Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Unsplash / © Toni Cuenca

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Jeni Ursu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Pétronille

Autor: Amélie Nothomb

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0698-1

ISBN (PDF): 978-606-40-1126-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-1393-4

Beția nu se improvizează. Ea ține de artă, care înseamnă talent și perseverență. Băutul la întâmplare nu duce nicăieri.

Dacă prima matoleală e atât de adesea miraculoasă, asta-i numai datorită celebrului noroc al începătorului: nu se va repeta, n-are cum.

Ani în șir, am băut ca tot omul, pe la petreceri, chestii mai tari sau mai slabe, în speranța de a atinge acel grad de pileală care să-mi facă existența acceptabilă: mahmureala a fost principalul meu rezultat. N-am încetat totuși niciodată să bănuiesc că existau și lucruri mai bune de câștigat din aceste încercări.

Până la urmă, temperamentul meu experimental s-a impus. După modelul șamanilor amazonieni, care-și aplică diete nemiloase înainte de a molfăi o plantă necunoscută pentru a-i descoperi puterile, am recurs la cea mai veche tehnică de investigare din lume: postul. Asceza e o modalitate instinctivă de a crea în interiorul tău vidul indispensabil unei descoperiri științifice.

Nimic nu mă întristează mai mult decât oamenii ăia care, atunci când trebuie să guste un vin de soi, cer și „ceva de ronțăit“: asta-i o insultă la adresa mâncării și, încă mai abitir, la adresa băuturii. „Altfel, mă ia de cap“, gângăvesc ei, dând și mai tare cu bâta-n baltă. Îmi vine să le spun că poate ar fi bine să nu se mai uite după fete frumoase, fiindcă riscă să le cam placă de ele.

A bea vrând să eviți beția e la fel de dezonorant ca a asculta muzică sacră ferindu-te de sentimentul sublimului.

Prin urmare, am postit. Și după post, am luat o Veuve Clicquot. Ideea era să încep cu o șampanie bună, iar Veuve Clicquot nu era deloc rea.

De ce șampanie? Pentru că amețeala pe care ți-o dă nu seamănă cu nicio altă amețeală. Fiecare tip de alcool are o forță de impact specifică; șampania e una dintre puținele băuturi care nu stârnește metafore grosiere. Ea îți înalță sufletul spre ceea ce trebuie să fi fost condiția gentilomului în vremurile când acest frumos cuvânt avea un sens. Te face grațios, ușor și profund deopotrivă, dezinteresat, exaltă iubirea și conferă eleganță pierderii acesteia. Din aceste motive, mă gândisem că un asemenea elixir îți putea aduce beneficii încă și mai mari.

De la prima înghițitură, mi-a fost clar că aveam dreptate: niciodată șampania nu fusese atât de încântătoare. Cele treizeci și șase de ore de post îmi ascuțiseră papilele gustative, care decelau acum cele mai subtile arome din tot acel aliaj și tresăreau cu o voluptate nouă, inițial a virtuozității, apoi a strălucirii, iar în cele din urmă a extazului.

Am băut în continuare cu destul curaj și, pe măsură ce sticla se golea, am simțit că experiența își schimba natura: starea pe care o atingeam semăna mai puțin a beție și mai mult cu ceea ce, în pretențiosul limbaj științific de astăzi, se numește „acutizare a conștiinței“. Un șaman ar fi calificat aceasta drept transă, un toxicoman ar fi vorbit de viziuni. Am început, în orice caz, să am vedenii.

Era șase și jumătate seara, în jurul meu era tot mai puțină lumină. M-am uitat înspre cotlonul cel mai întunecat, iar acolo am văzut și auzit niște bijuterii. Sclipirile lor aveau un zornăit de pietre prețioase, de aur și argint. Și se mișcau cu niște unduiri șerpești, dar nu în căutarea unor gâturi, încheieturi sau degete pe care ar fi trebuit să le împodobească, ci fiindu-și suficiente sieși și proclamându-și absolutul propriului lux. Pe măsură ce se apropiau de locul unde mă aflam, le simțeam tot mai bine răceala de metal. Iar în mine stătea să se declanșeze un orgasm al zăpezii: aș fi dat orice să-mi pot afunda fața în comoara aceea înghețată. Momentul cel mai șocant a fost cel în care mâna mea a simțit de-adevăratelea greutatea unei geme în căușul palmei.

Strigătul pe care l-am scos a risipit halucinația. Am mai băut o cupă și am înțeles că băutura provoca niște vedenii înrudite cu aspectul ei: aurul lichidului se transformase în lanțuri și brățări, iar bulele de gaz în nestemate. Răcelii argintului îi corespundea temperatura ca de gheață a fiecărei guri înghițite.

Etapa următoare a fost gânditul, în măsura în care poate fi numită astfel avalanșa de idei care mi-au invadat creierul. La polul opus meditației adânci, care-ți poate năclăi mintea, aceasta a început să țopăie, să zbârnâie, să-mi arunce tot felul de chestii ușurele, de parcă ar fi încercat să mă seducă. Purtarea ei era atât de diferită, încât m-a făcut să și râd. Eu mă obișnuisem să nu primesc decât cârteli din partea ei, ca de la un chiriaș indignat de proasta calitate a locuinței.

Faptul că, brusc, îmi eram o companie atât de agreabilă mi-a deschis noi orizonturi. Mi-ar fi plăcut să fiu o companie la fel de agreabilă și pentru altcineva. Dar pentru cine?

Mi-am trecut în revistă cunoștințele, printre care se numărau și persoane simpatice. N-am reperat niciuna care să-mi convină. Aveam nevoie de cineva dispus să se plieze pe acest stil de asceză și să bea cu o pasiune pe măsură. Nu-mi permiteam să cred că divagațiile mele ar fi putut distra un practicant al cumpătării.

