Traducere din limba germană de

Daniela Ștefănescu

Freud și ocultismul

Ar putea oare cele câteva articole dedicate de Freud „ocultismului“, dintre care două se află în prezentul volum („Psihanaliză și telepatie“ și „Vis și telepatie“), să schimbe imaginea acreditată de raționalist incurabil a întemeietorului psihanalizei?

Faptul că volumul este deschis de un scurt eseu cu titlu promițător pentru cei care așteaptă răbdători virajul în irațional al lui Freud („O presimțire onirică împlinită“) nu confirmă așteptarea indusă de titlu. Nu trebuie să sperați că autorul Interpretării viselor se va dezice de teza sa princeps conform căreia visul este, în esență, realizarea unei dorințe (inconștiente), aderând la viziunea populară despre vis ca exprimarea unei profeții. Presimțirea onirică a doamnei B. că se va întâlni în ziua următoare visului cu medicul casei, dl. K., în fața unui magazin din Viena, presimțire în aparență confirmată, va fi spulberată de bisturiul psihanalitic. De fapt, dr. K. din vis, indiferent din punct de vedere afectiv, este doar o mască, așa cum o cere logica onirică, pentru un alt domn K. din viața visătoarei, față de care aceasta nutrise cele mai calde sentimente. Concluzia lui Freud este fără echivoc: „Astfel, produsul oniric ulterior, singurul care face posibile visele profetice, nici nu este altceva decât o formă de cenzurare, care-i înlesnește visului să pătrundă în conștiință“.

Totuși, oarecum surprinzător, Freud acceptă un fenomen pe care în 1920 îl mai considera ocult, și anume telepatia.Însă dacă, împreună cu întemeietorul psihanalizei, înțelegem ocultismul nu numai ca acceptare a „existenței reale a altor forțe psihice, decât psihicul“, ci și ca dezvăluire în psihic a unor „capacități până atunci nerecunoscute“, atunci surprinderea noastră se micșorează. Cu această ultimă parte a ocultismului, Freud pare mai dispus să se acomodeze: telepatia, numită „transfer de gânduri“, primește drept de existență din partea întemeietorului psihanalizei. Acțiunea ei explică fenomenul numit de profanii creduli „profeție“.

Unul dintre pacienții lui Freud care a apelat la serviciile unei prezicătoare vestite a rămas uimit de forța ei de pătrundere în intimitatea vieții sale. Pe baza unei singure informații, data de naștere a cumnatului său, prezicătoarea a afirmat: „Această persoană va muri în iulie sau august viitor în urma unei intoxicații cu raci sau stridii“. Deși profeția nu s-a confirmat, cu un an în urmă, cumnatul pacientului s-a intoxicat în timpul verii cu mâncarea sa preferată și a fost pe punctul de a muri. După Freud, a cărui argumentație este fără cusur, cunoștințele prezicătoarei s-ar datora tocmai „transferului de gânduri“ de la clientul său pe o cale necunoscută, adică tocmai ceea ce numim telepatie, în timp ce calculele astrologice foarte laborioase cărora oracolul le atribuia rolul esențial nu reprezentau decât un mijloc de a abate activitatea psihică conștientă într-o direcție inofensivă, permițând astfel crearea receptivității pentru „transferul de gânduri“ la nivelul altor zone ale psihicului.

Deși admite existența viselor telepatice, prin intermediul cărora luăm cunoștință de evenimente importante din viața celor apropiați, chiar dacă aceștia se află la distanțe de sute de kilometri, Freud consideră că mesajul telepatic joacă un rol secundar în formarea visului. Aportul său nu este mai important decât cel al stimulilor exteriori sau interiori, de tipul unui zgomot, al unei lumini, al unui miros sau al unei senzații somatice (de foame, de exemplu). Rolul esențial îl joacă o dorință refulată care utilizează stimulii interiori sau exteriori pentru a se putea reprezenta ca realizată. Din nou concluzia psihanalistului este tranșantă: „telepatia nu are nimic de-a face cu esența visului“.

Rezerva lui Freud față de ocultism și insistența de a delimita psihanaliza de această zonă, care rămân atitudinile sale prevalente, pot fi explicate în primul rând prin lupta pentru afirmarea noii discipline psihologice în pofida atacurilor denigratoare, care nu de puține ori constau în plasarea psihanalizei în zona discreditată științific a ocultismului. Deosebirea majoră dintre ocultism și psihanaliză constă, în viziunea lui Freud, în aceea că, în timp ce majoritatea ocultiștilor sunt persoane convinse apriori care caută doar confirmări pentru convingerile preexistente, psihanaliștii sunt animați de dorința de cunoaștere și ajung la convingere abia în finalul unui proces de cunoaștere de natură științifică.

