este crucială pentru orice discuție, inclusiv aceasta. Dacă înțelegem sensul unui cuvânt cu toate ramificațiile și conotațiile sale, atunci putem pricepe mai bine anumite probleme care sunt circumscrise de acel cuvânt. Definiția și istoria sa ne ajută să îl înțelegem mai bine.

Sintagma „societatea afluentă“ (uzitată în română ca „societatea abundenței“ — n.t.) ne-a rămas odată cu cartea lui John Kenneth Galbraith cu acest titlu care a apărut în 1958. Afluență derivă din același verb latin (fluere, a curge) ca și fluid și înseamnă, la modul literal, o revărsare. Dar, așa cum știm cu toții bine, o revărsare poate fi bună sau rea. Dacă râul Mississippi se revarsă și inundă malurile, atunci ajungem la un dezastru. Dar faptul că un fermier are o recoltă abundentă și sacii de grâu plini până la refuz înseamnă că este vorba despre o viață plăcută și nu despre o luptă pentru supraviețuire, sau poate să însemne o superfluitate, un exces copleșitor și chiar fatal.

Nu există nimic ambiguu legat de termenii abundență și superfluitate, deși există o mică diferență între sensurile lor etimologice. Abundență vine din latină și este un cuvânt din aceeași rădăcină ca și undă (val), care în română își păstrează sensul primar și are derivate precum unduitor și unduire. Și abundența înseamnă o revărsare, dar ea a căpătat un sens în întregime pozitiv în limba noastră. Cornul abundenței ne aduce o serie de bunătăți când se revarsă. Este asemănător cu acel ținut al abundenței din Vechiul Testament care ne descrie țara în care curge lapte și miere. Sau să ne gândim că mergeți la o petrecere unde sunt băuturi din belșug. Ați putea spune: A fost vin din abundență și v-ați putea referi la un lucru pozitiv. Lucrurile pozitive sunt întotdeauna bine-venite, nu trebuie să le economisim și nu trebuie să ne îngrijorăm că exagerăm azi și nu vom mai avea nimic mâine.

Dar dacă vrem să sugerăm aspectele negative ale revărsării, cuvântul care ne vine în minte este acela de superfluu. Cuvântul, ca și afluent, are la rădăcină verbul latin fluere și superfluitatea este deci o superrevărsare. Aici însă revărsarea este văzută într-o lumină negativă. Este de prisos, risipitoare. Dacă îi spui cuiva: Prezența ta aici e superfluă, de fapt atunci spui: De ce nu pleci? Nu spui: Ce drăguț că ești aici, lucru pe care l-ai spune, mai mult sau mai puțin, atunci când vorbești despre vinul care este la petrecere din abundență. Deci, ori de câte ori vorbim de ceva superfluu, trebuie să ne întrebăm dacă ne referim la o abundență pozitivă și înviorătoare, anume la o afluență, sau la o superfluitate negativă și epuizantă.

Acum să ne oprim asupra termenului plictis, unde găsim că termenul în sine este conotat mai puternic decât definiția curentă a plictiselii, ca sentiment de insatisfacție și epuizare. De etimologie grecească, substantivul este unul dintre derivații verbului a plictisi, care înseamnă, printre altele, a se sătura de ceva sau de cineva1. Ne putem întreba acum, dacă păstrăm în minte cuvintele pe care tocmai le-am dat drept exemplu, dacă superfluitatea nu duce la plictiseală, dezgust sau ură. Dacă așa este, atunci ar trebui să ne punem niște întrebări serioase despre societatea noastră afluentă. Prin noi, vreau să spun societatea industrială modernă care s-a dezvoltat în Statele Unite, Canada și în Europa de Vest. Trăim în afluență? Cine din societatea noastră trăiește în afluență și ce fel de afluență este aceasta, o afluență a abundenței sau o afluență a superfluității? Ca să punem și mai simplu întrebarea: Este o afluență bună sau una rea, anume o superfluitate? Produce afluența noastră plictis? Produce neapărat afluența plictis? Și cum arată în fapt afluența bună, abundentă, dinamică, una care nu duce la plictis? Doresc să discut aici aceste întrebări.

Dar mai întâi aș dori să fac o remarcă preliminară care ne duce către psihologie. Pentru că sunt psihanalist, voi discuta o serie de chestiuni psihologice în cursul acestor remarci și doresc să înțelegeți că punctul meu de vedere este acela al psihologiei abisale, ca să folosesc un sinonim pentru psihanaliză. Aș dori să menționez pe scurt ceva ce vă este familiar multora dintre voi: există două posibilități, două abordări, în studiul psihologic al minții umane. În acest moment, psihologia academică studiază ființele umane în primul rând din punctul de vedere al behaviorismului. Cu alte cuvinte, acest studiu este limitat exclusiv la ceea ce poate fi observat și văzut în mod direct, la ceea ce este vizibil și poate fi de aceea măsurat și cântărit, căci orice nu poate fi văzut și observat în mod nemediat nu poate fi măsurat și cântărit, cel puțin nu cu suficientă precizie.

Psihologia abisală, adică metoda psihanalitică, acționează diferit. Ea are scopuri diferite. Studiul acțiunilor și comportamentului uman nu se limitează la ceea ce e observabil. În schimb, ea examinează natura comportamentului, motivele ce stau la baza acestui comportament. Permiteți-mi să vă dau câteva exemple în acest sens. Puteți să descrieți, de exemplu, zâmbetul unei persoane. Această acțiune poate fi fotografiată, poate fi descrisă în termenii musculaturii feței și așa mai departe. Dar voi știți prea bine că sunt diferențe între zâmbetul unei vânzătoare dintr-un magazin și zâmbetul cuiva care vă antipatizează, dar dorește să își ascundă antipatia, sau zâmbetul unui prieten care se bucură că vă vede. Sunteți capabili să distingeți între mai multe sute de zâmbete care izvorăsc din diverse stări psihice. Toate sunt zâmbete, dar lucrurile pe care le exprimă sunt diferite ca de la cer la pământ. Niciun dispozitiv nu poate măsura sau percepe aceste diferențe. Doar o ființă umană care nu este o mașină — voi, de exemplu — poate face acest lucru. Observați nu numai cu mintea, dar, dacă mi se permite să folosesc o expresie demodată, și cu inima. Întreaga voastră ființă înțelege ce se petrece în fața sa. Puteți simți ce fel de zâmbet vedeți. Și dacă nu puteți simți lucruri de felul acesta, atunci veți avea o grămadă de dezamăgiri în viață.

Sau să luăm un comportament diferit: modul în care mănâncă cineva. Bine, deci cineva mănâncă. Dar cum anume mănâncă? Unul înfulecă. Altul se comportă la masă într-un mod pedant și dă mare importanță ordinii și curățirii farfuriei. Un altul mănâncă fără grabă, fără lăcomie. Savurează mâncarea. Mănâncă cu plăcerea de-a mânca.

Să mai luăm un exemplu. Cineva urlă și se înroșește. Poți conchide că s-a enervat. Sigur s-a enervat. Dar atunci când privești omul respectiv mai îndeaproape și te întrebi ce simte el (poate îl cunoști destul de bine), atunci îți dai seama că se teme. S-a speriat, iar furia lui este doar o reacție la propria lui frică. Și atunci poți privi mai în profunzime și îți poți da seama că este un om care se simte neajutorat și neputincios, cineva căruia îi e teamă de orice, de viață în sine. Deci ați făcut trei observații: că este furios, că este înfricoșat, că se simte în mod profund neajutorat. Toate cele trei observații sunt corecte. Dar ele se leagă de nivele diferite ale structurii sale psihice. Observația care constată neputința sa este cea care înregistrează la modul cel mai profund ce se întâmplă în interiorul lui. Cu alte cuvinte, dacă reacționați înfuriindu-vă și voi și dacă nu vedeți decât o persoană furioasă în celălalt, atunci nu ați văzut deloc persoana respectivă. Dar dacă vă uitați dincolo de fațada omului furios și vedeți omul înfricoșat, cel care se simte neputincios, atunci îl veți trata diferit, iar furia sa se va atenua pentru că el nu se mai simte amenințat. Din punct de vedere psihanalitic, ceea ce ne interesează în tot ceea ce vom discuta aici nu este doar (și nici exclusiv) comportamentul uman văzut din exterior, ci mai degrabă ce motive are persoana respectivă, care sunt intențiile sale, dacă este conștientă de ele sau nu. Suntem interesați doar de calitatea comportamentului său. Un coleg de-ai mei, Theodor Reik, a spus cândva: „Psihanalistul ascultă cu o a treia ureche“. Avea absolută dreptate. Sau poate că putem spune, ca să folosim o expresie cunoscută, că el citește printre rânduri. El nu vede doar ce i se oferă direct, ci percepe ceva mai mult decât îi este oferit și este observabil. El vede în inima personalității, iar fiecare acțiune a acesteia este doar o expresie, doar o manifestare, dar una care este colorată de întreaga personalitate. Fiecare comportament este un gest ce își are originea într-o anumită ființă umană și numai în aceasta, și de aceea nu există nicio acțiune omenească care să fie identică cu alta, așa cum nu există nicio ființă umană identică cu alta. Ele pot să semene; ele pot să aibă legătură; dar ele nu sunt niciodată la fel. Nu există doi oameni care să ridice mâna în exact același fel, care să meargă la fel, care să-și aplece capul la fel. De aceea poți recunoaște adesea o persoană după mers, chiar dacă nu i-ai văzut fața. Mersul poate fi la fel de caracteristic unei persoane ca și fața acesteia, iar uneori chiar și mai mult, pentru că este mai dificil să îți schimbi mersul decât expresia feței. Putem minți cu fețele. Aceasta e capacitatea pe care o avem și pe care animalele nu o posedă. E mai dificil să minți cu corpul, deși și aceasta se poate învăța.

După aceste remarci introductive, aș vrea să mă opresc acum asupra chestiunii consumerismului ca o problemă psihologică, sau mai degrabă ca o problemă psihopatologică. Puteți întreba: Și ce e cu asta? Toți trebuie să fim consumatori. Toți trebuie să mâncăm și să bem. Avem nevoie de haine, de un loc unde să stăm. Pe scurt, avem nevoie de multe lucruri pe care le folosim și acesta este fenomenul pe care îl numim „consum“. Unde e aici problema psihologică? Aceasta e în firea lucrurilor. Trebuie să consumăm ca să trăim. De acord, dar, dacă spunem aceasta, am ajuns la ceea ce doresc să subliniez: Există consum și consum. Există consum compulsiv, care vine din lăcomie, din comportamentul compulsiv de-a mânca, cumpăra, poseda, folosi din ce în ce mai mult.

Acum ne putem întreba: Și nu e normal? La urma urmei, nu vrem cu toții să sporim ceea ce avem? Problema, dacă există una, este că nu avem destui bani, nu că e ceva în neregulă că dorim să avem din ce în ce mai mult… Îmi dau seama bine că mulți dintre voi simt aceasta. Dar poate că un exemplu vă va arăta că nu este așa de simplu precum pare. Exemplul meu vă va suna cunoscut, dar sper că puțini dintre voi vă veți simți personal afectați de el. Să luăm pe cineva obez, cineva care pur și simplu cântărește prea mult. Obezitatea poate fi cauzată de o disfuncție glandulară, dar adesea este rezultatul mâncatului în exces. Obezul mănâncă adesea, are o slăbiciune pentru dulciuri, ronțăie mereu câte ceva. Și dacă priviți mai atent, veți vedea nu numai că mănâncă în mod constant, dar că simte nevoia să mănânce. Trebuie să mănânce. Nu se poate opri din mâncat așa cum nici fumătorii nu se pot opri din fumat. Și știți că oamenii care se opresc din fumat vor începe să mănânce mai mult. Ei se scuză spunând că oricine se oprește din fumat se îngrașă automat. Și aceasta e una dintre raționalizările comune pe care le dau oamenii pentru că nu fumează. De ce ne agățăm de aceste raționalizări? Pentru că aceeași nevoie, să luăm ceva în gură, să consumăm lucruri, își găsește expresia în mâncat, fumat, băut și cumpărat.

