În memoria lui Börge Hellström,

dragul meu coleg și prieten

Partea întâi

Omul de lângă mine a murit acum două zile. Dacă întind mâna cât pot de mult spre stânga și ajung la el și-i ating obrazul, este la fel de rece și rigid cum îmi imaginez că ar putea fi moartea din interiorul lui.

Omul care se află în dreapta mea a murit cu și mai mult timp în urmă. Chiar pe la începutul călătoriei noastre. Unul dintre primii, cei mai bătrâni, care sunt întotdeauna cei mai fragili. Și cel de sub mine, imediat sub mine, în altă stivă de corpuri, a doua ca înălțime, a respirat lent și profund până acum câteva ore, apoi acel ritm, care îmi amintea de legănarea oceanului, a încetat.

Câtă linişte...

În afară de sunetul ca de zgârieturi dinspre peretele înde­părtat, ca și cum ceva ascuțit ar fi fost tras pe o suprafață metalică.

Vreau să strig, să implor.

Dar nu pot risipi oxigenul.

Încă mai am o speranță — poate că nu sunt singurul care nu a renunțat.

Atât de frumos.

O ambarcațiune albă, tipică pentru arhipelag, scoţând fum în timp ce aluneca prin apele blânde ale Mării Baltice. Pescărușii și chirele se fugăreau în spatele ei, scufundându-se din când în când în valurile spumoase și zburând cu prada ce li se zbătea în cioc. O astfel de întâmplare — o dimineață de iunie cu soarele încălzindu-i ușor fața ridată — viața nu avea cum să fie mai bună de atât.

Ewert Grens stătea pe aceeași piatră pe care stătea în fiecare sâmbătă dimineaţa. O stâncă înaltă, teșită pe care timpul o sculptase și o așezase exact cum trebuia, pe potriva unui bărbat înalt, care începea să îmbătrânească.

Propriul său loc, situat aproape de azilul de bătrâni şi de fereastra care fusese a ei. Aceea prin care ea privise zi de zi, timp de aproape treizeci de ani, spre o viață la care nu putea lua parte. Viața lor comună. Acum, în camera ei locuia altcineva și nici măcar nu știa cine.

— Domnule inspector Grens.

A tresărit ușor. Vocea aceea? Trecutul.

— O clipă, inspectore. Vin eu la dumneata.

Se numea Susann și, cu mult timp în urmă, fusese îngrijitoarea care se ocupa de Anni. Mai târziu a devenit medic și specialist în geriatrie. Acum trecea prin ieşirea cea nouă a spitalului, apropiindu-se de el cu pași mari şi energici, până când se opri în fața sa, blocându-i vederea.

— Ultima dată când am vorbit, ai stat în faţa ferestrei ei douăsprezece dimineți de sâmbătă la rând. Am decis să te las în pace. Dar sunt... cred că au trecut cam patru ani? Și tu tot aici stai.

— Mă mai ridic din când în când.

— Îți amintești ce ți-am spus ultima dată? Că îţi faci rău. Că te complaci în durerea ta, trăind mai degrabă pentru ea decât cu ea. Ceea ce te înspăimânta s-a întâmplat deja.

— Îmi amintesc. Fiecare cuvânt.

— Nu pare să-ți pese.

Ewert Grens făcu ceea ce făcea întotdeauna — aruncă o privire spre fereastra unei camere unde luminile erau aprinse. Anni n-ar fi fost trează niciodată așa devreme. Îi plăcea să doarmă până târziu.

— Știu că nu mai este aici.

— Ceea ce încerc să spun, domnule inspector, este că nu voiam să te văd aici din nou.

Se ridică de pe scaunul de piatră.

— Și știu că eşti foarte bine intenţionată când spui asta.

Apoi zâmbi.

— Dar voi continua să stau aici. În fiecare sâmbătă, în zori, și-n următorii patru ani.

O părăsi pe tânăra femeie, care era mai înțeleaptă decât fusese sau avea să fie el vreodată, şi se îndreptă spre mașina care-l aștepta, singuratică, în mica parcare pentru vizitatori. Se întoarse chiar înainte de a deschide portiera.

— Pentru că este singurul lucru care mă ajută să rămân întreg la minte, strigă el. Înțelegi?

Ea îl privi, cu o mână pe balustrada scărilor care duceau spre intrarea principală a spitalului, părând că se gândește la ce să spună. Apoi, cu o încuviințare vagă, dar imposibil de confundat, se întoarse și intră în clădire.

Grens porni cu mașina printr-un Lidingö încă somnoros, o insulă aproape de Stockholm, și ajunse la podul unde trăgea mereu pe dreapta ca să arunce o ultimă privire, lungă, asupra acelor ape sclipitoare. Tocmai coborâse fereastra și fusese întâmpinat de o rafală leneșă de vânt, când un apel răsună din stația sa emisie-recepție de pe bordul mașinii.

— Ewert?

Wilson, șeful său, care ar fi trebuit să aibă mai multă minte decât să-l tulbure chiar în momentul acela.

— Ewert, alo?

Îl lăsă să strige. Era în mijlocul unui moment personal.

— Ewert, am încercat să te sun, dar telefonul tău este oprit. Dacă mă auzi, ia legătura cu mine. Tocmai am primit un apel de urgență pe care ar trebui să-l verifici.

