Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Carmen Eberhat
Design copertă:
Alexe Popescu
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Carusel Multimedia
Corectură:
Irina Mușătoiu
Rodica Creți
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Qu'est-ce que la philosophie antique?
Autor: Pierre Hadot
Copyright © Éditions Gallimard, 1995
Copyright © Editura Trei, 2020 pentru prezenta ediție
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN (print) 978-606-40-0824-4
ISBN (epub) 978-606-40-1303-3
Va sosi timpul când, pentru a ne perfecționa în morală și în rațiune, vom prefera să recurgem mai degrabă la Amintirile lui Xenofon decât la Biblie și când ne vom servi de Montaigne și Horațiu drept călăuze pe calea ce duce la înțelegerea înțeleptului și a mijlocitorului celui mai simplu și mai nemuritor dintre toți, Socrate.
Vechii filosofi greci, precum Epicur, Zenon, Socrate etc., au rămas mai fideli adevăratei Idei a filosofului decât cei din timpurile moderne.
Când vei începe, în sfârșit, să trăiești în mod virtuos? spunea Platon unui bătrân care asculta lecțiile despre virtute. — Nu trebuie să faci speculații întotdeauna, ci să te gândești și la punerea efectivă în aplicare a exercițiului. Dar astăzi îl credem un visător pe cel ce trăiește într-o manieră conformă cu ceea ce el predă.
Dorința este cea care generează gândirea.
Plotin
Ce loc va ocupa filosoful în cetate? Cel al unui sculptor de oameni.
Rezultatele tuturor școlilor și ale tuturor experiențelor lor ne revin de drept. Nu ne vom feri să adoptăm o rețetă stoică, sub pretextul că ne-am folosit și de rețete epicuriene.
Cred că nu există cineva care să fi făcut un mai mare rău speciei umane decât cei care au înțeles filosofia ca pe o materie de vânzare.
Nu ni-i imaginăm pe Platon și Aristotel decât ca pe niște pedanți. Erau oameni onești și, ca toți ceilalți, se bucurau împreună cu prietenii lor; când au conceput Legile și Politica, au făcut-o din amuzament; iar partea serioasă din viața lor, cea mai filosofică, consta în a trăi simplu și liniștit.
Dacă teoriile filosofice te seduc, asumă-ți-le. Dar nu te numi niciodată filosof și nu suporta ca altul să te numească astfel.
Fără virtute, Dumnezeu nu e decât un cuvânt.
Plotin
Nu am făcut nimic astăzi. — Cum? Nu ați trăit? Este nu doar cea mai elementară, ci și cea mai de seamă dintre ocupațiile voastre.
Reflectăm destul de rar la ceea ce este filosofia prin ea însăși1. E, într-adevăr, extrem de dificil să o definim. Studenților la filosofie li se predau filosofii. Programul de studiu le propune cu regularitate, de exemplu, pe Platon, Aristotel, Epicur, stoicii, Plotin și, după „tenebrele“ Evului Mediu, prea des ignorate de programele oficiale, pe Descartes, Malebranche, Spinoza, Leibniz, Kant, Hegel, Fichte, Schelling, Bergson și unii filosofi contemporani. Pentru examen vor trebui să conceapă o disertație care va arăta că se cunosc bine problemele puse de teoriile unui autor sau ale altuia. O altă disertație va dovedi capacitatea de a reflecta asupra unei probleme considerate drept „filosofice“, pentru că a fost în general tratată de către filosofii din trecut sau contemporani. În principiu, nu este nimic de obiectat în acest sens. Se pare că tocmai studiind filosofiile poți avea o idee despre filosofie. Cu toate acestea, istoria „filosofiei“ nu se confundă cu istoria filosofiilor, dacă înțelegem prin „filosofii“ discursurile teoretice și sistemele filosofilor. Pe lângă această istorie, este loc, într-adevăr, pentru un studiu al comportamentelor și al vieții filosofice.
Lucrarea de față ar dori să încerce să descrie, prin trăsăturile sale generale și comune, tocmai fenomenul istoric și spiritual reprezentat de filosofia antică. Cititorul îmi va spune: de ce să ne limităm la filosofia antică, atât de îndepărtată de noi? Aș avea mai multe răspunsuri pe care să i le ofer. În primul rând, este un domeniu în care sper că am dobândit o anumită competență. În al doilea rând, cum spunea Aristotel, pentru a înțelege lucrurile, trebuie să le vedem în devenirea lor2, să le surprindem în momentul nașterii lor. Dacă vorbim acum despre „filosofie“ este pentru că grecii au inventat cuvântul philosophia, care înseamnă „iubire de înțelepciune“, și fiindcă tradiția acestei philosophia grecești s-a transmis în Evul Mediu, apoi în timpurile moderne. Este vorba despre reluarea fenomenului de la originea sa, fiind întru totul conștienți de faptul că filosofia este un fenomen istoric ce a început în timp și a evoluat până în zilele noastre.