Doctorii îi avertizează constant pe oamenii care mănâncă, beau și fumează în mod compulsiv că pot să moară devreme de inimă. Dacă oamenii își ascultă doctorii și pun capăt acestor obiceiuri, ei cad pradă adesea atacurilor de panică, nesiguranței, iritabilității și deprimării. Aici vedem un fenomen remarcabil: A nu mânca, a nu bea, a nu fuma îi fac pe oameni să le fie teamă. Sunt oameni care mănâncă sau cumpără lucruri nu ca să mănânce sau ca să cumpere lucruri, ci ca să își potolească sentimentele de anxietate și deprimare. Consumul ridicat le oferă un mod de a evada din tristețe. Consumul promite vindecare și, de fapt, satisface o foame, prin care vor fi oarecum alinate depresia și anxietatea. Majoritatea dintre noi știu din proprie experiență că, dacă ne simțim nervoși și deprimați, ne ducem mai des la frigider și ne găsim ușurarea în mâncatul și băutul a ceva ce nu dorim de fapt. Cu alte cuvinte, mâncatul și băutul pot să capete funcția unui drog, a unui tranchilizant. Iar mâncarea și băutura sunt mai plăcute, pentru că au și gust bun.

O persoană deprimată se simte de parcă are un gol pe dinăuntru, se simte ca paralizată, de parcă nu mai poate să acționeze, de parcă nu se mai poate mișca dacă nu o pune cineva în acțiune. Dacă consumă ceva, sentimentul de gol, de paralizie și de slăbiciune o părăsește temporar și se poate simți așa: Sunt totuși o persoană. Există ceva în mine. Nu sunt chiar un zero barat. Și apoi se umple cu lucruri care îi alungă golul interior. Este o personalitate pasivă care simte că valorează foarte puțin și care își exprimă aceste intuiții consumând, devenind homo consumens.

Tocmai am introdus conceptul de „personalitate pasivă“ și veți vrea să știți ce vreau să spun cu aceasta. Ce e pasivitatea? Ce e activitatea? Lăsați-mă să încep cu definițiile moderne ale pasivității și activității, definiții care vă vor fi familiare tuturor. Activitatea este privită ca o acțiune orientată către un scop care necesită energie. Ea poate fi o muncă fizică sau mentală și poate include sportul, căci ne gândim la sporturi în mod utilitar: Participarea la sporturi promovează sănătatea și mărește prestigiul țării noastre sau ne face celebri sau ne face să câștigăm bani. Nu există vreo plăcere în jocul însuși care ne face să facem sport, ci un rezultat final. Oricine se străduiește este activ. Spunem atunci că este „ocupat“. Și a fi „ocupat“ înseamnă să ai o „ocupație“.

Ce constituie pasivitatea din acest punct de vedere? Dacă nu producem rezultate vizibile sau realizări palpabile, atunci am fost pasivi. Lăsați-mă să dau un exemplu evident: Cineva privește la peisaj, stă acolo cinci minute, o jumătate de oră, poate o oră. Nu face nimic, doar privește. Pentru că omul nu face poze, ci doar se cufundă în ceea ce percep ochii lui, poate să ni se pară că e ciudat și poate îi vom privi „contemplarea“ ca pe o activitate. Sau gândiți-vă la cineva care meditează (deși în cultura occidentală e rar să vezi pe cineva care să se cufunde în meditație). El încearcă să devină conștient de sine, de propriile sale sentimente, stări și trăiri interioare. Dacă meditează regulat și sistematic, poate petrece ore întregi așa. Cei care nu înțeleg nimic îl consideră pasiv pe cel ce meditează. El nu face nimic. Poate că întregul său efort este menit să îi alunge toate gândurile, să îl facă să nu se mai gândească la nimic și doar să existe. Acesta poate părea un lucru ciudat. Încercați la un moment dat, doar două minute, și o să vedeți ce greu este, cum mereu vă apare în minte câte ceva, cum mintea o să vă zboare la toate fleacurile, cât de neajutorați deveniți în fața gândurilor, căci ni se pare tuturor aproape insuportabil să stăm nemișcați și să ne oprim gândurile.

Pentru marile culturi ale Indiei și Chinei, acest tip de meditație este vitală. Din nefericire, acesta nu este cazul nostru pentru că, așa ambițioși cum suntem, ne gândim că tot ce facem trebuie să aibă un scop, că trebuie să realizăm ceva, că trebuie să avem un rezultat. Dar, dacă încercăm să punem deoparte aceste rezultate, dacă ne concentrăm să fim răbdători, vom vedea că această „lenevie“ este ceva înviorător.

Tot ce am vrut să sugerez aici este că uzul modern etichetează ca fiind „activ“ comportamentul care produce rezultate vizibile, în timp ce „pasivitatea“ apare ca fiind fără rost. Este un comportament în care noi nu detectăm vreo energie investită. Vedem activitatea și pasivitatea în acel mod datorită felului în care consumăm. Dacă noi consumăm lucruri superflue, „afluența“ noastră negativă ne oferă ceea ce pare a fi activitate din partea noastră, dar aceasta e de fapt pasivitate. Cum arată acea activitate creativă marcată de o „afluență bună“, de bogăție și de rezistență, care ne va permite să fim ceva mai mult decât niște simpli consumatori?

Plictisul în societatea modernă

Haideți să reflectăm o clipă la definițiile clasice ale activității și pasivității pe care le găsim la Aristotel, Spinoza, Goethe, Marx și la alți gânditori din lumea occidentală în ultimii două mii de ani. Activitatea este înțeleasă ca ceva care exprimă potențialitățile inerente din oameni, care ajută la venirea pe lume, la aducerea la viață a aptitudinilor noastre atât fizice, cât și emoționale, atât intelectuale, cât și artistice. Poate că unii dintre voi nu vor înțelege complet ce vreau să spun când mă refer la puterile inerente în oameni, căci ne gândim la putere și energie ca fiind apanajul mașinilor, mai degrabă decât ca găsindu-se în oameni. Și orice puteri posedă ființele umane, acestea sunt canalizate în principal către inventarea și operarea mașinilor. Pe măsură ce ne minunăm tot mai mult de puterea mașinilor, înțelegem din ce în ce mai puțin minunatele puteri (în sensul de potențialități) ale ființelor umane. Nu mai credem versurile din Antigona lui Sofocle: „În lume-s multe mari minuni/ Minuni mai mari ca omul nu-s“. O rachetă care poate zbura pe Lună poate părea mai minunată decât simplele ființe umane. Și, într-un anumit fel, simțim că prin invențiile noastre moderne am creat lucruri mai minunate decât Dumnezeu atunci când a creat omul.

Trebuie să ne reorientăm gândirea dacă dorim să ne centrăm atenția asupra conștiinței umane și asupra dezvoltării vastului potențial pe care îl au ființele umane. Avem nu numai capacitatea de a vorbi și de a gândi, dar și capacitatea de a înțelege mai profund, de a dovedi un plus de maturitate, o capacitate de a iubi și de-a ne exprima artistic. Toate aceste lucruri șed în noi, ca potențial, așteptând să fie dezvoltate. Activitatea, a fi activ într-un mod în care autorii pe care i-am numit îl înțeleg, înseamnă exact aceasta: să aduci la lumină, să manifești aceste puteri pe care ființele umane le au, dar care de obicei rămân ascunse sau reprimate.

Mi-ar plăcea să vă citesc niște rânduri din Karl Marx aici. Vă veți da repede seama că e un Marx diferit de cel cu care vă întâlniți la universitate, în media, în propaganda de stânga sau de dreapta. Citatul este din Manuscrisele economico-filosofice (trad. rom.: Editura Politică, 1987, p. 123): „Dacă-l consideri pe om ca om și relația sa cu lumea ca relație umană, vei putea schimba dragostea numai pe dragoste, încrederea numai pe încredere etc. (...) Dacă vrei să exerciți influență asupra altor oameni, trebuie să fii om cu reală capacitatea de stimulare și antrenare. Fiecare din relațiile tale cu omul — și cu natura — trebuie să fie o exteriorizare determinată, corespunzătoare obiectului voinței tale, a vieții tale individuale reale. Dacă iubești fără să trezești la rândul tău iubire, dacă prin manifestarea ta vitală de om care iubește nu reușești să devii om iubit, iubirea ta e neputincioasă, este o nefericire“.

Este clar că Marx vorbește despre iubire aici ca despre un fel de activitate. Arareori se gândește omul modern că poate crea ceva prin iubire. Dorința sa obișnuită și aproape exclusivă este să fie iubit, nu să emane el însuși iubire, nu să trezească iubirea în alții prin iubirea sa pentru ei și astfel să creeze ceva nou, ceva care nu existase pe lume înainte. De aceea crede că a fi iubit este pur și simplu ceva accidental sau ceva ce poți să faci să apară dacă vei cumpăra o serie de lucruri care se presupune că te fac iubit, orice începând cu apă de gură sau un costum elegant sau o mașină scumpă. Acum, exact ce vor face pentru tine apa de gură potrivită sau costumul elegant nu știu exact să spun. Dar ceea ce știu e că e regretabil că mulți bărbați sunt iubiți pentru mașinile lor sofisticate. Și aici aș putea adăuga desigur că mulți bărbați își iubesc mai mult mașinile decât soțiile. Oricum, ambii parteneri dintr-un astfel de aranjament sunt mulțumiți deopotrivă, dar, după ceva vreme, se plictisesc unul de altul și posibil încep să se urască unul pe celălalt pentru că ambii au fost înșelați sau cel puțin se simt înșelați. Deși au crezut că au fost iubiți, în realitate ei doar au pretins că e vorba de iubire. Ei nu au practicat o iubire activă.

În mod similar, atunci când spunem, în sensul clasic al cuvântului, că cineva e pasiv, nu vrem să spunem că stă locului, reflectează, meditează sau se uită la natură; vrem să spunem că el este impulsionat de forțe pe care nu le poate controla, că el nu poate acționa, ci doar reacționa.

Legat de reacție, nu ar trebui să uităm, desigur, că cea mai mare parte a activității noastre constă în reacția la stimuli și la situații, care, pentru că ne-am familiarizat cu ele, declanșează în noi un răspuns dat atunci când percepem semnalul potrivit. Deoarece câinele din experimentul lui Pavlov învățase să asocieze mâncarea cu sunetul clopoțelului, lui i se făcea foame ori de câte ori auzea clopoțelul. El era foarte „activ“ când alerga către castronul cu mâncare. Dar activitatea respectivă era doar o reacție la un stimul. Câinele funcționa ca o mașină. Behaviorismul se ocupă de procesele de acest tip: Omul este o ființă reactivă. Dacă îi dai un stimul, el va reacționa la acesta. Putem face experimente în același mod pe șobolani, șoareci, maimuțe, ființe umane și chiar cu pisici, deși cu pisicile lucrurile nu merg mereu așa cum ar trebui. Oamenii, din păcate însă, sunt cei mai susceptibili la această abordare. Behaviorismul asumă că întreg comportamentul uman este guvernat de principiul recompenselor și pedepselor. Recompensele și pedepsele sunt doi mari stimuli și ființa umană va reacționa probabil la ele în modul în care o face orice alt animal. Omul va învăța să facă lucruri pentru care va fi răsplătit și să evite lucrurile pentru care există amenințarea pedepsei. El nu trebuie neapărat pedepsit, căci simpla amenințare cu pedeapsa este suficientă. Din când în când, desigur, câțiva oameni trebuie cu adevărat pedepsiți pentru ca amenințarea pedepsei să nu rămână doar o simplă amenințare.

Acum să vedem ce înseamnă să fii „impulsionat“. Să luăm de exemplu pe cineva beat. Persoana respectivă poate fi „activă“. Ea strigă și își agită brațele. Sau ne putem gândi la cineva în acea stare psihotică pe care o descriem ca fiind „maniacală“. Persoana respectivă este hiperactivă; crede că poate ajuta lumea întreagă; intră în vrie, trimite telegrame, pune totul în mișcare. Pare să fie un om extraordinar de activ. Dar știm că, în primul caz, motorul activității e reprezentat de alcool, iar la pacientul maniacal, e vorba de o disfuncție electrochimică a creierului. Manifestările externe în ambele cazuri par însă să fie acelea ale unei activități intense.