În dreapta stației radio se afla un casetofon: unul pe care îl căutase săptămâni întregi după ce predecesorul acestuia hotărâse să-şi cânte nota finală. În aceste zile, piața nu era tocmai inundată de casetofoane; în unele magazine, vânzătorii nici măcar nu mai știau cum arată ele. Un comerciant de vechituri din imediata apropiere a Strängnäsului a fost scăparea lui. Două cântece. Atât plănuise să stea aici. Așa a făcut mereu. Urgență sau nu.

Lacrimile pe care le-am plâns pentru tine ar putea umple un ocean

Siw Malmkvist. O casetă cu o selecție din repertoriul ei. Mai întâi, versiunea suedeză a melodiei „Everybody’s Somebody’s Fool“, preferata lui absolută, apoi „Today’s Teardrops“, o bijuterie uitată.

Șterge-ți ochii, fetiță dragă, șterge-ți ochii, și vom vedea cerurile albastre

Vocea ei frumoasă, răsunând din anii ’60, îl liniștea, ca și versurile de care oamenii din ziua de azi râdeau, însă fără să le asculte, rimele fără sens pe care nici nu le mai auzea, dar în care își găsea sprijinul.

— Ewert? Ridică...

Staţia iarăși, Wilson, din nou.

... Fir-ar să fie!

Siw Malmkvist terminase de cântat. Oprirea lui pe pod și dimineața petrecută pe piatră, în ceea ce odinioară fusese lumea lui Anni, toate îi dăduseră puterea de a rezista încă o zi, încă o săptămână. Așa că răspunse.

— Aici Grens.

— Ewert, unde naiba te-ai...

— Cum ziceam, Grens la aparat.

Erik Wilson tăcu, Grens îl auzea dregându-și glasul, parcă încercând să se adune și să schimbe tonul.

— Ewert, vreau să te duci imediat la spitalul Söder. Nu e nevoie să te opreşti la secţie. Mergi direct la morgă.

Grens părăsise podul Lidingö și acum conducea pe Northern Link1, era mult mai ușor să circuli pe sub oraș, decât să treci prin el.

— La morgă?

— Cu aproximativ o jumătate de oră în urmă, asistenta a găsit acolo un cadavru. Un bărbat mort.

— Pare să aibă suficient sens. De aceea sunt ei acolo. Fiindcă sunt morţi, adică. Asta-i tot?

— Are cu un bărbat mort mai mulți.

— Lasă-mă cu enigmele, Wilson.

— Un cadavru în plus.

— Tot nu înţeleg.

— Când asistenta a ajuns la morgă, puțin după ora șase dimineața, și a făcut prima ei vizită la frigiderele mortuare, a simțit că ceva nu era în ordine. La a doua vizită, acest sentiment a continuat să se amplifice, așa că a numărat cadavrele. Ieri, când a plecat acasă erau șaptesprezece cadavre în frigiderele mortuare. Între timp, încă cinci muriseră în spital. Ar fi trebuit să fie douăzeci și două de trupuri.

— Și?

— Sunt douăzeci și trei. Douăzeci și trei de corpuri, indiferent de câte ori le-a numărat.

Inspectorul detectiv Grens trase mașina pe banda de acces şi acceleră.

— Unul dintre aceste corpuri n-ar trebui să fie acolo, Ewert. Există un cadavru fără acte, fără înregistrare. Un mort fără identificare, fără istoric. Practic, el nu există.

Încă o suflare.

Dacă inspir încet, păstrez aerul cât pot şi apoi îl las să iasă puțin câte puţin, s-ar putea să dureze mai mult.

Aș zice că am zăcut așa trei, patru, poate chiar cinci zile. Nu pot spune cu siguranță. În jurul meu este doar întuneric, mica gaură prin care ne-au privit la început a dispărut, iar secundele s-au transformat în ore, apoi în zile — dimineața, noaptea, întunericul este același.

A trecut mult timp de când n-am mai simțit nicio mișcare.

Ultima dată s-a întâmplat, cu siguranță, atunci când a fost ridicat containerul în care ne aflăm. Pentru o clipă a părut să plutească în aer, atârnând acolo, legănându-se înainte și înapoi, apoi a căzut la pământ cu o bufnitură puternică, pe care au amortizat-o straturile de corpuri de sub mine.

Un sicriu enorm, aruncat în ultimul său loc de odihnă, aceasta era senzația pe care o aveam.

Secția de urgenţe și accidente Söder avea pacienţi pretutindeni de-a lungul pereților, scaune care erau ocupate și tărgi pline cu răniţi care nu mai încăpeau în sălile de examinare. Era una dintre diminețile acelea. Câteva împușcături și atacuri și un carambol pe South Link.

Ewert Grens ar fi trebuit să se îndrepte spre intrarea principală, dar, din pură obișnuință, parcă lângă ambulanțe, în apropierea rampei de descărcare. Ultima dată când fusese o urgență în incinta morgii, folosise una dintre aceste săli de operație drept centru de comandă provizoriu, atunci când o prostituată disperată, victimă a traficului de carne vie, împânzise locul cu explozibil și luase ostatici un medic şi pe studenții săi. Se grăbi prin aceleași coridoare, dar cu o altă senzație. Pe atunci, moartea era o amenințare imediată. Astăzi, moartea sosise deja, se instalase aici.

Un cadavru în plus. Morți, cu unul mai mulți.

— Bună dimineața.