Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Design copertă: Daniel Toma

Redactare:

Liana Fâcă

Director producţie:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Andreea-Lavinia Dădârlat

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

This edition published under license with the original publisher, John Wiley & Sons.

Titlul original: Teach Like a Champion 2.0

Autor: Doug Lemov

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0661-5

ISBN (epub): 978-606-40-1396-5

Pentru Mike și Penny Lemov,

primii mei dascăli

Prefață

În 1983, o comisie educațională importantă din America a făcut bine-cunoscuta declarație că „națiunea noastră [este] în pericol“, că „un val din ce în ce mai mare de mediocritate [...] ne amenință viitorul“ și că ar trebui să considerăm jalnica noastră performanță K-12 drept o „declarație de război“. Având în vedere faptul că încrederea în instituțiile educaționale recunoscute se află la cel mai mic nivel din istorie, mai multe state au invitat profesorii și cetățenii să contribuie cu idei, abordări și școli noi, care să ajute la reconstruirea unui sistem șubred. Școlile finanțate de stat care au apărut, începând cu anul 1991, trebuiau să funcționeze ca brațul de cercetare și dezvoltare al educației publice.

În ultimul sfert de secol, o nouă generație de idealiști a răspuns la acest sunet de goarnă pentru chemarea la reformă, mai ales în orașele unde țara a ignorat milioane de copii care trăiesc în sărăcie și frecventează școli ineficiente, neprimitoare, nefericite. Pentru a construi școli și clase după chipul și asemănarea lor, acești reformatori au escaladat zidurile birocrației, apoi s-au luptat cu aceleași probleme pe care le-au avut de înfruntat și strămoșii lor. Dar, fiind idealiști pragmatici, nu au urmărit egalitatea educațională ca pe un concept abstract. Au urmărit-o neobosit, ca oameni care rezolvă problemele educației, într-o comunitate de învățare condusă de o misiune.

Deodată, ușile claselor — care, timp de decenii întregi, fuseseră închise, în mod straniu și trist, pentru străini și colegi deopotrivă — s-au deschis brusc. În căutarea modelelor de la care să învețe și pe care să le copieze, mulțimile s-au adunat în clasele celor mai pricepuți profesori, ai căror elevi se implicau cu bucurie, se concentrau asupra părții academice, lucrau împreună în echipă și aveau rezultate uluitoare.

Printre cei care au studiat clasele excepționale, un profesor și lider înalt și modest — Doug Lemov — a petrecut acolo mai mult timp decât alții. El a văzut importanța tușelor educative pe care majoritatea dintre noi nu le vedeam sau nu le apreciam: cum circulau profesorii, cum implicau toți elevii, cum adresau întrebările, cum formulau lucrurile pozitive, cum își împărțeau timpul, cum așteptau strategic și apoi prelungeau răspunsurile elevilor. Lemov a avut ochi să vadă detaliile lecțiilor bine predate, dar și inimă să iubească și să laude profesorii pentru impactul avut asupra traiectoriilor pe care aveau să le ia viețile elevilor. A umplut teancuri de carnete cu notițe entuziaste și ilizibile, care s-au metamorfozat, încet, în fraze și idei memorabile. Apoi, înaintea oricui altcuiva, a trimis camere de filmat în clase, pentru a surprinde practicile exemplare în înregistrări video.

După ce a urmărit cu încetinitorul mișcările educative, a transformat notițele din teren într-o taxonomie a practicilor eficiente de predare — inițial pentru uzul lui personal, apoi pentru toți profesorii din rețeaua pe care a înființat-o, Uncommon Schools, iar apoi ca bază pentru pregătirea miilor de profesori și directori de școală din toată țara. La un moment dat — atunci când a produs cam a douăzeci și opta versiune — mai mulți dintre noi am insistat să le publice; ezitarea din partea lui Lemov provenea din modestie, din convingerea că manualul lui încă era în curs de dezvoltare.

Așa că nu era pregătit pentru ceea ce s-a întâmplat acum patru ani: sute de mii de exemplare din taxonomia lui adunată cu sudoarea frunții, prima ediție a acestei cărți, au zburat de pe rafturile librăriilor cu o viteză uimitoare, ajungând la aproape un sfert dintre profesorii din America, din toate tipurile de școli — publice, independente, parohiale, urbane, suburbane, rurale. Dascălii au găsit îndrumări aplicabile, accesibile, pe care le puteau folosi, nu doar pentru a-și organiza clasa sau planifica lecțiile, ci chiar în timpul actului de predare. Profesorii începători au adoptat tehnici sigure de a-și gestiona clasele, de a crea o cultură a veseliei și de a construi o platformă productivă pentru învățare. Profesorii cu experiență au apreciat faptul că Lemov „a inventat un nou limbaj al educației americane“, după cum explică Elizabeth Green în Building a Better Teacher. Limbajul lui era limbajul lor, plin de formule memorabile și completat de imagini și înregistrări cu profesori reali, care i-au ajutat să treacă de la „bine la grozav“. Într-un volum ulterior, Practice Perfect, Lemov și colegii săi i-au încurajat pe profesori să repete tehnicile și strategiile, înainte de a improviza în fața elevilor.