„Activitatea“, care este fie o simplă reacție la un stimul, fie o „impulsionare“, fie o compulsie manifestată ca o pasiune, este, de fapt, pasivitate, oricât de mare impact ar avea ea. Cuvintele „pasiune“ și „pasiv“ vin de la passio și, respectiv, de la passivus — ambele trimit la verbul latin „a pătimi“. Deci dacă spunem că cineva este o persoană „pasională“, atunci facem un compliment destul de îndoielnic. Filosoful Schleiermacher a spus cândva: Eifersucht ist eine Leidenschaft, die mit Eifer sucht, was Leiden schafft (Gelozia este o pasiune care caută entuziast ceea ce aduce pătimirea). Aceasta se poate spune nu numai despre gelozie, ci despre orice pasiune care capătă un caracter compulsiv: ambiția, lăcomia, setea de putere, pofta nemăsurată. Toate dependențele sunt pasiuni care creează pătimire. Ele sunt forme de pasivitate. „Pasiunea“ a căpătat un înțeles mai larg în uzul modern și, de aceea, a pierdut claritatea de care era cândva caracterizat termenul. Nu voi explora aici motivele pentru care lucrurile s-au petrecut astfel.

Acum, dacă privim mai îndeaproape activitatea oamenilor care doar reacționează sau acționează compulsiv, oameni care sunt deci pasivi în sensul clasic al cuvântului, vom observa că reacțiile lor nu merg niciodată într-o direcție nouă. Reacțiile lor sunt mereu la fel. Același stimul va produce mereu aceeași reacție. Poți prezice cu siguranță ce se va întâmpla de fiecare dată. Totul poate fi calculat. Nu există nicio dovadă de individualitate aici; nu există niciun fel de reflecție; totul pare programat: același stimul, același efect. Vedem că se întâmplă același lucru pe care îl observăm la cobaii din laborator. Pentru că behaviorismul vede ființa umană în primul rând ca pe un mecanism, ea face aceleași asumpții în legătură cu aceasta: Un anume stimul va provoca o anumită reacție. Studiul și explorarea acelui fenomen și formarea de prescripții bazate pe el este ceea ce numesc behavioriștii știință. Poate că este o știință, dar nu una despre om, căci ființa umană nu reacționează niciodată de două ori la fel. În fiecare moment, ea este o persoană diferită. Și, deși ea nu poate niciodată să fie o persoană total diferită, ea nu este niciodată mereu la fel. Heraclit a exprimat aceeași idee atunci când a spus: „Este imposibil să te scalzi de două ori în același râu“. Motivul este, desigur, că râul curge în permanență. Aș spune că psihologia behavioristă poate fi o știință, dar nu este o știință a omului. Este mai degrabă o știință a omului alienat, realizată cu metode alienate de către oameni alienați. Poate să ne dezvăluie anumite aspecte ale naturii umane, dar nu ajunge la ceea ce este vital, la ceea ce e specific uman în legătură cu ființele umane.

Aș vrea să vă dau un exemplu care ilustrează diferența dintre activitate și pasivitate, un exemplu care a avut un mare impact asupra psihologiei industriale din America. Compania Western Electric l-a însărcinat pe profesorul Elton Mayo să afle cum ar putea fi îmbunătățită productivitatea muncitoarelor necalificate de la uzina Hawthorne din Chicago. Mayo a plecat de la premisa că muncitoarele vor fi probabil mai productive dacă vor avea o pauză de zece minute dimineața și, poate, o altă pauză de zece minute după-amiaza și așa mai departe. Muncitoarele necalificate aveau sarcina foarte monotonă de a înfășura bobine pentru electromagneți. Această muncă nu necesita nici îndemânare și nici efort; era cea mai pasivă și mai plictisitoare muncă. Elton Mayo le-a explicat experimentul muncitoarelor și apoi le-a dat o pauză de după-amiază. Productivitatea a crescut imediat. Toată lumea a fost, desigur, încântată să vadă cât de bine a funcționat strategia. Apoi Mayo a trecut la următoarea etapă și le-a dat muncitoarelor o pauză și dimineața, iar productivitatea a crescut din nou. Și alte îmbunătățiri la nivelul condițiilor de lucru au adus câștiguri și mai mari în ceea ce privește productivitatea, deci părea că teoria lui Mayo fusese indiscutabil dovedită.

Orice alt profesor și-ar fi întrerupt experimentul în acel moment și i-ar fi sfătuit pe cei de la conducerea Western Management să sacrifice douăzeci de minute de timp de lucru pe zi în interesul creșterii productivității. Nu însă și Elton Mayo, care era un om foarte ingenios. El s-a întrebat ce se va întâmpla cu muncitoarele dacă le retrăgea privilegiile obținute. Deci a anulat pauza de cafea — și productivitatea a continuat să crească. Apoi a retras și pauza de după-amiază. O altă creștere de productivitate. Și tot așa. În acest moment, unii cercetători ar fi ridicat din umeri și ar fi declarat experimentul ca fiind eronat. Dar, în acest fel, Mayo și-a dat seama că, pentru prima dată în viață, muncitoarele necalificate începuseră să se intereseze de ceea ce făceau. Înfășurarea bobinelor era la fel de monotonă ca și până acum, dar Mayo le explicase experimentul muncitoarelor și le implicase în el. Ele simțeau că munceau într-un context ce avea un scop, că ele contribuiau la ceva care aducea profit nu numai directorilor anonimi, ci și muncitoarelor. Mayo a fost astfel capabil să demonstreze că acest interes neașteptat a fost factorul care a îmbunătățit producția. Experimentul a inspirat o nouă abordare în psihologia industrială: interesul cu care își făceau oamenii munca părea să aibă un impact mai mare asupra productivității decât pauzele, măririle de salariu sau alte privilegii. O să revin la aceasta din nou, dar ceea ce am vrut să fac a fost să explic diferența dintre activitate și pasivitate. Atâta timp cât muncitoarele de la Western Electric nu își făceau munca cu interes, ele rămâneau pasive. Dar în momentul în care au fost implicate în experiment, ele au simțit că aduceau o contribuție reală; au devenit active și au dezvoltat o atitudine complet diferită față de ceea ce făceau.

Să luăm un exemplu mai simplu. Să ne imaginăm un turist (cu un aparat foto, desigur) care ajunge undeva și găsește un munte, un lac, un castel sau o expoziție. Nu poate să se bucure de ceea ce vede pentru că e mai preocupat de fotografia pe care o va face. Pentru el, singura realitate relevantă este ceea ce poate înregistra pe peliculă și ceea ce poate poseda, nu cea care este de fapt în fața lui. Al doilea pas, fotografia, vine înaintea primului, a actului însuși de a vedea. Odată ce turistul are fotografia, el o poate arăta prietenilor ca să sugereze că el însuși a creat acest segment al lumii; sau zece ani mai târziu își poate aminti că a fost acolo la momentul respectiv. Dar, în orice caz, fotografia, percepția artificială, a sufocat percepția originală. Mulți turiști nici măcar nu se uită mai întâi la obiectivele vizitate. Ei pur și simplu își scot aparatul foto. Un fotograf bun o să încerce să observe mai întâi cu ochii lui acea imagine sau perspectivă pe care mai apoi va încerca s-o capteze cu aparatul de fotografiat. Acest act de contemplare preliminară este un tip de activitate. Diferența dintre cele două moduri de a vedea nu poate fi măsurată în laborator, dar expresia de pe fețele oamenilor o să vă indice acest lucru. Un om care a văzut ceva frumos o să aibă o expresie de plăcere pe chip. El poate alege apoi să fotografieze ceea ce a văzut. Există oameni (deși puțini) care aleg în mod deliberat să nu facă fotografii pentru că acestea o să aibă impact asupra amintirilor lor. Cu o fotografie, amintirea ta este limitată la ceea ce îți arată fotografia. Dar dacă încerci să îți amintești un peisaj fără ajutorul unei imagini, vei vedea că acel peisaj s-a născut în tine. Scena se întoarce și este la fel de vie în ochiul minții tale ca în realitate. Nu este doar o amintire schematică, ca un cuvânt pe care ți-l amintești. Tu recreezi acel peisaj pentru tine; tu ești cel care produce scena pe care o vezi. Acest tip de activitate reîmprospătează, luminează și dă putere energiilor noastre vitale. Pasivitatea, în schimb, ne ucide și ne deprimă și ne poate chiar umple de ură.

Să ne imaginăm un moment că ai fost invitat la o petrecere. Știi deja ce o să-ți spună o persoană sau alta, ceea ce vei spune în schimb și ceea ce cealaltă persoană o să-ți comunice ca răspuns. Ceea ce o să spună toată lumea e clar și previzibil, de parcă ai fi într-o lume a mașinilor. Fiecare are părerea proprie, a lui sau a ei. Nimic nu se întâmplă și, atunci când te duci acasă, ești obosit mort, de-a dreptul ostenit. Dar atunci când erai la petrecere, probabil ai avut impresia că ești plin de viață și activ. Vorbeai, așa cum vorbeau și partenerii tăi de conversație cu tine. Poate că te și entuziasmai. Dar toate schimburile tale rămâneau pasive. Tu și partenerii tăi nu făceați nimic decât să vă manifestați vechile euri, iar și iar. Modelul stimulului și al răspunsului se desfășura ca un disc vechi și stricat. Nu apărea nimic nou. Plictiseala triumfa.

La drept vorbind, este un fenomen remarcabil în cultura noastră că oamenii nu recunosc în totalitate sau — poate ar trebui să spunem — nu sunt pe deplin conștienți că plictiseala este o afecțiune gravă. Să luăm de exemplu timpul petrecut la izolare în carceră sau, ca să folosim un exemplu mai puțin drastic, să luăm pe cineva care pur și simplu nu știe ce să facă, indiferent din ce motiv. Dacă persoana nu are resursele în sinea sa de a se implica într-o activitate vitală, de-a produce ceva sau de-a se folosi de capacitățile sale intelectuale, atunci va percepe plictiseala ca pe o povară, ca pe un obstacol, ca pe o paralizie pe care nu va fi capabilă să și-o explice singură. Plictiseala este una dintre cele mai rele forme de tortură. Este un fenomen foarte modern și se răspândește rapid. O persoană care cade pradă plictiselii și nu este capabilă să se apere de aceasta se va simți foarte deprimată. Poate că veți dori să întrebați de ce majoritatea oamenilor nu observă ce boală grea este plictiseala și cât de multă suferință ne cauzează ea. Cred că răspunsul este foarte simplu. Producem azi multe lucruri pe care oamenii le pot consuma ca să își gestioneze plictiseala. Putem să scăpăm în mod convenabil de plictiseală luând un tranchilizant sau bând sau mergând la o petrecere sau certându-ne cu nevestele sau accesând media sau întreținând relații sexuale. O mare parte din ceea ce facem este o încercare de a ne împiedica să admitem că suntem plictisiți. Dar amintiți-vă sentimentul stânjenitor care vă cuprinde atunci când v-ați uitat la un film stupid sau când v-ați înecat plictiseala în vreun alt mod. Amintiți-vă mahmureala care vă cuprinde atunci când vă dați seama că ceea ce ați făcut ca să vă distrați v-a plictisit de moarte și că nu v-ați folosit timpul, ci mai degrabă l-ați omorât. Un alt lucru remarcabil legat de cultura noastră este că facem orice ca să economisim timp, dar, odată ce l-am economisit, ni-l omorâm pentru că nu găsim altceva mai bun de făcut cu el.

Nevoile fabricate

Se consideră în mod curent — nu numai în rândul nespecialiștilor, dar și de către mulți oameni de știință — că ființele umane sunt mașini care funcționează conform anumitor cerințe fiziologice. Acestea suferă de foame și sete; au nevoie de somn; au nevoie de sex și așa mai departe. Nevoile fiziologice și biologice au fost îndeplinite. Dacă acestea n-au fost îndeplinite, oamenii vor ajunge nevrotici, sau, dacă nu mănâncă, de exemplu, ei vor muri. Dacă aceste nevoi sunt îndeplinite, totuși, atunci totul este în ordine. Acum, e o singură problemă cu această perspectivă — anume că ea este extremă. Se poate ca toate nevoile fiziologice și biologice ale persoanei respective să fie satisfăcute, dar ea să nu fie mulțumită, să nu fie împăcată cu sine. De exemplu, ea poate fi bolnavă psihic, deși pare că are tot ce dorește. Ceea ce îi lipsește este impulsul care s-o anime și s-o facă activă.