Am intenția să dezvălui în cartea mea diferența profundă existentă între reprezentarea anticilor cu privire la philosophia și reprezentarea obișnuită din zilele noastre a filosofiei, cel puțin în imaginea ce li se oferă studenților din cauza exigențelor învățământului universitar. Ei au impresia că toți filosofii studiați s-au străduit rând pe rând să inventeze, fiecare într-o manieră originală, o nouă construcție sistematică și abstractă cu scopul de a explica, într-o manieră sau alta, universul sau, cel puțin, dacă este vorba de filosofii contemporani, că s-au străduit să elaboreze un nou discurs asupra limbajului. Din aceste teorii, care s-ar putea numi de „filosofie generală“, rezultă, în aproape toate sistemele, doctrine sau critici ale moralei ce trag într-un fel concluzii, în privința omului și a societății, din principiile generale ale sistemului, îndemnând astfel la alegerea unui anume fel de viață și la adoptarea unei anumite maniere de comportament. Este cu totul secundar să știm dacă alegerea modului de viață va fi efectivă. Aceasta nu intră în perspectiva discursului filosofic.
Cred că o asemenea reprezentare este o eroare dacă o aplicăm filosofiei Antichității. Evident, nu trebuie să negăm extraordinara capacitate a filosofilor de a dezvolta o reflecție teoretică asupra problemelor celor mai subtile ale teoriei cunoașterii, ale logicii sau ale fizicii. Dar această activitate teoretică trebuie să fie situată într-o perspectivă diferită de ceea ce corespunde reprezentării obișnuite pe care o avem despre filosofie. În primul rând, cel puțin odată cu Socrate, opțiunea pentru un mod de viață nu se situează la sfârșitul desfășurării activității filosofice, ca un fel de apendice, ci din contră, la origine, într-o complexă interacțiune între reacția critică față de alte atitudini existențiale, viziunea globală a unei anumite maniere de a trăi și de a vedea lumea și decizia voluntară însăși. Această opțiune determină până într-un anumit punct chiar doctrina și modul de predare a acestei doctrine. Discursul filosofic își are deci originea într-o alegere a modului de viață și într-o opțiune existențială, nu invers. În al doilea rând, decizia și alegerea nu se săvârșesc niciodată în solitudine: nu există filosofie sau filosofi în afara unui grup, a unei comunități, într-un cuvânt, a unei „școli“ filosofice și, în mod sigur, o școală filosofică corespunde, așadar, înainte de toate, alegerii unei anumite maniere de a trăi, unei anumite decizii cu privire la modul de viață, unei opțiuni existențiale, necesitând din partea individului o schimbare totală a vieții, o conversiune a întregii sale ființe și, în cele din urmă, corespunde unei anumite dorințe de a fi și de a trăi într-un fel anume. Această opțiune existențială implică, la rândul ei, o anumită viziune asupra lumii și va fi sarcina discursului filosofic să reveleze și să justifice rațional atât opțiunea existențială, cât și imaginea despre lume. Discursul filosofic teoretic ia naștere deci din această opțiune existențială inițială și călăuzește, în măsura în care, prin forța sa logică și persuasivă, prin acțiunea pe care vrea să o exercite asupra interlocutorului, incită maeștrii și discipolii să trăiască efectiv în conformitate cu alegerea lor inițială sau este într-un fel punerea în aplicare a unui anumit ideal de viață.
Vreau să spun, prin urmare, că discursul filosofic trebuie să fie înțeles din perspectiva modului de viață pentru care este totodată mijloc și expresie și, în consecință, că filosofia este înainte de toate o manieră de a trăi, strâns legată de discursul filosofic. Una dintre temele fundamentale ale acestei cărți va fi distanța ce separă filosofia de înțelepciune. Nu este vorba de a opune pe de o parte filosofia, ca discurs teoretic, și pe de alta înțelepciunea, ca mod de viață silențios, practicat începând cu momentul în care discursul și-ar fi atins împlinirea și perfecțiunea; este schema propusă de É. Weil3 când scrie:
Filosoful nu este „înțelept“: el nu posedă (sau nu este) înțelepciunea; chiar dacă singurul scop al discursului său ar fi să se distrugă pe sine, el va vorbi până în momentul desăvârșirii, trecând de clipele perfecte unde deja a ajuns.
Ar fi aici o situație analogă celei din Tractatus logico-philosophicus al lui Wittgenstein, unde discursul filosofic se depășește în cele din urmă într-o înțelepciune tăcută4. Filosofia antică admite, într-o manieră sau alta, începând cu Banchetul lui Platon, că filosoful nu este înțelept, dar ea nu se consideră un simplu discurs ce s-ar încheia în momentul în care s-ar ivi înțelepciunea, ci este, concomitent și indisolubil, discurs și mod de viață, ce tind către înțelepciune, fără a o atinge vreodată. Dar este adevărat, de asemenea, că discursul lui Platon, al lui Aristotel sau al lui Plotin se oprește la niște experiențe care, dacă nu constituie înțelepciunea, sunt un fel de prefigurări ale acesteia.
Nici nu ar trebui să opunem modul de viață și discursul, ca și cum ar corespunde practicii și — respectiv — teoriei. Discursul poate avea un aspect practic pe măsură ce tinde să producă un efect asupra ascultătorului sau a cititorului. În privința modului de viață, el nu poate fi teoretic, bineînțeles, ci theoretic, așadar contemplativ.