— Ce ți-a zis Gibson?

— Mi-a vorbit despre Ken. Mi-a spus că el este foarte inteligent și m-a întrebat dacă știu asta.

— Și tu ce i-ai răspuns?

— I-am zis că nu, că, după mine, Ken e un prostănac; el mi-a spus că, uneori, oamenii foarte inteligenți par niște prostănaci.

Brusc, pe chipul obosit al lui Nell s-a ivit o cută.

— Nu l-aș fi crezut niciodată pe Gibson suficient de perspicace ca să spună așa ceva.

— Nell, tu știai că Ken e excepțional de inteligent?

— Bănuiam asta.

— Și de unde ți-a venit această idee? Ken a eșuat de fiecare dată în tot ceea ce a întreprins... până în vara asta.

— Ei bine, spuse Nell rar, cu un aer gânditor, să știi că un visător e dotat cu un spirit care trece dincolo de suprafața lucrurilor.

Mary O’Hara, Prietena mea Flicka1

Introducere

Închid ușa cabinetului meu în spatele unei femei tinere pe care am văzut-o pentru prima dată și împreună cu care am petrecut aproape o oră.

— Am descoperit acum un an că sunt supradotată, îmi spune ea cu lacrimi în ochi, și asta e sursa tuturor problemelor mele. Relația cu soțul meu nu merge, pentru că el nu mă înțelege. De altfel, nimeni nu mă înțelege, nici măcar părinții mei care mi-au spus întotdeauna că sunt specială. Mă simt singură și neînțeleasă. Nu am prieteni, pentru că, dacă vreau să fiu în armonie cu mine însămi, nu pot continua să-i frecventez: sunt atât de imperfecți. Iar în ceea ce privește relațiile profesionale, o să demisionez (acum lucrez pe postul de consilier de vânzări într-un magazin cu îmbrăcăminte de lux, după ce am terminat facultatea de limbi străine și am lucrat ca responsabil de proiect în domeniul organizării de evenimente), pentru că șefa mea mă neliniștește: uită uneori să dea bonuri de casă clientelor și vă puteți imagina problemele pe care acest lucru le poate genera dacă ele vor să schimbe un produs! Pentru mine, care sunt inteligentă, acest lucru este intolerabil, mai ales că, după aceea, tot pe noi ne ceartă. Standardul meu de valori nu-mi permite să mă mulțumesc cu această mediocritate. Acceptasem acest loc de muncă după o depresie pe care am învins-o de una singură, citind carte după carte și împărtășindu-mi ideile pe forumurile de „zebre“. E o nebunie ce afli de acolo și te simți mai puțin singur când vezi că și ceilalți supradotați trec exact prin aceleași dificultăți. E un sentiment liniștitor.

Ne privim în tăcere pentru o clipă și, atunci când îi spun că a fi supradotat nu reprezintă o patologie, încuviințează, dar, atunci când adaug că, prin urmare, marii majorități a persoanelor supradotate le merge bine, mă fixează cu o privire penetrantă, trădând neîncredere. Mai adaug și că studiile ne arată că ele se descurcă în viață chiar mai bine ca ceilalți, sunt mai puțin anxioase, au o capacitate de reziliență mai ridicată și posedă calități intrinseci care conduc la împlinirea personală. Închei prin a-i spune că unele dintre ele se confruntă cu despărțiri, evenimente de viață dureroase, nici mai multe, nici mai puține decât în cazul oricui altcineva, ca urmare a parcursului personal, a structurii lor de personalitate și a caracterului lor individual. Și cu asta, am pierdut-o: pentru ea, tuturor supradotaților le merge rău și suferințele ei nu pot proveni decât de acolo. Nu există posibilitatea, nu încă, de a-și pune întrebări referitor la ea însăși. Ca pentru toată lumea, e mai ușor să se agațe de o problemă decât să se simtă, parțial, responsabilă. Este mai ușor să considerați că vă merge prost pentru că sunteți supradotat, evitând astfel să vă puneți întrebări cu privire la propria persoană, decât să vă spuneți: „Sunt supradotat. Punct. Îmi merge rău. Punct“. Pornind din acest moment, vă puteți pune întrebările potrivite. Puteți chestiona atitudinea voastră, ceea ce vă va permite să avansați în direcția unor soluții constructive.

Ceea ce e sigur în cazul acestei tinere femei este că ea nu a beneficiat de un mediu care să-i permită împlinirea personală. Acolo se află cheia, pentru noi, toți, fie că suntem supradotați sau nu, a exprimării singularității noastre într-o lume populată de indivizi asemănători și totodată diferiți.

Îmi e greu să înțeleg cum e posibil ca, în zilele noastre, capacitatea de a fi supradotat să fie asimilată unei problematici, unei suferințe.

Dacă, de fapt, și nu neg acest lucru, anumite persoane supradotate suferă ca urmare a faptului că nu-și cunosc modul propriu de funcționare, ceea ce i se poate întâmpla, de altfel, oricui, celor mai multe le merge bine. Nu eu sunt cea care susține asta, ci cercetările științifice de nivel internațional.