Dați-mi voie să vă ofer câteva scurte exemple pentru ceea ce vreau să spun. De curând, s-au făcut câteva experimente interesante în care oamenii au fost lipsiți complet de stimuli. Ei au fost plasați în izolare completă într-un spațiu mic unde temperatura și lumina rămân constante. Mâncarea le este împinsă printr-o deschizătură. Li se satisfac toate nevoile, dar nu există stimuli. Condițiile sunt comparabile, cu, să spunem, experiențele fetale din uter. După câteva zile în care sunt expuși la acest experiment, oamenii încep să dezvolte tendințe patologice, adesea schizofrenice. Deși nevoile lor fiziologice sunt satisfăcute, starea de pasivitate este psihologic patogenică și poate duce la nebunie. Ceea ce este o situație normală pentru un fetus (deși chiar și un fetus nu este complet lipsit de stimuli așa cum sunt subiecții acestor experimente) duce la boală la un adult.

În alte experimente, oamenii au fost împiedicați să viseze. Este posibil să faci aceasta pentru că știm că visele sunt însoțite de mișcări foarte rapide ale ochilor. Dacă cel care face experimentul trezește un subiect când vede mișcările rapide ale ochilor, atunci poate să împiedice omul să viseze. Oamenii care sunt supuși acestui experiment, de asemenea, dezvoltă simptome importante de boală. Aceasta sugerează că visele sunt o necesitate psihică. Chiar și atunci când dormim, noi rămânem activi la nivel psihic. Dacă nu se îngăduie acea activitate, ne îmbolnăvim.

Harry Harlow, un psiholog specializat în comportamentul animal, a constatat în experimentele sale cu maimuțe că primatele își mențin interesul timp de zece ore la rând pentru a realiza o sarcină complicată. Ele au muncit constant să demonteze o structură complexă și s-au concentrat răbdător asupra sarcinii.

Nu li s-au oferit pedepse sau recompense. Pentru că Harlow nu a făcut uz de mecanismul de reacție la stimuli, a fost clar că animalele au persistat în munca lor pentru că au fost pur și simplu interesate. Și animalele, în special primatele, pot dezvolta nivele înalte de interes, fără să fie motivate în mod exclusiv de promisiunea mâncării sau de teama de pedeapsă.

Permiteți-mi să menționez un alt exemplu. Ființele umane au produs artă de 30 000 de ani. Tindem să minimalizăm acea muncă astăzi spunând că slujea doar unor scopuri magice. Să ne gândim la imaginile incredibil de frumoase și elegante ale animalelor pe care le avem pe pereții peșterilor. Motivația pentru aceste picturi a fost, se presupune, să asigure succesul vânătorii. Poate că așa este, dar le explică aceasta frumusețea? Nevoile magice ar fi putut fi îndeplinite de picturi și decorații mai puțin artistice pe pereții peșterilor și pe vaze. Frumusețea pe care o putem percepe și aprecia astăzi a fost ceva în plus. Cu alte cuvinte, oamenii au alte interese care merg dincolo de acelea practice, funcționale, vizând obiectele sau ustensilele. Pot fi activi într-un mod creativ, vor să dea formă lucrurilor, să-și dezvolte puterile latente în ei.

Psihologul german Karl Bühler a venit cu sintagma foarte adecvată astăzi de „bucurie a funcției“, pentru a sugera încântarea pe care poate să ți-o aducă o activitate. Oamenilor le place să îndeplinească funcții nu pentru că au nevoie de lucruri, ci pentru actul de-a face ceva, căci utilizarea capacităților lor este în sine o experiență plăcută. Desigur, aceasta are un impact important în educație. O profesoară italiană de geniu, Maria Montessori, și-a dat seama că pot fi instruiți copiii în vechiul sistem de recompense și pedepse, dar că nu pot fi cu adevărat educați. Numeroase studii destinate testării ideii au confirmat că oamenii învață mai ușor atunci când ceea ce fac este în mod inerent satisfăcător.

Cred că ființa umană nu este ea însăși decât atunci când se exprimă pe sine, atunci când face uz de puterile din interiorul său. Dacă nu poate face acest lucru, dacă viața stă doar în posesiuni și uz, și nu în „a fi“, atunci omul degenerează; el devine un lucru; viața lui devine fără rost; devine o formă de suferință. Adevărata bucurie vine cu adevărata activitate, iar adevărata activitate implică utilizarea și cultivarea potențialităților omenești. Nu ar trebui să uităm că exersarea minții încurajează înmulțirea neuronilor. Acesta este un fapt susținut de dovezi fiziologice. Într-adevăr, creșterea în densitate a creierului poate fi precis măsurată și este analogă cu întărirea mușchilor, pe care îi solicităm tot mai mult. Dacă nu ne supunem mușchii la mai mult stres decât acela cu care ei sunt obișnuiți, ei vor rămâne la stadiul de dezvoltare pe care l-au atins, dar nu vor ajunge niciodată să facă ceea ce sunt în mod potențial capabili să facă.

Acum aș vrea să introduc niște considerații sociale și economice în discuția noastră asupra afluenței. Putem distinge între mai multe faze majore din istoria omenirii. Poate ar trebui să începem notând că faza în care omul a evoluat din maimuțe a fost foarte lungă, extinzându-se pe sute de mii de ani. Nu a existat un singur pas sau moment care să fi marcat încheierea dezvoltării umanității. A fost un proces lung în care factorii cantitativi au devenit, treptat, factori calitativi. Procesul evolutiv care a condus la precursorul omului modern a fost mai mult sau mai puțin complet acum 60 000 de ani, și homo sapiens, o creatură care era ca și noi, cei de azi, a apărut acum aproximativ 40 000 de ani. Începuturile noastre sunt, deci, foarte recente.

Ce deosebește omul de animale? Nu postura în două picioare. Aceasta a fost prezentă la maimuțe cu mult înainte să fi început să se dezvolte creierul lor. Nici folosirea uneltelor. Este ceva nou, o calitate necunoscută până atunci: conștiința de sine. Și animalele sunt conștiente. Sunt conștiente de obiectele din jur și știu că acesta e un lucru și acela e altul. Dar atunci când s-a născut ființa umană, ea avea o nouă și diferită conștiință, o conștiință de sine; știa că exista și că era diferită, ceva deosebit de natură, deosebit de alți oameni. Omul se percepea pe sine. Era conștient de cum gândea și de cum se simțea. Din câte știm, nu există nimic analog cu aceasta nicăieri altundeva în regnul animal. Aceasta este capacitatea specifică prin care ne definim ca parte din umanitate.

Din momentul în care omul s-a născut ca ceea ce am numi o ființă umană, el a trăit timp de aproximativ 30 000 de ani înconjurat de greutăți și având o viață scurtă. Trăia vânând animale și adunând mâncare pe care o putea folosi, dar pe care nu o cultiva. Viața în acea perioadă era marcată de sărăcie și lipsuri. Dar apoi a venit o mare revoluție pe care o numisem adesea revoluția neolitică. Revoluția a avut loc cu aproximativ 10 000 în urmă. Omul a început să producă și să creeze bunuri materiale. El nu mai trăia doar din ce se întâmpla să găsească sau din ce vâna, ci devenise agricultor sau păstor. Producea mai mult decât avea nevoie în acel moment, folosindu-și intuiția, inteligența și îndemânarea, pentru a-și procura singur lucrurile de care avea nevoie.

Primii agricultori cu plugurile lor ni se pot părea azi foarte primitivi, dar erau primii oameni care au scăpat de dependența totală față de capriciile naturii, la care fuseseră supuși toți oamenii. Ei erau primii care și-au folosit creierul, imaginația și energia ca să influențeze lumea și să creeze un mediu mai ospitalier pentru ei înșiși. Ei plănuiau; ei se pregăteau pentru viitor și creau pentru prima dată o relativă afluență. Au lăsat în curând în urmă metodele primitive de agricultură și creșterea animalelor. Și-au dezvoltat o cultură, și-au dezvoltat orașe și a urmat o nouă eră pe urmele celeilalte: o epocă caracterizată de afluență relativă. Prin „afluență relativă“ vreau să spun o stare în care sărăcia de mai devreme și lipsurile fuseseră depășite, dar în care noua afluență era prea restrânsă pentru ca toată lumea să se bucure de ea. Minoritatea care controla societatea și acumula putere crescândă ținea ce e mai bun pentru sine, lăsând numai rămășițele majorității. Masa nu era pusă pentru toată lumea. Afluența nu era deloc la îndemână tuturor. Astfel, deși poate simplificăm lucrurile la modul extrem în acest spațiu restrâns, putem vorbi de o relativă afluență (sau de o relativă sărăcie) care a fost o regulă de la începutul revoluției neolitice și care constituie încă, într-o oarecare măsură, și regula de astăzi.

Relativa afluență este o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, oamenii erau în stare să dezvolte culturi. Aveau baza materială de care era nevoie să clădească case, să organizeze state, să-i susțină pe filosofi și așa mai departe. Dar, pe de altă parte, consecința relativei sărăcii era că un grup mic trebuia să exploateze un grup mare. Fără acea majoritate, economia nu ar fi înflorit. Impulsul pentru război nu este, așa cum vor să spună unii, adânc înrădăcinat în ființa umană, în instinctul de distrugere a omului. Războiul și-a avut începuturile în perioada neolitică din momentul în care au existat lucruri demne de luat de la altcineva, iar oamenii au stabilit viața lor în comun în asemenea mod încât ei au putut inventa războiul ca instituție și au putut să-l folosească pentru a-i ataca pe alții care aveau ceva la care râvneau. De obicei avem motive complicate de dat atunci când vrem să explicăm de ce am mers la război. „Am fost atacați“, spunem noi și aceasta se presupune că justifică războiul. Motivațiile reale din spatele războaielor sunt de obicei patetic de transparente.

Deci putem să-i mulțumim relativei afluențe, această realizare a perioadei neolitice, pentru cultură pe de o parte și pentru război și pentru exploatarea omului de către om, pe de cealaltă parte. Începând din acea perioadă ființele umane au trăit mai mult sau mai puțin într-o grădină zoologică. Astfel, întregul domeniu al psihologiei, care se bazează pe observația ființelor umane, poate fi comparat în acest stadiu cu acel gen de etologie în care cunoașterea animalelor se baza doar pe observații făcute la zoo, și nu în sălbăticie. A devenit extrem de clar psihologilor că animalele de la zoo se poartă diferit de animalele din sălbăticie. Solly Zuckerman a observat că babuinii din Grădina Zoologică din Londra din parcul Regent erau extrem de agresivi. El a presupus la început că trăsătura ținea de natura acelui tip de primate. Dar când alți oameni de știință au observat babuinii în sălbăticie, nu i-au găsit deloc agresivi. Închisoarea, plictiseala și limitările asupra libertății — toate aceste lucruri au încurajat dezvoltarea unei agresivități care era absentă în condițiile naturale.

Ceea ce vreau să spun este că atât omul, cât și animalul se comportă diferit atunci când sunt ținuți în captivitate, față de modul în care se comportă atunci când sunt liberi. Dar apoi prima revoluție industrială a adus o mare schimbare relativ la condiția umană, o schimbare care își avea începuturile în Renaștere, dar care a ajuns să se împlinească în secolul douăzeci: Dintr-odată energia mecanică a înlocuit energia naturală, adică energia furnizată de animale și ființe umane. Acum mașinile furnizau puterea care fusese oferită de ființele vii. Și în același timp a apărut o nouă speranță. Dacă energia din natură ar putea fi controlată, atunci toată lumea, nu doar o minoritate, ar putea să se bucure de fructele afluenței.

Pe urmele primei revoluții a venit o alta care s-a numit a doua revoluție industrială. În această revoluție mașinile înlocuiesc nu numai energia umană, ci și gândirea umană. Mă refer aici la știința ciberneticii și la mașinile care au preluat controlul altor mașini și al proceselor de producție. Cibernetica s-a dezvoltat și continuă să crească posibilitățile de producție într-un asemenea grad, încât putem în mod realist prevedea — asumând că războiul nu izbucnește și că umanitatea nu e decimată de foame sau de vreo epidemie — o epocă în care noile metode de producție vor oferi o afluență absolută. În acel moment nimeni nu va fi sărac și nu va avea nevoie de mai mult și toată lumea va cunoaște afluența. Viața omenească nu va mai fi aglomerată cu lucruri de prisos, ci va fi marcată de abundența pozitivă care eliberează oamenii de teama lor de foame, de teama lor de violență.

