Pentru Lily Bathsheba

Introducere

Dragă cititorule,

Nimic nu se poate compara cu o scrisoare, când vine vorba de instantaneitate și autenticitate. Noi, oamenii, avem instinctul de a consemna sentimentele și amintirile noastre, care altminteri s-ar pierde în timp, și de a le împărtăși celorlalți. Simțim nevoia cu disperare să confirmăm relații, legături de dragoste sau de ură, căci lumea nu este niciodată imobilă și viețile noastre sunt o serie de începuturi și sfârșituri: consemnându-le pe hârtie, simțim, probabil, că putem să le facem mai reale, aproape eterne. Scrisorile sunt antidotul literar la vremelnicia vieții și, desigur, la zbuciumul superficial al internetului. Goethe, care a cugetat îndelung la farmecul scrisorilor, vedea în ele „cea mai semnificativă amintire pe care un om o poate lăsa în urma sa“. Or, asemenea instincte sunt îndreptățite: multă vreme după moartea protagoniștilor, scrisorile lor dăinuie încă. Iar în materie de politică, diplomație și război, un ordin sau o promisiune trebuie să fie confirmate prin documente. Așadar, nenumărate lucruri diverse sunt împlinite prin intermediul scrisorilor, și noi aici le celebrăm pe toate.

Au existat multe culegeri de scrisori ciudate și nostime, însă cele din volumul de față au fost alese nu doar fiindcă sunt amuzante, ci pentru că au schimbat întru câtva treburile omenești, fie în pace sau război, în artă sau cultură. Grație lor, putem întrezări crâmpeie din vieți fascinante, prin ochii unui geniu, ai unui monstru ori ai unui om obișnuit. Avem aici scrisori din multe culturi, tradiții, tărâmuri, rase: din Egiptul străvechi și Roma Antică până în America, Africa, India, China și Rusia timpurilor moderne, unde s-a desfășurat o mare parte din munca mea de cercetare și creație — astfel se explică și prezența multor ruși, de la Pușkin la Stalin, în acest volum. Aici, printre alte lucruri, se regăsesc lupte pentru drepturi pe care noi le considerăm acum esențiale, dar și ordine pentru crime pe care le socotim intolerabile. Aici, de asemenea, sunt reunite scrisori de dragoste și epistole ce dezvăluie setea de putere a unor împărătese, actrițe, tirani, artiști, compozitori, poeți.

Am selectat scrisori compuse de faraoni acum trei mii de ani, păstrate în biblioteci uitate din cetăți năruite, și scrisori întocmite în acest secol. Neîndoielnic, genul epistolar a cunoscut o vârstă de aur: cei cinci sute de ani socotiți din Evul Mediu până la folosirea pe scară largă a telefonului în anii 1930, după care s-a înregistrat o descreștere abruptă în anii 1990, odată cu apariția telefonului mobil și a internetului. M-am convins eu însumi de acest fapt, când efectuam cercetări în arhive despre Stalin. În perioada anilor 1920 și 1930, Stalin scria lungi scrisori și note adresate anturajului său și, de asemenea, unor străini, mai ales când era în vacanță în sud, însă, din momentul punerii în funcțiune a unei linii telefonice sigure, scrisorile lui s-au oprit brusc.

După cum era și firesc, scrisorile au fost folosite pe scară largă de către ocârmuitori și elite la scurt timp după dezvoltarea scrisului, întrucât epistolele oficiale constituie instrumentul ideal de a guverna, și chiar mai mult decât atât. Pe parcursul ultimelor trei milenii, scrisorile au fost echivalentul mijloacelor de comunicare de azi: ziare, telefoane, radio, televiziune, e-mail, texting, sexting și blogging, toate la un loc. Această antologie conține unele scrisori întocmite la origine cu litere cuneiforme, un străvechi sistem de scriere, folosind însemnele lăsate de un condei din trestie pe o tăbliță de lut moale și uscată apoi la soare, care a fost utilizat în Orientul Mijlociu în Epoca Bronzului și Epoca Fierului. De asemenea, sunt reproduse scrieri pe papirus, material fabricat din miezul tulpinilor de papirus, începând din mileniul al III-lea î.Hr. Și, apoi, sunt scrisorile scrise pe pergament sau pe vélin — piele de vițel preparată prin uscare, special pentru scris —, utilizat până în momentul în care hârtia a fost inventată în China, în jurul lui 200 î.Hr. și, treptat, adusă prin Asia Centrală până în Europa. Acolo, datorită unui proces de manufacturare mai ieftin și mai simplu, începând din secolul al XV-lea, hârtia a ajuns să fie un produs din ce în ce mai convenabil și accesibil pentru un număr mare de oameni. Schimbul de scrisori a atins punctul culminant între secolul al XV-lea și începutul secolului al XX-lea, nu doar fiindcă hârtia era ușor de procurat, ci și datorită îmbunătățirii condițiilor de deplasare și de distribuire prin curier, precum și grație dezvoltării serviciilor poștale.