Cred că acest exemplu, împreună cu următorul, m-a determinat să scriu această carte pentru a vă explica de ce și cum e posibil să vă meargă bine, chiar foarte bine.

Al doilea exemplu este cel al unui băiețel de șapte ani, care îmi este trimis de un coleg cu următoarele cuvinte laconice: „Copil precoce care prezintă toate caracteristicile aferente: este tratat la școală de colegii lui ca un ratat, se comportă acolo inacceptabil, este agitat și refuză să îndeplinească sarcinile cerute de învățătoarea lui“.

Nu, de o mie de ori nu! Acest copil pe care l-am primit în cabinetul meu este cu siguranță inteligent, dar în niciun caz precoce: nu manifestă modul de funcționare atât de particular precocității. Dimpotrivă, e sigur needucat, fiindcă se tăvălește pe jos în cabinetul meu, își întrerupe părinții în permanență și pe mine de asemenea.

Astăzi este bine-cunoscut, trivializat și deformat faptul că o persoană supradotată are nevoie să facă mai multe lucruri în același timp. Acest lucru nu înseamnă că toți copiii incontrolabili, hiperactivi și care manifestă o tulburare de atenție se dovedesc a fi precoce!

Iar alții susțin:

— Mi se spune că sufăr de o formă de schizofrenie, dar e imposibil, pentru că sunt supradotat!

Și care e legătura? A fi supradotat te împiedică să-ți rupi piciorul?

Nu și încă o dată nu: a fi supradotat nu reprezintă o protecție împotriva diverselor patologii, iar persoana supradotată se poate realmente confrunta cu o depresie, poate avea o personalitate de tip borderline, poate suferi de fobie socială, de probleme școlare, poate manifesta o tulburare de adaptare, de comunicare, poate suferi de o lipsă de stimă de sine... fără ca între aceste lucruri să existe în mod obligatoriu o corelație și fără să se producă mai frecvent decât la toată lumea.

Nimic nu mă irită mai mult decât persoanele care îmi spun că sunt supradotate pentru că au probleme. Totalitatea acestor stereotipuri, false în esența lor, mă scoate din sărite, deoarece conferă o imagine proastă persoanelor supradotate, le face un deserviciu și nu ne permite să le cunoaștem pentru ceea ce sunt și să aflăm care poate fi aportul pe care l-ar putea aduce celorlalți și lumii.

Trebuie să renunțăm la idea preconcepută că unei persoane supradotate îi merge rău sau că persoanele cărora le merge rău prezintă probabilitatea de a fi supradotate.

Reflectând la această chestiune, mi-am dat seama că aceia care scriu, la noi, pe această temă, sunt majoritatea terapeuți, medici sau psihologi, care primesc persoane cărora, așa cum ne-am aștepta pentru că vin la noi în consultație, le merge rău. Găsim astfel studii care subliniază legătura dintre patologie și capacitatea de fi supradotat, care susțin că se referă la populația generală, deși participanții la aceste studii provin din rândul celor care au mers la consultații psihiatrice: e o contradicție aici.

În alte țări, inclusiv în cele europene, autorii studiilor sunt cu siguranță persoane din domeniul sănătății mentale, dar și, mai ales, cercetători, pediatri, specialiști în neuroștiințe etc., ei studiind persoanele supradotate din școli, universități, provenind din toate mediile și domeniile.

Ne dăm seama, atunci când citim despre activitățile lor, că persoanelor supradotate, în marea lor majoritate, le merge bine, chiar mai bine decât colegilor lor care nu sunt supradotați; au o reziliență mai ridicată, sunt mai puțin anxioase, mai mature și mai grijulii, manifestă o capacitate ridicată de adaptare și de empatie.

Adoptând acest punct de vedere, am reușit în fine să exprim ceea ce încercasem de ani de zile să susțin, fără să pot formula cu atâta forță: am susținut dintotdeauna cu tărie că a fi supradotat nu reprezintă o patologie și că persoana supradotată nu e condamnată la o viață de necazuri. Cele două lucruri nu sunt conectate între ele.

Prin adoptarea concepției că persoanele supradotate prezintă o sănătate mentală mai ridicată decât a celorlalte, sunt perfect conștientă că mă îndepărtez de consensul francez, dar această realitate mi se pare evidentă și corespunde cu ceea ce constat eu zilnic.

Despre asta vă voi vorbi în această carte, prin intermediul unor exemple în care vă veți recunoaște, dar mai ales al unor studii internaționale foarte recente care, sper eu, vor reuși să vă convingă de justețea afirmațiilor mele.

Un al doilea fapt, pe care îl voi exprima fără falsă modestie, este că persoanele supradotate sunt, și au fost mereu, salvatorii lumii.

Practic, voi o faceți să evolueze, o împingeți spre performanță, permițând apariția de noi concepte, atât științifice, cât și filosofice, economice, sociologice etc. Predați apoi ștafeta mediului, care se însărcinează să le implementeze. Este o viziune simplistă, simplificată, dar adevărată, iar această colaborare este benefică pentru toți.