Societatea modernă a dezvoltat încă un lucru care nu mai existase înainte. Ea produce nu numai bunuri, ci și nevoi. Ce vreau să spun cu aceasta? Oamenii au avut mereu nevoi. Ei au trebuit mereu să mănânce și să bea. Mereu au vrut să aibă case frumoase și așa mai departe. Dar să privim în jur, și vom vedea importanța pe care au căpătat-o reclamele și prezentarea produsului. Este rar ca dorințele să se nască dinăuntrul oamenilor — ele sunt trezite și cultivate din afară. Chiar dacă cineva are un trai bun, el se va simți sărac când se confruntă cu o serie de bunuri pe care cei din advertising tind ca el să și le dorească. Nu este nicio îndoială că industria va reuși să creeze nevoi pe care își propune să le satisfacă și pe care mai apoi le va satisface dacă vrea să supraviețuiască în sistemul prezent, căci în acest sistem producerea de profit este un test de viabilitate. Sistemul economic prezent se bazează pe producție maximă și pe consum maxim. Bunicii noștri considerau un viciu să cumpere ceva pentru care nu aveau bani. Astăzi aceasta a devenit o virtute. Și, tot așa, oricine fără astfel de nevoi artificiale, oricine nu cumpără pe credit, oricine cumpără doar ce are nevoie pare aproape suspect; este o persoană ciudată. Oamenii care nu au televizor ies în evidență. Nu sunt cu totul normali. Unde ne va duce aceasta? Vă pot spune eu. Creșterea nelimitată a consumului produce un tip de persoană ce e sclavă a unui ideal, într-adevăr, a unei adevărate noi religii, religia Țării Minunilor. Dacă ne întrebăm astăzi cum își imaginează omul modern paradisul, vom spune probabil în mod just, contrazicându-i pe mahomedani, că imaginea nu va fi aceea a unui bărbat înconjurat de femei frumoase (desigur, o viziune complet masculină a paradisului oricum). Viziunea sa va fi aceea a unui magazin imens unde găsește de toate și unde va avea mereu destui bani să cumpere nu numai tot ce dorește, dar, de asemenea, cu puțin mai mult decât vecinul. Aceasta este parte din sindrom: sentimentul propriei valori se bazează pe cât de mult are omul respectiv. Și dacă vrea să fie cel mai bun, trebuie să aibă cel mai mult.

Întrebarea unde să te oprești dispare în fața ciclului aproape frenetic de producție și consum, și, deși majoritatea oamenilor din sistemul economic au mai mult decât pot folosi, ei tot se simt săraci, pentru că nu pot ține pasul cu producția sau cu masa de bunuri care se produc. Această situație promovează pasivitate, precum și invidie și lăcomie și, în cele din urmă, un sentiment de slăbiciune, de neputință, de inferioritate. Sentimentul propriei valori ajunge să fie bazat doar pe ceea ce posedă persoana respectivă, nu pe ceea ce este ea.

Criza ordinii patriarhale

După cum am văzut, orientarea vieților noastre în funcție de consum creează un climat de superfluitate și de plictis. Problema este strâns legată de o criză care afectează întreaga lume vestică, dar care acum este în principal nerecunoscută pentru că se dă mai multă atenție simptomelor decât cauzelor de la baza lor. Și aici mă refer la criza culturii noastre patriarhale, autoritare.

Ce este exact acest tip de cultură patriarhală? Permiteți-mi să îmi încep explicația apelând la unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului al nouăsprezecelea, savantul elvețian Johann Jakob Bachofen, care a fost primul care a demonstrat în mod sistematic că societățile se bazează pe două principii structurale complet diferite: unul ginetocratic, matriarhal, respectiv unul patriarhal. Care este diferența?

În societatea patriarhală pe care o cunoaștem din Vechiul Testament și de la romani și pe care o avem și în zilele noastre, tatăl este cel care are în seamă familia și ia deciziile. Atunci când folosesc cuvântul „a avea în seamă“ îl folosesc literal, căci, în mod inițial, în legea primitivă patriarhală femeile și copiii erau proprietatea lui pater familias la fel ca și sclavii și vitele. El putea face ce dorea cu ei. Dacă ne gândim la tinerii de azi, poate părea că au progresat mult față de acea lege arhaică. Dar nu ar trebui să trecem cu vederea faptul că principiul patriarhal a fost forța lumii occidentale, într-o formă mai mult sau mai puțin drastică, timp de patru mii de ani.

În societatea matriarhală lucrurile stăteau invers. Persoana care era cea mai respectată și privită ca fiind, în mod clar, capul familiei și pe care nimeni nu se gândea să o numească „conducător“ este figura maternă. Există o mare diferență dintre iubirea paternă și cea maternă, iar diferența este foarte importantă. Iubirea paternă este, prin natura sa, mereu iubire condiționată. Copiii trebuie s-o câștige îndeplinind anumite criterii. Acum vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Când vorbesc de iubire paternă, nu vreau să spun iubirea Tatălui X sau Tatălui Y, ci vreau să spun iubirea paternă la modul abstract. Max Weber ar fi vorbit de „un tip ideal“. Tatăl își iubește cel mai mult fiul care îi îndeplinește așteptările și cererile. Acel fiu este atunci cel mai probabil să devină succesorul și moștenitorul tatălui. În structura familială patriarhală există de obicei un fiu favorit, în mod obișnuit — dar nu necesar — cel mai mare. Dacă ne întoarcem către Vechiul Testament, vom găsi că acolo există mereu un fiu favorit; el este „cel ales“. Și își mulțumește tatăl în măsura în care i se supune.

Lucrurile stau invers în structura matriarhală. O mamă își iubește copiii în mod egal. Cu toții sunt, fără deosebire, fructul pântecelui său și au nevoie de grija ei. Dacă mamele i-ar hrăni numai pe acei copii care corespund așteptărilor lor și care li se supun, majoritatea copiilor ar muri. După cum știți, un copil nu face decât arareori ceea ce ar vrea mama lui ca el să facă. Dacă mamele ar fi ghidate de iubire paternă, atunci călătoria omului s-ar sfârși din punct de vedere biologic și fiziologic. O mamă își iubește copilul pentru că e copilul ei și de aceea nu se dezvoltă ierarhii în societățile matriarhale. Există însă aceeași iubire care se revarsă asupra celor care au nevoie de dragoste și afecțiune.

Ceea ce tocmai am prezentat aici este doar un mic rezumat al ideilor lui Bachofen. În societatea patriarhală, principiile conducătoare sunt statul, legea, abstractul. În cea matriarhală, sunt legăturile naturale care îi unesc pe oameni. Ele nu trebuie să fie gândite și puse apoi în practică. Ele sunt legături naturale care sunt pur și simplu acolo. Dacă vreți să citiți Antigona lui Sofocle, veți găsi acolo tot ce am încercat să vă spun, într-o formă mai completă și mai interesantă. Piesa relatează o bătălie între principiul patriarhal, întruchipat de Creon, și acela matriarhal, întruchipat de Antigona. Pentru Creon, legea statului este supremă și oricine o nesocotește trebuie să moară. Însă Antigona urmează legea legăturilor de sânge, a umanității, a compasiunii și nimeni nu poate nesocoti această lege supremă. Piesa se încheie cu înfrângerea principiului pe care l-am numi azi „fascist“. Creon este întruchipat ca un lider tipic fascist care nu crede în nimic altceva decât în putere și într-un stat în care individul trebuie să fie total subordonat.

Nu trebuie să uităm să menționăm religia în acest context. Încă de la Vechiul Testament, religia din lumea occidentală este patriarhală. Dumnezeu este descris ca o supremă autoritate căreia trebuie să ne supunem. În budism însă, ca să menționăm o altă mare religie, figura de autoritate nu e prezentă. Perspectiva asupra conștiinței morale ca autoritate internalizată este o dezvoltare inevitabilă a societății de tip patriarhal. Ceea ce spunea Freud atunci când vorbea despre Supraeu este internalizarea comentariilor și interdicțiilor paterne. Tatăl meu nu mai trebuie să-mi spună „Nu face asta!“, ca să mă împiedice să fac ceva. L-am absorbit pe tatăl meu în mine. „Tatăl din interiorul meu“ îmi comandă și îmi interzice ceva. Dar forța comenzii sau interdicției se trage din autoritatea paternă. Descrierea lui Freud a conștiinței morale în societatea patriarhală este corectă, dar el greșește luând acel fel de conștiință ca pe o entitate în sine și neputând să vadă cugetul moral în contextul social. Căci, dacă privim societățile non-patriarhale, vom vedea forme diferite ale conștiinței morale. Nu pot și nu vreau să explic aici în detaliu, dar vreau totuși să menționez că există o conștiință umanistă care stă în opoziție directă cu cea autoritară. O conștiință umanistă este înrădăcinată în individul însuși și îi comunică ce e bun și benefic pentru el, pentru creșterea și dezvoltarea sa. Acea voce vorbește adesea foarte încet, și noi o ignorăm. Dar în domeniul fiziologiei precum și în cel al psihologiei cercetătorii au găsit semne a ceea ce vom numi „conștiința sănătății“, simțul a ceea ce este bun pentru noi. Dacă oamenii ascultă acea voce din interiorul lor, nu se vor mai supune vocii unei autorități externe. Propriile noastre voci interioare ne ghidează în direcții care sunt compatibile cu potențialul fizic sau psihic al organismelor noastre. Aceste voci ne spun: Sunteți pe drumul cel bun aici, sunteți pe calea greșită dincolo.

Trebuie să ne gândim la toate acestea atunci când luăm în considerare criza prezentă a ordinii patriarhale, autoritare, o criză care ne confruntă cu o situație remarcabilă. Și, așa cum am sugerat, această dezintegrare, această criză, este într-un fel legată de problema noastră referitoare la afluență. Haideți să clarificăm. Cu cât mai multe lipsuri trebuie să îndure cineva, cu cât mai supusă trebuie să fie persoana respectivă — altfel spus, ea nu trebuie să se revolte împotriva lipsurilor ce-i sunt impuse. I se spune că lipsurile pe care e forțată să le îndure sunt încărcate cu sens și inevitabile, ceva ce Dumnezeu sau Statul sau legea — sau oricine — îi impune. Dacă nu s-ar supune orbește, atunci s-ar trezi să spună că nu mai vrea să îndure acele lipsuri. Și aceasta ar fi, desigur, extrem de periculos pentru orice ordine socială în care lipsurile și supunerea sunt elemente structurale indispensabile. Societatea așa cum o cunoaștem n-ar mai putea exista dacă mecanismele psihologice și instituțiile sociale nu ar fi înrădăcinat ferm supunerea și acceptarea lipsurilor ca perspectiva cea mai răspândită. Dar, dacă sporește afluența, ideea că trebuie să ne supunem și că trebuie să îndurăm lipsuri își va pierde în mod automat puterea. De ce trebuie să ne supunem unei autorități care ne cere să ne supunem și să îndurăm lipsuri? Putem avea cam tot ce vrem în orice caz. Acesta este unul dintre motivele crizei prezente.

O altă îndoială se leagă de noile metode de producție. În prima revoluție industrială, anume în secolul nouăsprezece și deja într-o bună parte din secolul douăzeci, atunci când mașinile demodate se foloseau încă, era esențial ca muncitorul să se supună pentru că munca sa asigura supraviețuirea familiei. O parte din această supunere forțată este încă cu noi, dar aceasta se schimbă rapid pe măsură ce producția se îndepărtează din ce în ce mai mult de tehnologiile mecanice demodate și merge înspre cele cibernetice. Odată cu noua tehnologie, forma de autoritate obedientă de care era nevoie în secolul XIX nu mai este necesară. Astăzi munca este caracterizată de efortul în echipă și oamenii muncesc cu mașini care, în cea mai mare parte, le corectează greșelile ele însele. Vechea supunere este înlocuită de un nou fel de disciplină în care nu este nevoie de subordonare. Muncitorii se joacă cu mașini cibernetice aproape ca într-un joc de șah. Desigur, aceasta este o exagerare, dar a avut loc o schimbare fundamentală în atitudinea noastră asupra mașinilor. Vechea relație dintre șef și muncitor devine mai puțin răspândită; acum se răspândește un stil unde domnesc cooperarea și interdependența. Permiteți-mi să adaug că noul climat de muncă nu este nici atât de idilic, nici atât de pozitiv, așa cum pare în ceea ce am spus aici. Nu vreau să spun că metodele de producție moderne au pus capăt alienării și că ne-au ajutat să devenim independenți. Tot ce am vrut să fac aici este să atrag atenția asupra importantelor diferențe față de trecut.