Era totodată și o modalitate de comunicare mai mult decât practică, făcând parte dintr-un nou sistem de orânduire, legislație și contract social, implicând un guvernământ responsabil, finanțe controlabile și moralitate publică. Mai presus de toate, era o nouă stare de spirit, cu idei novatoare și concepții moderne despre modul de trai, o valorizare a vieții private, precum și un mijloc de promovare, alături de o percepere tot mai intensă a societății internaționale și a conștiinței de sine.

Unele scrisori vizau dobândirea notorietății, altele urmăreau să rămână absolut secrete. Această varietate a utilizării lor constituie una dintre bucuriile unui asemenea florilegiu. În marea lor majoritate, scrisorile se refereau la chestiuni practice banale ce nu prezintă prea mult interes: comandarea unor mărfuri, achitarea unor facturi, aranjarea unor întâlniri. La apogeul genului epistolar ca artă și instrument, persoanele educate își petreceau multe ceasuri pe zi la masa lor de lucru, uneori sub lumina pală a unui sfeșnic, scriind obsesiv. Ecaterina cea Mare se caracteriza singură depreciativ drept o „grafomană“ (se definea și drept o „plantomană“, fiindcă era pasionată de grădinărit). Singurul mod de a conduce un imperiu, un război, un stat era prin a compune frenetic scrisori. Pentru scriitori, reprezenta o modalitate de a-și proiecta existența dincolo de odaia lor, dincolo de casa, satul, țara lor, de a se apropia de alte lumi și de visuri îndepărtate. Era o îndatorire vlăguitoare fizic și un amuzament; e-mailurile și mesajele electronice nu sunt nici pe departe așa de anevoios de compus, în schimb, sunt, poate, prea ușoare și atât de informale, încât nici nu mai respectăm puterea cuvintelor propriu-zise, deși, desigur, concizia, rapiditatea și emoția transmise induc o dependență de aceste mesaje, considerată specifică vieții moderne. Până la începutul secolului XX, puțini oameni, chiar și dintre șefii de stat, aveau secretari însărcinați să îi ajute în gestionarea vastei lor corespondențe, iar majoritatea dintre ei obișnuiau să răspundă și să își pecetluiască (parțial, din rațiuni de securitate) singuri scrisorile — incluzând aici autori epistolari prezenți în această carte, cum ar fi Lincoln, Ecaterina cea Mare și Nicolae al II-lea, care își sigila singur scrisorile.

Desigur, autorii nu spun întotdeauna adevărul în epistolele lor și poate exista un proces de editare, în urma căruia unele scrisori sunt distruse, în timp ce altele sunt păstrate. Dar în ambele variante, scrisoarea reflectă un moment de trăire unic în timp — ceea ce Goethe numea „un suflu instantaneu de viață“. Nenumărate scrisori au fost arse pentru a distruge dovezi privind înțelegeri secrete și iubiri interzise. Asemenea iaduri literare se întâmplau frecvent în familiile din Epocile Victoriană și Eduardiană după decesul unor nobili — inclusiv în familia mea. Însă, să distrugi o scrisoare, considera Goethe, fie și din rațiuni de discreție, înseamnă să distrugi viața însăși.

Scrierile istorice — asemenea jurnalismului contemporan — sunt pline de cleveteli, speculații, minciuni, certuri și calomnii. Când citim un ziar tabloid sau un website de cancanuri, știm că, probabil, jumătate din informații sunt false; îmbucurător în cazul scrisorilor personale este faptul că sunt veridice. Nu depindem de cleveteli: putem auzi vorbele autentice. Bunăoară, așa vorbea Stalin cu acoliții lui; așa i se adresa drăgăstos Hŭrrem lui Soliman Magnificul sau Frida Kahlo lui Diego Rivera; și pe urmă, desigur, există scrisorile revoltător de scatologice, expediate de Mozart verișoarei lui, Marianne.

Scrisorile se pot încadra în tipologii diferite. În primul rând, sunt cele publice. Mao Zedong lansează Revoluția Culturală printr-o scrisoare către studenți, în care le ordonă să își atace superiorii; Balfour promite o patrie a evreilor; în scrisoarea intitulată „J’accuse“, Émile Zola înfierează Franța pentru rasismul și antisemitismul ei. În secolului XXI, din păcate, un asemenea protest rămâne teribil de actual și, de aceea, absolut necesar în această nouă epocă de antisemitism virulent pe ambele maluri ale Atlanticului, nu numai din partea dreptei politice, ci și, din ce în ce mai mult, îndeosebi în Marea Britanie, din partea stângii socialiste populare, o tendință josnică întorcându-ne în timp la epurările antisemite ale lui Stalin. Dar, de fapt, mișcarea duce și mai departe în trecut: marxismul este la modă din nou. Am adăugat câteva neprețuite scrisori între cei doi creatori ai marxismului, Karl Marx și Friedrich Engels, care, prin rasismul și antisemitismul lor atroce și fără perdea, îi pot surprinde pe cei care îi consideră militanți altruiști și nobili pentru onestitate și egalitate între oameni. Dimpotrivă, scrisorile lor sunt presărate cu apelative ca „negrotei“ și „jidan“ sau cu reflecții despre mădularul de evreu al rivalului lor, Lassalle. Aceste lucruri îi pot șoca pe unii cititori.