Din prezentul volum, centrat în jurul temei visului, mai menționez studiul amplu intitulat „Despre vis“, care prezintă excelent ideile din Interpretarea viselor într-o formă esențializată. De asemenea, materialele dedicate viselor din folclor sunt inedite și au un interes deosebit pentru onirologia psihanalitică. În sfârșit, succinta analiză a unui vis al lui Descartes, care încheie volumul, îi prilejuiește lui Freud introducerea noțiunii de „vis de sus“. Este o categorie de vise mai apropiate de conștient, în care contribuția inconștientului este restrânsă.

Vasile Dem. Zamfirescu

DESPRE VIS

(Über den Traum, 1901)

I

În timpurile pe care le putem numi preștiințifice, oamenii nu se simțeau în încurcătură în legătură cu găsirea explicației unui vis. Dacă și-l aminteau după ce se trezeau, îl considerau o vestire, fie milostivă, fie ostilă, venită din partea unor forțe mai înalte, demonice și divine. Odată cu înflorirea tipurilor de gândire specifice științelor naturii, toată această mitologie încărcată de sens s-a transpus în psihologie, și în ziua de azi nu se mai îndoiește decât o foarte mică parte dintre oamenii educați că visul este propriul produs psihic al visătorului.

Însă după respingerea ipotezei mitologice, a devenit necesar ca visul să fie explicat. Condițiile apariției sale, relația sa cu viața mentală din starea de veghe, dependența lui de stimuli care se înghesuie să fie percepuți în timpul stării de somn, numeroasele particularități ale conținutului său supărătoare pentru gândirea trează, incongruența dintre imaginile lui de reprezentare și afectele legate de ele, în sfârșit caracterul tranzitoriu al visului, felul cum gândirea în starea de veghe îl dă deoparte ca bizar, îl mutilează sau îl șterge în amintire — toate acestea și diferite alte probleme cer de multe sute de ani rezolvări care până în momentul de față nu au putut fi date satisfăcător. În prim-planul interesului stă însă chestiunea semnificației visului, care conține un sens dublu. Ea se interesează mai întâi de semnificația psihică a visării, de poziția visului față de alte procese mentale și de o eventuală funcție biologică a sa, iar în al doilea rând ar vrea să știe dacă visul este interpretabil, dacă fiecare conținut al visului în parte are un „sens“, așa cum suntem obișnuiți să-l găsim în alte compoziții psihice.

Trei direcții se remarcă în evaluarea visului. Una dintre ele, care a păstrat ceva din răsunetul vechii supraaprecieri a visului, își găsește expresie la unii filosofi. Ei consideră că baza vieții onirice este o anumită stare a activității psihice, celebrând-o chiar ca pe o ridicare pe o treaptă superioară. Așa judecă de exemplu Schubert: visul este o eliberare a spiritului din forța naturii exterioare, o desprindere a sufletului din cătușele senzorialității. Alți gânditori nu merg atât de departe, dar susțin ferm că visele izvorăsc esențialmente din niște stimulente mentale și reprezintă manifestări ale forțelor psihice, care sunt împiedicate în timpul zilei să se desfășoare liber (în fantasma onirică — Scherner, Volkelt). O capacitate de funcționare superioară cel puțin pe anumite planuri (memorie) îi este atribuită vieții onirice de către un mare număr de observatori.

În contradicție crasă cu acest punct de vedere, majoritatea autorilor medicali reprezintă o concepție care de-abia de mai lasă visului valoarea unui fenomen psihic. Agenții visului sunt după ei exclusiv stimulii senzoriali și somatici, care fie ating visătorul din afară, fie devin întâmplător activi în organele sale interne. Ceea ce a fost visat nu are pretenție să aibă un sens și o importanță mai mare decât are de pildă succesiunea de sunete pe care cele zece degete ale unui om total nepriceput în muzică le produc când se plimbă pe clapele instrumentului. Visul trebuie caracterizat de-a dreptul ca „un proces somatic, nefolositor în toate cazurile, patologic în multe cazuri“ (Binz). Toate particularitățile vieții onirice se explică din munca lipsită de coerență a diferite organe sau grupuri de celule ale creierului altminteri cufundat în somn, muncă ce le-a fost impusă prin stimuli fiziologici.

Prea puțin influențată de această judecată a științei și nefăcându-și probleme legate de sursele visului, părerea populară pare să își mențină ferm credința că totuși visul are un sens, care se referă la vestirea viitorului și care poate să fie extras printr-un oarecare procedeu de interpretare din conținutul său adesea încâlcit și enigmatic. Metodele de interpretare puse în aplicare constau în faptul că acel conținut al visului care este reamintit este înlocuit de un altul, fie bucată cu bucată după un cod stabilit, fie visul ca tot de un alt tot, față de care se află în relația unui simbol. Oamenii serioși zâmbesc la aceste strădanii: „Visele sunt baloane de săpun“.

II

Spre marea mea surprindere, am descoperit într-o zi că de adevăr se apropie nu concepția medicală despre vis, ci cea profană, stăpânită încă pe jumătate de superstiție.