Un alt motiv pentru criza ordinii patriarhale și autoritare este revoluția politică. Începând cu Revoluția Franceză am avut o serie de revoluții, dintre care niciuna nu și-a îndeplinit promisiunile și țelurile, dar care, cu toatele, au subminat vechea ordine și au ridicat semnul întrebării asupra vechilor structuri de autoritate. Am fost martori la destrămarea înceată, dar sigură, a supunerii oarbe fără de care nu s-ar fi putut menține sistemul feudal. Chiar o revoluție care are doar parțial succes, o revoluție care nu e un eșec total, demonstrează că nesupunerea poate repurta o victorie.

În moralitatea autoritară există un singur păcat, acela al nesupunerii, și o singură virtute, aceea a supunerii. Nimeni nu va admite deschis — poate doar cercurile reacționare —, dar în realitate convingerea de la baza sistemului nostru educațional și a întregului nostru sistem de valori este sursa tuturor relelor.

Haideți să luăm Noul Testament, de exemplu: Ceea ce au făcut Adam și Eva nu era în sine rău. Din contră, faptul că au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului este ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea umanității. Dar au fost nesupuși și tradiția a interpretat nesupunerea ca păcat originar. Și în societatea patriarhală nesupunerea este de fapt păcatul originar. Dar acum că ordinea patriarhală a fost pusă la îndoială, acum că Statul este în criză și colaps, conceptul însuși de păcat a devenit îndoielnic. Vom reveni asupra acestei chestiuni mai târziu.

Împreună cu revoluția clasei mijlocii și aceea a clasei muncitoare, trebuie să menționăm o altă revoluție: pe aceea feministă. Chiar dacă această revoluție poate să ia turnuri bizare din când în când, ea a dus la progrese remarcabile. Femeile, ca și copiii, erau considerate obiecte, proprietatea bărbaților lor. Aceasta s-a schimbat. Nu au încă avantaje în lumea bărbaților și sunt plătite de exemplu mai puțin decât un bărbat care face aceeași muncă, dar poziția lor per total, conștiința lor de sine, este mult mai puternică decât înainte. Și toate semnele ar trebui să indice că revoluția femeilor va avansa, așa cum va avansa și cea a copiilor și tinerilor. Aceste persoane vor continua să-și definească și să-și articuleze drepturile și să se lupte pentru acestea.

Acum aș mai vrea să menționez ceea ce e, cred, ultimul și cel mai important motiv pentru criza societății patriarhale. De la mijlocul secolului douăzeci, majoritatea oamenilor, dar în special cei tineri, au ajuns la concluzia că societatea noastră e incompetentă. Putem, ce-i drept, să obiectăm că avem mari realizări la activ și că tehnologia noastră a făcut salturi incredibile. Dar aceasta e numai o parte a poveștii. Cealaltă parte este că această societate s-a dovedit incapabilă să împiedice două mari războaie și o serie de războaie mai mici. Nu numai că a permis, dar a și promovat dezvoltări care ne duc la sinuciderea umanității. Nicicând în istorie nu ne-am mai confruntat cu un atât de mare potențial pentru distrugere ca astăzi. Acest lucru dovedește o teribilă incompetență pe care niciun avans tehnologic n-o poate masca.

Atunci când o societate este îndeajuns de afluentă încât se pot face călătorii pe Lună, dar nu poate reduce pericolul de anihilare totală, fie că ne place sau nu, acea societate va trebui să accepte eticheta de incompetentă. Este inaptă și în fața degradării mediului, care amenință tot ce e viu în lume. Foametea domnește în India și în Africa, și în rândul tuturor națiunilor industrializate din lume, dar singura noastră reacție sunt discursuri și gesturi goale. Ne continuăm stilul de viață extravagant de parcă ne-ar lipsi inteligența să vedem consecințele comportamentului nostru. Aceasta demonstrează o lipsă de competență. Ea a năruit încrederea generațiilor mai tinere în noi, și pe drept cuvânt. Și astfel eu simt că, în ciuda meritelor societății noastre orientate către succes, această lipsă de competență în a rezolva cele mai urgente probleme a contribuit la distrugerea încrederii în structura și eficacitatea ordinii autoritare, patriarhale.

Înainte de-a privi consecințele acestei crize, aș vrea să subliniez aici că și în lumea occidentală noi avem doar o societate parțial afluentă. În Statele Unite aproape patruzeci la sută din populație trăiește sub limita sărăciei. De fapt sunt două clase: una care trăiește în afluență și alta a cărei sărăcie este ignorată de toată lumea. În vremea lui Lincoln, marea diferență socială era între sclavie și libertate, dar astăzi ea este aceea dintre afluență superfluă și sărăcie.

Tot ce am spus aici despre homo consumens nu este adevărat în legătură cu oamenii care trăiesc în sărăcie, chit că ei sunt fascinați de ideea că cei care se bucură de lux trăiesc o viață paradisiacă. Cei săraci sunt doar figuranți care vor ajunge să umple ecranele mari la care se uită bogații pentru a se amuza. Tot așa se întâmplă și cu minoritățile. În Statele Unite acest lucru e adevărat pentru cei care nu sunt albi. Dar dincolo de cele mentionate, toate aceste lucruri sunt adevărate oriunde în lume. Este adevărat pentru acele două treimi din toată umanitatea care nu au profitat de ordinea autoritară, patriarhală, este adevărat pentru indieni, chinezi, africani și așa mai departe. Dacă ar fi să schițăm o imagine adecvată a relației dintre populațiile autoritare și cele non-autoritare, trebuie să ne dăm seama că, deși societatea afluentă poate continua să domine lumea astăzi, ea se confruntă cu tradiții total diferite și în același timp cu forțe proaspete pe care noi am ajuns deja să le simțim și pe care vom continua să le simțim.

Fiascoul religiei

Deși majoritatea oamenilor întrebați într-un sondaj ar spune că ei cred în Dumnezeu și deși mersul la biserică este încă relativ frecvent, iar oamenii își mărturisesc arareori ateismul, este clar că această criză a societății patriarhale a avut un efect negativ asupra religiei. Înșiși teologii și-au dat seama și au vorbit deschis despre criza religiei prin care trecem în mod curent. Dezvoltarea a început cu secole în urmă, dar cu cât ne apropiem de prezent, cu atât este mai mare rata de accelerare.

Pentru că religia are o dublă funcție, colapsul acesteia ne lasă cu o pierdere dublă. Religia noastră, bazată în mod principal pe tradiția iudeo-creștină, ne oferă atât o explicație a lumii naturale, cât și a principiilor morale — o etică. Aceste două funcții nu au nimic de a face una cu alta, căci cum explic lumea naturală este un lucru, iar valorile morale și principiile sunt un altul. Dar cele două funcții nu au fost de la început separate și sunt o serie de motive pentru care aceasta era așa. Mai întâi, ideea că lumea a fost creată de un zeu care s-a incorporat în cea mai presus inteligență, înțelepciune și putere era plauzibilă, într-adevăr, era o ipoteză rațională. Și chiar dacă erai un darwinist convins care vedea dezvoltarea lumii și a omului ca pe o consecință a selecției naturale sau a mutațiilor, simțeai cu toate acestea că postularea unui Dumnezeu Creator e mai simplu de înțeles și de acceptat decât alternativa complexă: căci teoria evoluționistă postulează că omul, în forma sa prezentă, este produsul anumitor principii care au acționat acum sute de milioane de ani și că acestea sunt într-o oarecare măsură la îndemâna purului hazard, sau, în cel mai bun caz, a legilor selecției naturale. Explicația lui Darwin a lumii naturale pare cu totul logică și plauzibilă, dar, în ciuda acestui lucru, ea rămâne străină de mintea noastră.

Omul a avut mereu o nevoie, chiar în primele sale stadii primitive, de a-și forma o imagine a lumii și a creației acesteia. O versiune a creației care este foarte străveche consideră că oamenii au fost făcuți din sângele care a curs din cineva care a fost ucis. Nu toată lumea este totuși făcută din sânge. Numai cei curajoși. Lașii și femeile au fost făcuți din carnea celor două picioare. Aceasta este, de fapt, o versiune străveche a teoriei avansate de Konrad Lorenz, anume că ființele umane se nasc cu instinctul de-a omorî, cu setea de sânge. Este bine, desigur, că oamenii care credeau în acest mit considerau că femeile sunt scutite de setea de sânge, dar nu era la fel de bine că le puneau pe femei în aceeași categorie cu lașii. Lucrurile nu s-au schimbat chiar așa de mult nici astăzi. Conform societății patriarhale, femeile au mai puțină conștiință morală, sunt mai vanitoase și mai lașe, mai puțin realiste decât bărbații. Acum, desigur, toate aceste afirmații sunt fără discuție false. În multe cazuri, reversul funcționează. Majoritatea femeilor știu ce jalnici sunt bărbații când se îmbolnăvesc. Ei își plâng mult mai mult de milă și sunt mult mai puțin siguri pe sine decât femeile. Dar nimeni nu admite aceasta de teama de a nu distruge un stereotip. Ceea ce spun bărbații despre femei nu are mai multă bază decât ceea ce spun albii despre negri. Chiar și Freud afirma că femeile au mai puțină conștiință morală decât bărbații. Însă eu cred că ne imaginăm cu greu că cineva ar putea avea mai puțină conștiință decât bărbații. Toate aceste afirmații sunt, desigur, propagandă legată de inferioritatea unui dușman. Această propagandă apare ori de câte ori un grup îl domină pe celălalt și descurajează rebeliunea, menținând încrederea în sine a grupului dominat la un nivel minim.

Aceasta este doar o mică notă de subsol la una dintre funcțiile religiei pe care le-am menționat mai sus, aceea de-a da o explicație a lumii naturale. Totul era clar până la Darwin, dar ceea ce am învățat de la el a fost că, dacă privim la creația lumii și a omului dintr-un punct de vedere rațional și științific, ne-am putea dispensa de ideea de Dumnezeu și am putea explica acele fenomene prin legile evoluției. După cum am spus, este mai ușor pentru omul de rând să înțeleagă ideea de Dumnezeu, dar pentru știința de după Darwin creația nu a mai fost un mister. În lumina teoriei evoluționiste, „Dumnezeu“ a fost redus la o ipoteză de lucru și povestea creației lumii și a omului, la un mit, un poem, un simbol, care în mod clar exprima ceva ce nu mai putea fi considerat un adevăr științific.

Odată ce explicația religioasă a lumii naturale și-a pierdut puterea persuasivă, religia a început să șchioapete, cum s-ar spune. Tot ce îi rămânea era să se sprijine pe propagarea postulatelor morale: „Iubește-ți aproapele“, spune Vechiul Testament. „Iubește-l pe străin“, spune Noul Testament, „Iubește-ți dușmanul“ și „Vinde tot ce ai și dă săracilor“. Cum poate cineva care ia în serios aceste instrucțiuni să aibă succes în societatea modernă? Oricine urmează preceptele este un prost. El va rămâne în urmă și nu va merge înainte. Predicăm preceptele morale ale Bibliei, dar nu le practicăm. Avem alte drumuri. Altruismul este lăudat și se presupune că trebuie să ne iubim vecinii. Dar în același timp presiunea de-a reuși ne împiedică să practicăm aceste virtuți.

Trebuie să adaug o notă care să nuanțeze ce-am spus mai sus. Este în opinia mea perfect posibil să fii bun creștin sau bun evreu în societatea modernă, adică o ființă iubitoare, fără să mori de foame. Ceea ce contează este nivelul tău de competență și curajul de care este nevoie ca să aderi la adevăr și să iubești persistent în loc să renunți la tine de dragul unei cariere.

