Prietenilor, colegilor și tovarășilor mei de călătorie Rosianna Halse Rojas și Stan Muller

Introducere

Romanul meu Turtles All the Way Down1 a fost publicat în octombrie 2017, iar după ce am petrecut luna respectivă făcând un turneu de promovare a cărții, m-am întors acasă în Indianapolis și am croit o cale de acces între căsuța din copaci a copiilor mei și cămăruța în care de multe ori lucrăm, eu și soția mea, o încăpere care, în funcție de viziunea asupra lumii a fiecăruia dintre voi, este fie un birou, fie o magazie.

Nu era o cale metaforică. Era o potecă adevărată prin pădure, iar ca să o fac a trebuit să curăț zeci de arbuști prolifici și invazivi de caprifoi care sufocă o mare parte din centrul Indianei și să dezgrop iedera englezească ce se dezvoltase peste măsură, după care am acoperit cărarea cu bucăți de lemn și am căptușit-o cu cărămizi. Am lucrat la aleea aia zece-douăsprezece ore pe zi, cinci sau șase zile pe săptămână, timp de o lună. Când am terminat în cele din urmă, m-am cronometrat să văd cât fac, pe cărare, de la biroul nostru până la căsuța din copac. Cincizeci și opt de secunde. Mi-a luat o lună să construiesc o alee prin pădure, pe care să o străbat în cincizeci și opt de secunde.

La o săptămână după ce am terminat cărarea, căutam printr-un sertar un balsam de buze când, dintr-odată și pe neașteptate, mi-am pierdut echilibrul. Lumea a început să se învârtă în jurul meu. Brusc, m-am simțit ca o bărcuță prinsă în vâltoarea unor valuri uriașe. Ochii îmi tremurau în orbite și am început să vomit. Am fost dus de urgență la spital și săptămâni la rând după aceea, lumea s-a tot învârtit în jurul meu. În cele din urmă, am fost diagnosticat cu labirintită, o boală a urechii interne cu un nume de o minunată rezonanță, care este totuși, fără îndoială, o experiență destul de neplăcută.

Recuperarea după labirintită a însemnat săptămâni de stat în pat, fără să pot citi, să mă uit la televizor sau să mă joc cu copiii mei. Eram doar eu cu gândurile mele — uneori plutind printr-o nebuloasă narcotică, alteori panicându-mă din cauza insistenței și omniprezenței lor. În acele zile lungi, liniștite, am călătorit peste tot cu mintea mea, cutreierând trecutul.

Scriitoarea Allegra Goodman a fost întrebată odată: „Cine ați dori să vă scrie povestea vieții?“

„Cred că aș scrie-o eu însămi, dar cum sunt roman­cieră, totul ar fi codificat“, a răspuns ea. În ce mă privește, începusem să am sentimentul că sunt oameni care cred că-mi știu codul. Ei ar presupune că am împărtășit viziunile despre lume ale protagoniștilor unei cărți sau mi-ar pune diverse întrebări de parcă eu aș fi protagonistul. Un cunoscut intervievator m-a întrebat dacă și eu, în calitate de autor al romanului Un șir infinit de țestoase, am atacuri de panică atunci când sărut.

Suscitasem asemenea întrebări pentru că, persoană bolnavă mintal fiind, aveam totuși o viață publică, dar vorbind atât de mult despre mine în contextul ficțiunii devenea obositor și oarecum destabilizator. I-am spus intervievatorului că nu, nu resimt vreo anxietate în legătură cu săruturile, însă am într-adevăr atacuri de panică și sunt extrem de înfricoșătoare. În timp ce vorbeam, mă simțeam detașat de mine însumi, de parcă eu nu aș fi fost cu adevărat eu, ci ceva ce vindeam sau cel puțin închiriam în schimbul unei bune publicități.

Pe măsură ce-mi reveneam după labirintită, mi-am dat seama că nu mai voiam să scriu codificat.

*

În anul 2000, am lucrat câteva luni ca student capelan într-un spital de copii. Pe vremea aceea eram înscris la Teologie și voiam să devin preot al Bisericii Episcopale, însă timpul petrecut la spital mi-a dat planurile peste cap. Nu puteam să suport dezastrul pe care îl vedeam acolo. Și acum îmi aduc aminte. Așa încât, în loc să merg la teologie, m-am mutat la Chicago și am lucrat ca dactilograf pentru agenții de plasare a forței de muncă până când, în cele din urmă, am prins un post de operator introducere date la Booklist, o revistă bilunară de critică literară.