Între timp, peste 18 000 de directori de școli și profesori au participat la cursurile de pregătire ale lui Lemov, prin Uncommon Schools, iar alte mii au învățat această abordare prin Relay Graduate School of Education, pe care am înființat-o noi, parțial, pentru a împărtăși elemente de predare eficiente, codificate de el. Am văzut cum munca lui a fost adoptată în Brazilia, India și Africa de Sud. Regina Iordaniei a comandat o traducere a cărții în limba arabă, în timp ce profesori din China, Coreea, Australia, Olanda, Anglia și alte țări au adus prima ediție a cărții Cum să predai ca un campion (CPUC) în clasele lor.

S-a întâmplat ceva inedit, pe măsură ce CPUC devenea un fenomen global. În timp ce profesorii învățau de la Lemov, și el învăța de la ei. În ultimul deceniu, a vizitat aproximativ 10 000 de săli de clasă și a urmărit peste 10 000 de înregistrări video. De la publicarea CPUC, a observat nenumărați profesori îmbunătățind, adaptând și remodelând tehnicile descrise de el. Una dintre tehnicile mele preferate este cea pe care Lemov a numit-o „cultura erorii“, în care profesorii le demonstrau elevilor că este în regulă să își arate greșelile, în loc să le ascundă. Publicând prima ediție atunci când a făcut-o, Lemov a câștigat patru ani de feedback, care l-au ajutat să își rafineze gândirea, scrierea și taxonomia.

Bineînțeles că această cultură conduce, în mod inevitabil, la ediția 2.0, cea pe care o țineți acum în mână. Fanii primei ediții vor găsi aici, fără îndoială, aceleași tehnici de bază — chiar într-o formă perfecționată. Ceea ce este nou, chiar la începutul versiunii 2.0, este o abordare mai profundă, mai specifică a modului în care „verificăm înțelegerea“. De asemenea, există material nou despre tehnicile de scriere, dar și despre transferul ponderii efortului cognitiv de la profesor la elevi. Respectând Standardele Comune de Stat — o dezvoltare promițătoare, care a ridicat ștacheta educativă pe tot teritoriul — mai mult decât oricând altcândva, munca lui Lemov îndeamnă profesorii să pună întrebări riguroase și să implice elevii într-o învățare mai riguroasă.

Din toate aceste motive, presupun că un grup mare de profesori, cu o gamă mai largă de stiluri, voci și abordări, se vor regăsi în această carte. Vor descoperi tehnici noi, pe care le pot folosi în sălile lor de clasă, și vor întâlni un limbaj nou, care îi va determina să devină și mai buni. În același timp, mulți vor exersa, se vor adapta și vor inventa următorul set de tehnici, care va apărea în deceniile ce vor urma. Fie ca cercul de profesori campioni să se mărească, fie ca această comunitate practicantă să se lărgească și fie ca dumneavoastră să faceți parte dintr-o generație de profesori care folosesc și dezvoltă instrumente care — după cum spunem la Uncommon Schools — vor schimba istoria.

Noiembrie 2014 Norman Atkins

Norman Atkins este cofondator și președinte

la Relay GSE și fondator al Uncommon Schools

Introducere

Arta predării și instrumentele sale

Să știi să predai foarte bine reprezintă o artă. În alte arte — pictura, sculptura, scrierea romanelor —, marii maeștri pun în practică o competență, folosindu-se de instrumente fundamentale, pentru a transforma materii prime (piatră, hârtie, cerneală) în cele mai prețuite bunuri din societate. Această alchimie este cu atât mai uluitoare cu cât instrumentele li se par, de obicei, banale, celorlalți. Cine ar putea să se uite la o daltă, un ciocan și o pilă, și să își imagineze că ele ar putea da naștere statuii David a lui Michelangelo?

Arta extraordinară se bazează pe cunoașterea temeinică și pe aplicarea abilităților fundamentale, deprinse de fiecare individ prin studiu sârguincios — „măiestrie“, dacă vrei să spui așa. Înveți să lovești dalta cu un ciocan. Îți perfecționezi această abilitate, în timp, învățând la ce unghi să lovești și cum să direcționezi dalta. Într-o bună zi, poate după câțiva ani, privitorii s-ar putea să enunțe filosofia pe care o exprimă ceea ce ai creat tu. Dar, mult mai importantă decât orice teorie este îndemânarea ta în a utiliza modesta daltă. În spatele fiecărui artist se află un meșteșugar. Însă, deși nu toată lumea care învață să mânuiască o daltă va crea un David, nici cei care nu reușesc să deprindă această abilitate nu vor reuși altceva decât să facă niște semne pe o piatră.

Fiecare artist — inclusiv profesorii — e un artizan, a cărui sarcină este să studieze un set de instrumente și să dezlege secretele utilizării lor. O daltă pare banală, dar, cu cât o înțelegi mai bine, cu atât mai mult te ghidează către a vedea ceea ce este posibil.