Dar, indiferent de cele de mai sus, este un fapt că moralitatea creștină și evreiască este incompatibilă cu moralitatea succesului, a cruzimii, a egoismului, cu aceea de a nu da și de a nu împărți. Întrucât acesta va fi un lucru evident oricui reflectează asupra acestui fapt, eu nu mă voi opri asupra lui aici. Oricum, dublul standard in moralitatea noastră a fost adesea descris și criticat. În concluzie: „etosul“ ce domină capitalismul modern a lăsat religia complet infirmă. Religia nu mai funcționează ca promulgatoare de valori, căci oamenii nu mai au încredere nici în acel rol al său. Dumnezeu a abdicat din funcția de creator al lumii și de purtător de cuvânt pentru valorile iubirii de aproape și ale înfrânării lăcomiei. Dar omenirea nu pare să vrea să se debaraseze complet de religie. Omul nu trăiește numai din ce mănâncă. El trebuie să aibă o viziune, o credință, care îi trezește interesul și-l ridică deasupra simplei sale existențe animale. O regresie la păgânismul timpuriu și o adorare a idolilor nu prezintă atracție pentru omul modern, dar cred că putem spune că secolul nostru dezvoltă o nouă religie, una pe care îmi place s-o numesc „religia tehnologiei“.

Există două aspecte ale acestei religii pe care aș dori să le menționez aici. Una este promisiunea Țării Minunilor, visul unei gratificări instantanee și nelimitate. Noi nevoi apar în fiece minut: ele nu se mai termină, iar omenirea, ca un bebeluș perpetuu, așteaptă, cu gura deschisă, să fie hrănită din ce în ce mai mult. Acesta este paradisul gratificării totale, un paradis al superfluității care ne face leneși și pasivi. Scopul tehnologiei este eliminarea efortului.

Celălalt aspect al acestei religii a tehnologiei este mai complex. Chiar din Renaștere, omenirea și-a concentrat eforturile intelectuale către pătrunderea și înțelegerea secretelor naturii. Dar secretele naturii sunt, cel puțin într-o oarecare măsură, și secretele creatorilor naturii. Timp de patru sute de ani omul și-a investit energiile în scrutarea misterelor naturii ca să fie în stare s-o controleze. Motivul său cel mai adânc înrădăcinat a fost acela de-a înceta să mai fie un simplu spectator al lumii naturale și să devină capabil să creeze lumea aceea el însuși. Este dificil de exprimat precis ceea ce vreau să spun aici, dar dacă ar fi să spun acest lucru la modul radical, aș zice așa: Omul a vrut să devină Dumnezeu însuși. Ceea ce a fost capabil să facă Dumnezeu, a vrut să facă și omul. Cred că spectacolul și entuziasmul la care am fost martori atunci când astronauții au pășit pe Lună pentru prima oară a avut calitatea unei ceremonii religioase păgâne. Momentul a reprezentat primul pas al omului în drumul său de a-și depăși limitările umane și de a deveni Dumnezeu. Chiar și ziarele creștine spuneau că acea cucerire a universului este cel mai măreț lucru de la facerea lumii. Desigur, nu este tocmai prudent din partea unui creștin să spună aceasta, anume că, după facerea lumii, există un eveniment mai important decât Întruparea. Dar aceste lucruri au fost date uitării atunci când oamenii înșiși au văzut că omul poate merge dincolo de legile care îl limitaseră până atunci, învingând forța gravitațională și pășind în drumul său către infinit.

Acum poate că vi se pare că exagerez puțin aici, dar vreau să vă atrag atenția asupra tendințelor care sunt în continuare ascunse dincolo de suprafață. Oare răspunsul isteric de entuziast la aselenizare a fost doar o bucurie legată de un succes științific? Nicidecum. Au existat realizări științifice mai lăudabile care nu au stârnit într-atât interesul publicului. Ceea ce avem aici este ceva cu totul nou. Suntem martorii unei noi forme de idolatrie. Tehnologia este noul Dumnezeu sau omul însuși devine Dumnezeu, iar astronauții sunt marii preoți ai acestei religii. De aceea atrag ei atât de multă adulație. Dar nimeni nu admite aceasta, pentru că suntem, până la urmă, creștini sau evrei, sau cel puțin nu păgâni. De aceea acoperim ceea ce facem și raționalizăm. Dar în spatele acestui truc se formează o nouă religie, una în care tehnologia își asumă rolul Mamei Atotputernice care își va hrăni copiii și care le va satisface cererile. Imaginea nu este atât de simplă ca aceea pe care o descriu eu aici, pentru că există o serie de motive complexe, întrepătrunse, care stau la baza noii religii. Dar putem spune, fără putință de tăgadă, că noua religie nu are principii morale de promulgat, în afară de acela că trebuie să facem orice este tehnologic posibil să facem. Capacitatea tehnologică a devenit o obligație morală, însăși sursa moralității noastre.

Dostoievski a spus că dacă Dumnezeu e mort, atunci totul este permis. El a considerat că toată moralitatea anterioară fusese bazată pe credința în Dumnezeu. Dar, dacă oamenii nu mai cred în Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu mai este realitatea care le formează gândurile și acțiunile și atunci avem motiv să ne întrebăm dacă nu vor deveni cu adevărat imorali, dacă nu vor înceta să mai caute principii morale care să îi călăuzească. Aceasta e o întrebare pe care trebuie să o luăm în serios și, dacă ne simțim pesimiști, putem conchide că este exact ceea ce s-a întâmplat și că moralitatea noastră va decădea și mai mult cu timpul. Există diferențe semnificative între acum și epoca anterioară. În 1914, de exemplu, națiunile aflate în război aderau la două reguli internațional acceptate. Civilii nu erau uciși și nimeni nu era torturat. Astăzi se consideră automat că vor fi omorâți și civili în timpul ostilităților, pentru că națiunile aflate în conflict nu mai acceptă vreo limitare sau diferențiere. Tehnologia ucide anonim, iar noi ucidem apăsând pe un buton. Pentru că nu ne vedem adversarul, nu mai suntem cuprinși de empatie sau compasiune. Iar tortura este regula astăzi, și nu excepția. Fiecare încearcă să nege acest lucru, dar este un fapt bine știut. Folosirea torturii pentru a obține informații este răspândită. Am fi uimiți să aflăm în câte țări se folosește tortura.

Poate că nu ar fi corect să spunem că nivelul de cruzime a crescut, dar ar fi greu să negăm că umanitatea și prohibițiile morale care o însoțesc sunt în declin. Aceasta a adus o schimbare în lume, dar pe de cealaltă parte vedem că apar noi principii morale, pe care le găsim la tânăra generație, de exemplu, în lupta lor pentru pace, pentru viață, împotriva distrugerii și războiului. Ei nu spun simple vorbe goale. Mulți tineri (și nu doar tinerii) își proclamă loialitatea față de alte valori și scopuri mai bune. Milioane de oameni au devenit conștienți de distrugerea vieții în multe forme, de războaiele inumane în care e clar că autoapărarea e doar un pretext. Vedem și noua moralitate a dragostei care se formează, în opoziție cu societatea de consum. Această nouă moralitate poate avea defectele sale, dar rămâne impresionantă în protestul său față de forme și cuvinte golite de sens. Vedem dovada unei noi moralități și în sacrificiile de sine din domeniul politic, în numeroasele lupte pentru eliberare și autonomie care au loc astăzi.

Aceste schimbări survenite în timp sunt încurajatoare și, datorită lor, cred că Dostoievski greșea când lega principiile morale așa de strâns de credința în Dumnezeu. Budismul ne dă un exemplu strălucit de cum unele culturi dezvoltă principii morale fără subtext autoritar sau patriarhal. Acele principii sunt înrădăcinate și înfloresc, dacă vreți, în solul uman. Vreau să spun că ființele umane nu pot trăi și devin dezorientate și nefericite dacă nu au un principiu călăuzitor pentru viețile lor și ale celor care îi înconjoară. Acest principiu nu li se poate impune cu forța, el trebuie să se nască firesc din miezul vieții lor. Nu pot să mă axez asupra multelor aspecte ale acestei chestiuni aici. Tot ceea ce vreau să arăt, așa cum am spus inițial, este că oamenii au o nevoie adânc înrădăcinată de a acționa moral. Imoralitatea îi face să-și piardă armonia și echilibrul. Și este de fapt o imoralitate deghizată ca moralitate atunci când oamenilor li se spune că trebuie să ucidă, că trebuie să se supună, că trebuie să își urmeze numai scopurile egoiste, că compasiunea este o piedică și așa mai departe. Dacă vocile de acest fel ajung să fie prea puternice, atunci ele pot suprima vocea interioară a unei persoane, vocea conștiinței sale umane. Atunci persoana respectivă poate ajunge la ideea că, dacă Dumnezeu a murit, absolut orice este permis.

Extinderea domeniului creșterii umane

Generația tânără joacă un rol central în criza morală prin care trecem acum. Mă gândesc în special la radicalii dintre tineri, iar atunci când spun „radicali“ nu mă refer la cei ce se numesc radicali și par să creadă că pot justifica orice violență numind-o „radicală“. Mulți tineri sunt pur și simplu copilăroși, nu radicali. Lenin s-a referit la acest subiect în eseul său legat de bolile din copilărie ale comunismului.

Dar există mulți tineri care sunt radicali nu numai în cererile lor politice, ci și într-o altă privință care este strâns legată de subiectul ultimei secțiuni, ce se referă la respingerea moralității autoritare. Această rebeliune se îndreaptă nu numai împotriva autorității (toate revoluțiile protestează în fața autorității), ci împotriva moralității înrădăcinate în acel principiu, o moralitate care numește supunerea o virtute și nesupunerea un păcat. Un fenomen de mare însemnătate care decurge din această moralitate este că oamenii dezvoltă sentimente de vinovăție dacă nu fac ce trebuie să facă. În loc să facă cum le dictează sentimentele, inimile și propria lor umanitate, ei se supun ordinii autoritare care îi pedepsește prin culpabilizare dacă ei o încalcă.

Ceea ce caracterizează un mare număr de tineri și ceea ce îi face atât de plăcuți pentru atât de mulți dintre noi, inclusiv pentru mine, este, cred, faptul că ei s-au eliberat de sentimentele de vinovăție impuse de moralitatea autoritară. Ei s-au dezbărat în mare parte de vinovăția care a ros umanitatea occidentală din tradiția iudeo-creștină în ultima mie de ani și au lăsat deoparte teama de-a acționa în afara normelor care ne-au guvernat comportamentul atât de mult. Dar, făcând acestea, ei totuși nu au devenit ei înșiși imorali. Din contră, ei sunt în căutarea unor noi principii morale.

Și aici trebuie să menționez o altă trăsătură distinctivă a generației tinere: o nouă sinceritate. Ei nu simt aceeași constrângere ca generațiile de dinainte să își caute scuze, să raționalizeze, să refuze să spună lucrurilor pe nume. Rezultatul e că adesea folosesc un limbaj de un gust îndoielnic care îi descumpănește pe oamenii din vechea gardă. Dar ceea ce este esențial este că ei exprimă o sinceritate care este complet opusă ipocriziei prevalente în societatea burgheză patriarhală, unde trebuie să ascundem lucrurile pentru care ne simțim vinovați și unde trebuie mereu să acționăm de parcă am fi întruchiparea tuturor virtuților. Nu putem admite că „nimic din ce e omenesc nu ne e străin“ pentru că dacă am admite acest lucru am fi în pericolul nesupunerii. Dar în momentul în care înțelegem și acceptăm că realitatea umană include și ce e mai bun, și ce e mai rău, noi devenim pe deplin umani. În loc să ne simțim indignați de potențialul nostru negativ, trebuie să percepem și acest aspect, ca parte a umanității noastre.

Sigmund Freud a contribuit enorm la această nouă sinceritate. Într-adevăr, el ne-a deschis o nouă dimensiune a sincerității. Înainte de Freud, noi chiar îi credeam pe cei care ne asigurau de „bunele lor intenții“. Dar acum, după descoperirea lui Freud și studiul sistematic al inconștientului, proclamarea bunelor intenții nu mai funcționează. Vrem să știm care sunt motivele inconștiente din spatele bunelor intenții. Și am ajuns să ne dăm seama că nu contează prea mult dacă cineva este conștient de intențiile rele sau dacă acea persoană este îndeajuns de deșteaptă ca să le raționalizeze și astfel să le ascundă atât de alții, cât și de ea însăși. Într-adevăr, cineva cu intenții cu adevărat rele e mai onest cu sine decât cineva cu intenții rele refulate din mintea sa conștientă și care este astfel într-o poziție mai bună de a le realiza, pentru că el le poate deghiza ca fiind bune și frumoase.