Câteva luni mai târziu, mi s-a ivit prima ocazie să fac recenzia unei cărți, după ce un redactor m-a întrebat dacă îmi plac romanele de dragoste. I-am spus că-mi plac și mi-a dat un roman a cărui acțiune se desfășura în Londra secolului al XVII-lea. În următorii cinci ani am făcut recenzii la sute de cărți pentru Booklist — de la cărți ilustrate despre Buddha până la volume de poezii —, timp în care am ajuns să fiu fascinat de formatul recenziei. Recenziile de la Booklist erau limitate la 175 de cuvinte, ceea ce însemna că fiecare propoziție trebuia să surprindă mai multe aspecte. Fiecare recenzie trebuia să prezinte o carte și, în același timp, să o analizeze. Aprecierile trebuiau să se împletească cu preocupările tale.

La Booklist, recenziile nu includ evaluări pe o scală de cinci stele. Și de ce ar face lucrul ăsta? În 175 de cuvinte se pot comunica potențialilor cititori mult mai multe informații decât ar reuși vreodată un data point. Scala de cinci stele a fost utilizată în analize critice doar în ultimele decenii. Deși a fost aplicată ocazional criticii de film încă din anii 1950, scala de cinci stele a fost utilizată pentru evaluarea hotelurilor abia din 1979, iar pentru evaluarea cărților a fost folosită doar de când Amazon a introdus recenziile utilizatorilor.

Scala de cinci stele nu există cu adevărat pentru oameni; există pentru sisteme de agregare a datelor, motiv pentru care a devenit normă abia în epoca internetului. A trage concluzii cu privire la calitatea unei cărți dintr-o recenzie de 175 de cuvinte este o muncă dificilă pentru inteligențele artificiale, în vreme ce evaluările prin număr de stele sunt ideale pentru ele.

*

Este tentant să fac din labirintită o metaforă: viața mea era lipsită de echilibru, așa încât am fost devastat de o tulburare de echilibru. O lună întreagă mi-a luat să trasez linia dreaptă a unei poteci doar ca să mi se spună că viața nu înseamnă niciodată căi simple — doar labirinturi amețitoare ce se pliază pe ele însele. Chiar și acum structurez această introducere ca un labirint, revenind în locuri pe care credeam că le-am lăsat în urmă.

Însă tocmai împotriva acestei stilistici a bolii am încercat să scriu în romanele mele Un șir infinit de țestoase și The Fault in Our Stars2, unde sper că cel puțin tulburarea obsesiv-compulsivă și cancerul nu sunt înfățișate ca niște bătălii ce trebuie câștigate sau ca manifestări simbolice ale unor defecte de caracter sau orice altceva, ci ca niște boli cu care trebuie să trăim cât se poate de bine. Nu am făcut labirintită pentru că universul a vrut să-mi dea o lecție despre echilibru. Așa că am încercat să trăiesc cu ea cât am putut de bine. În mai puțin de șase săptămâni am început să mă simt mai întremat în general, dar încă mai am accese de amețeală — și sunt îngrozitoare. Acum știu despre conștiință — cu o visceralitate pe care nu o resimțeam înainte — că este temporară și precară. Nu este deloc o metaforă să spui că viața unui om este un exercițiu de echilibru.

Pe măsură ce starea mi se ameliora, mă întrebam ce voi face cu restul vieții mele. M-am reapucat să fac câte un videoclip în fiecare marți și un podcast săptămânal cu fratele meu, dar nu scriam. Toamna și iarna de atunci au fost cea mai lungă perioadă în care nu am încercat să scriu pentru public de când aveam paisprezece ani. Presupun că mi-a fost dor să scriu, dar în felul în care ți-e dor de cineva la care țineai.

*

Am plecat de la Booklist și din Chicago în 2005, deoarece soția mea, Sarah, a terminat școala la New York. După ce și-a încheiat studiile, ne-am mutat la Indianapolis, unde Sarah lucra la Muzeul de Artă pe post de curator de artă contemporană. Și de atunci am trăit aici.

Am citit atât de mult la Booklist, încât nu-mi amintesc când am întâlnit prima dată cuvântul antropocen, dar trebuie să fi fost prin 2002.