Între timp, golisem sticla și eram beată lemn. M-am ridicat și am încercat să merg: picioarele mele se minunau că dansul acela, atât de complicat în mod normal, cerea atât de puțin efort. M-am împleticit până la pat, iar acolo m-am prăbușit.

Deposedarea aceea era un deliciu. Am dedus că spiritul șampaniei îmi aproba conduita: îl întâmpinasem ca pe un oaspete de seamă, îl primisem în mine cu o extremă deferență, iar el mă răsplătea cu binefacerile lui prodigioase; totul, până la acel naufragiu final, era o favoare divină. Dacă Ulise ar fi făcut nobila imprudență de a nu se lega de catarg, m-ar fi urmat acolo unde mă ducea puterea ultimă a băuturii, s-ar fi scufundat cu mine în adâncul mării, legănat de cântecul blond al sirenelor.

Nu știu cât am stat în acele abisuri, într-un stadiu intermediar între somn și moarte. Mă așteptam la o trezire comatoasă. Mă înșelam. La ieșirea din acea imersiune, am descoperit o voluptate și mai aparte: învelită parcă în vată de zahăr, simțeam cele mai mici detalii ale confortului care mă înconjura. Contactul hainelor cu pielea mă făcea să tresar, perceperea patului care-mi găzduia slăbiciunea îmi inducea până în măduva oaselor o senzație de iubire și de înțelegere. Mintea mi se marina într-o baie de fugă de idei, în sens etimologic, căci o idee este, în înțelesul ei inițial, ceva ce vezi.

Vedeam, așadar, că eram ca Ulise după naufragiu, eșuat pe o plajă nemaivăzută, iar înainte de a pune la cale un plan, savuram mirarea de a fi supraviețuit, de a avea toate mădularele intacte și o minte nu cu mult mai dusă ca înainte, și de a mă afla pe partea solidă a planetei. Apartamentul meu parizian devenea un tărâm necunoscut, iar eu rezistam nevoii imperioase de a merge la toaletă, încercând să-mi imaginez cât mai mult timp misterioasa populație pe care cu siguranță aveam s-o întâlnesc acolo.

Dacă stau să mă gândesc, asta era singura imperfecțiune a stării mele: faptul că aș fi vrut s-o pot împărtăși cu cineva. Nausica sau Ciclopul mi-ar fi prins numai bine. Iubirea sau prietenia ar fi niște cutii de rezonanță ideale pentru o așa beatitudine.

„Îmi trebuie un tovarăș sau o tovarășă de pahar“, mi-am zis în sinea mea. Am trecut în revistă lumea pe care o cunoșteam la Paris, unde abia ce mă stabilisem. Lista scurtă a relațiilor mele conținea fie persoane foarte simpatice, dar care nu beau șampanie, fie băutori înveterați de șampanie care nu-mi erau deloc simpatici.

Am reușit în cele din urmă să mă duc la toaletă. Când m-am întors, m-am uitat la sărăcăcioasa priveliște a Parisului care mi se oferea de la fereastră: pietoni pășind prin tenebrele străzii. „Ăștia-s parizieni“, m-am gândit eu, ca o veritabilă specialistă în etimologii. „Mi se pare imposibil ca printre atâția oameni să nu pot găsi alesul sau aleasa. În Orașul Luminilor, trebuie să existe cineva cu care să pot bea lumina.“

Eram o romancieră de treizeci de ani care debarca la Paris. Librarii mă invitau să dau autografe cu dedicații în librăriile lor, lucru pe care nu-l refuzam niciodată. Oamenii veneau să mă vadă, iar eu îi întâmpinam cu surâsul pe buze. „E drăguță“, ziceau ei.

În realitate, practicam o vânătoare pasivă. Pradă a curioșilor, mă uitam la toți întrebându-mă cât de bun ar fi unul sau altul ca tovarăș de pahar. O vânătoare cam la întâmplare, pentru că, la urma urmelor, după ce semn exterior ai putea detecta un astfel de companion?

Pe de altă parte, termenul „companion“ nici nu era prea potrivit, fiindcă, etimologic vorbind, se referă la cineva cu care împarți pâinea. Mie îmi trebuia un conviv sau o convivă. Unii librari aveau fericita inițiativă de a mă servi cu vin, uneori chiar cu șampanie, ceea ce-mi permitea să sesizez în ochii oamenilor eventuala sclipire a dorinței. Îmi plăcea ca asupra paharului meu să fie ațintită o privire plină de poftă, care să nu fie totuși prea insistentă.

Exercițiul dedicațiilor se bazează pe o ambiguitate fundamentală: nimeni nu știe ce vrea celălalt. Nenumărați jurnaliști m-au întrebat: „Ce așteptați de la acest gen de întâlniri?“ După părerea mea, întrebarea asta e și mai potrivită pentru partea adversă. Lăsându-i deoparte pe cei câțiva fetișiști pentru care semnătura autorului chiar contează, ce caută acolo amatorii de autografe? Eu, una, sunt foarte curioasă în privința celor care vin să mă vadă. Încerc să-mi dau seama cine sunt ei și ce vor. Lucrul ăsta nu va înceta niciodată să mă fascineze.

Astăzi, o parte din mister pare să se fi limpezit. Am observat, și nu sunt singura, că tinerele cele mai frumoase din Paris stau la coadă de câte ori am o sesiune de autografe și mi-am dat seama, lucru care mă și distrează, că mulți oameni vin acolo doar pentru a intra în vorbă cu acele splendori de fete.