Odată cu Freud a trebuit să admitem faptul că suntem responsabili nu doar pentru mințile conștiente și „bunele intenții“, ci și pentru cele inconștiente. Acțiunile și nu doar cuvintele noastre vorbesc pentru noi. Este uneori posibil ca vorbele noastre să nu însemne nimic. Cu toate acestea, opera lui Freud nu este singurul motiv pe care îl avem ca să fim suspicioși în ceea ce privește cuvintele nobile. Am mai avut și experiența ipocriziei umane care ne-a dus în războaie unde au pierit sute de milioane de oameni sau, de dragul „onoarei“, au fost duși de bunăvoie la moarte. Toate acele morți pot fi legate de minciuni și sloganuri goale. Avem motive azi să fim mai puțin impresionați de cuvintele oamenilor. Cuvintele și ideile sunt ieftine și pot fi ambalate în mod divers. De aceea tinerii întreabă mai puțin „Ce crezi despre asta?“ și mai degrabă „Ce ai făcut? Ce motive ai avut?“.

Cred că acest efect al operei lui Freud, și mă refer la introducerea unei noi onestități în viața noastră, are mult mai multă importanță în dezvoltarea lumii occidentale decât „revoluția sexuală“, ale cărei începuturi sunt puse în general pe seama sa. Într-o societate care este atât de total orientată către consum, așa cum este a noastră, revoluția sexuală, dacă așa vrem s-o numim, ar fi apărut oricum, și fără Freud. Nu putem să-i facem pe oameni să obțină tot ce vor ca să-și satisfacă simțurile și în același timp să îi forțăm să fie abstinenți din punct de vedere sexual. Într-o societate de consum, sexul a devenit desigur un articol de consum. Multe industrii depind de acesta și se investesc mulți bani pentru a menține atractivitatea sexualității. Aceasta reprezintă o schimbare față de epocile anterioare, însă nu o revoluție. Și ar fi dificil s-o punem pe seama lui Freud.

Ceea ce este atât nou, cât și pozitiv însă este că, pentru tineri, sexualitatea nu mai este însoțită de sentimente de vinovăție. Aș dori să examinez puțin legătura dintre sexualitate și sentimentele de vinovăție. În etica autoritară, pornirile sexuale sunt „păcătoase“, astfel fiind o sursă inepuizabilă de vinovăție și am putea să spunem că de la trei ani fiecare acumulăm o mare cantitate de vinovăție în noi în acest sens. Pentru că ființele umane, așa cum sunt constituite ele, nu pot să nu aibă dorințe sexuale, și astfel nu pot să nu se simtă vinovate, de vreme ce acele porniri sunt stigmatizate. Restricțiile plasate asupra sexualității duc la sentimente de vinovăție, care sunt în general exploatate pentru a crea și a menține o etică autoritară.

Generația tânără (și cea mai în vârstă, într-o oarecare măsură) pare să se fi debarasat de acel gen de vinovăție. Acesta este un pas important. Dar mă veți ierta că subliniez ceea ce e evident. Trebuie să subliniez că nu totul e așa precum pare. Pentru că, datorită orientării noastre către consum, sexul este exploatat în mod din ce în ce mai intens pentru a ascunde lipsa de intimitate. Folosim apropierea fizică pentru a masca sentimentul de alienare umană pe care îl simțim. Doar intimitatea fizică nu poate crea intimitate emoțională. Intimitatea emoțională, o armonie adevărată între doi oameni, poate fi legată cu intimitatea fizică și poate începe chiar cu aceasta, putând fi confirmată de aceasta în mod repetat, dar aceste două tipuri de intimitate nu sunt identice. În momentele în care ne lipsește intimitatea emoțională, putem să încercăm să o substituim cu intimitatea fizică. Și dacă suntem constituiți normal din punct de vedere psihic și fizic, putem face aceasta cu ușurință.

Generația tânără, așa cum am spus, respinge ordinea patriarhală și societatea de consum. Dar ei sunt supuși unui alt tip de consum, ce este exemplificat de folosirea drogurilor în rândul celor tineri. Părinții lor cumpără mașini, haine, bijuterii, iar copiii lor consumă droguri. Există multe motive pentru care aceștia se îndreaptă către droguri și tind să dezvolte o dependență mai mare față de acestea, motive pe care trebuie să le analizăm atent. Oricum am privi dependența de droguri, ea este și o expresie a aceluiași pasiv și leneș homo consumens, pe care copiii îl critică la părinții lor, dar pe care îl reprezintă și ei dintr-un alt punct de vedere. Și tinerii așteaptă mereu să le vină ceva din afară, așteaptă senzația drogului, senzația sexului, senzația ritmurilor de rock care-i hipnotizează, îi poartă, îi duc departe. Acele ritmuri nu încurajează activitatea. Ele transportă tinerii într-o stare de orgie, într-o transă de drog, în care se uită pe sine și sunt profund pasivi. O ființă umană activă nu se uită pe sine, ea este ea însăși și devine în mod constant ea însăși. Ea se maturizează, devine adultă, crește. O persoană pasivă este, așa cum am sugerat înainte, un bebeluș care suge perpetuu. Ceea ce consumă nu are prea mare importanță. Ea doar așteaptă cu gura deschisă, cum s-ar zice, ca să vadă ce oferă sticla. Apoi se satură fără să fi făcut ceva de una singură. Niciuna dintre capacitățile sale psihice nu este solicitată, astfel că ea obosește și adoarme. Somnul în care se cufundă este narcotic, o epuizare indusă de plictiseală, mai degrabă decât un somn de regenerare sănătoasă. Poate că din nou vi se pare că exagerez aici, dar estimările sugerează că mai mulți oameni decât am crede au acest soi de experiență. Iar media implicată în producerea falselor noastre nevoi ne asigură mereu că nivelul nostru mare de consum demonstrează gradul înalt atins de cultura noastră.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în societatea noastră de afluență superfluă, pe care nimeni n-o poate digera și care nu contribuie cu nimic la vitalitatea noastră — întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă putem reuși, în principiu, cel puțin, să creăm o afluență bună. Putem cumva să utilizăm bine și productiv producția supraabundentă de care suntem capabili din punct de vedere tehnologic, întru beneficiul și dezvoltarea ființelor umane? Aceasta ar putea fi posibil dacă vom înțelege că ceea ce trebuie să facem este să încurajăm și să satisfacem numai acele nevoi care îi fac pe oameni mai activi, mai energici, mai liberi, așa încât să nu mai fie impulsionați doar de emoții și doar de reacțiile la stimuli, ci să fie deschiși, atenți și hotărâți să-și realizeze propriul potențial, să fie energici, să se îmbogățească spiritual și să se motiveze pe sine și pe ceilalți. Premisa pentru realizarea acestui lucru este, desigur, să reorganizăm nu numai munca, ci și așa-zisul timp liber. Timpul nostru liber este, în mare parte, nimic mai mult decât un timp al lenei. Ne dă iluzia puterii, pentru că putem aduce lumea în sufrageria noastră deschizând televizorul sau pentru că putem să ne urcăm la volan și să ne iluzionăm că cei 100 de cai putere ai motorului nostru ne aparțin. Avem „timp liber“ cu adevărat numai în măsura în care cultivăm nevoile care sunt înrădăcinate în om și care îl determină să devină activ. De aceea munca trebuie să nu mai fie monotonă și plicticoasă. Și problema centrală cu care ne confruntăm este organizarea muncii noastre: Cum să ne facem munca interesantă, incitantă, energică?

Aici ne lovim de o întrebare și mai de bază: Care este rostul muncii noastre? Crește ea producția și consumul? Sau promovează ea dezvoltarea și creșterea altor ființe umane? Se consideră de obicei că una nu poate fi separată de cealaltă. Ce e bine pentru industrie e bine și pentru oameni și viceversa. Aceasta este o minciună sfruntată. Este ușor să demonstrăm că multe lucruri care sunt benefice industriei sunt rele pentru oameni. Și aceasta este dilema noastră astăzi. Dacă continuăm pe calea pe care am pornit-o, progresul nu se poate obține decât cu sacrificiul ființelor umane. Și astfel trebuie să facem o alegere. Ca să ne exprimăm în limbaj biblic, trebuie să alegem între Dumnezeu și Cezar. Poate că acest lucru sună dramatic, dar, dacă trebuie să vorbim serios despre viață, atunci lucrurile încep să sune dramatic. Ceea ce avem în minte este nu doar o chestiune de viață și de moarte, dar și problema dacă vom alege să intensificăm moartea în viața pe care o avem în jurul nostru sau dacă vom opta pentru vitalitate și activitate. Singurul scop al vieții este să devenim din ce în ce mai vitali, mai plini de viață. Oamenii se înșală în legătură cu aceasta. Trăiesc de parcă au încetat să trăiască sau de parcă nu au început niciodată să trăiască.

Înțelepciunea noastră populară ne spune că toți cei de peste patruzeci de ani sunt responsabili pentru reputația lor. Ceea ce înseamnă că istoriile vieților noastre vor arăta dacă ne-am trăit bine viața sau rău (nu bine sau rău în sens moral, ci în termenii ființei noastre unice). Și cele mai frumoase elogii funerare care înșiruie multe realizări nu pot masca întrebarea crucială la care nu trebuie să evităm să răspundem: Am fost sau suntem cu adevărat în viață? Ne trăim propriile vieți, sau sunt ele trăite în termenii altcuiva. Sunt de acord cu Marx și cu Disraeli, care au fost convinși că luxul nu este un rău mai mic decât sărăcia. Și prin lux ei voiau să spună ceea ce am numit aici afluență superfluă. Dar dacă vrem să facem din abundența reală adevăratul nostru scop, trebuie să facem schimbări fundamentale în modul nostru de-a trăi și de-a gândi. Eu sunt, desigur, perfect conștient de marile dificultăți care stau în calea acestor schimbări.

Cred că schimbările pot fi realizate numai dacă oamenii simt nevoia profundă de mai multă viață și mai puțină rutină, numai dacă ei resping plictiseala și reacționează la nevoile care îi fac mai vitali și mai spontani, mai liberi și mai fericiți. Multe națiuni (multe nedezvoltate încă) visează că vor fi fericite dacă vor avea tot ce au americanii. Dar America este locul unde mai mulți oameni decât în orice țară au învățat că tot confortul nostru modern tinde să ne facă și mai pasivi, mai impersonali și mai manipulabili, și nu mai fericiți. Nu este o coincidență că tinerii noștri răzvrătiți vin în principal din clasele sociale de mijloc și de sus, în care este cea mai evidentă afluența superfluă. Acest mod de afluență poate aduce fericirea în imaginația noastră, dar nu ne face fericiți în inima noastră.

Pare extrem de important să înțelegem un principiu care este esențial pentru formularea strategiilor din arta de-a trăi. Ne vom rata viețile dacă urmărim scopuri conflictuale și nu realizăm că acestea se bat cap în cap, excluzându-se unul pe altul. Vă este familiar experimentul lui Pavlov cu câinele. Câinele a fost antrenat să aștepte mâncare când vedea un cerc și să nu aștepte mâncare când vedea o elipsă, până când cele două forme au ajuns să semene atât de mult una cu alta, încât câinele nu le mai putea deosebi. În această situație de conflict, animalul s-a îmbolnăvit și a arătat simptomele clasice ale nevrozei. El a devenit anxios, dezorientat și nesigur.

Ființele umane vor deveni și ele bolnave psihic dacă urmăresc scopuri care se contrazic între ele. Oamenii își vor pierde echilibrul, încrederea în sine, puterea de discriminare. Și nu vor mai ști ce este bine pentru ei. Ce trebuie să facem mai întâi este atunci să ne întrebăm sincer ce scopuri conflictuale urmărim. De ce sunt ele incompatibile? Ce rău cauzează conflictul dintre ele? La aceste întrebări nu putem răspunde prin discursuri și prin propagandă, care nu face nimic altceva decât să fanatizeze oamenii. Fiecare dintre noi ar trebui să încerce să se responsabilizeze și să se gândească în felul următor: „Vei trăi puțin. Cine ești și ce vrei de fapt?“. Dacă ne lăsăm pradă afluenței, care este în cele din urmă sărăcie și de fapt mâhnire, vom strivi bogăția care este gata să se desfășoare și să înflorească în noi. De decizia noastră de-a îmbrățișa superfluitatea sau abundența, de a alege o afluență bună sau una rea, depinde nici mai mult nici mai puțin decât întregul viitor al omenirii.