Traducere din limba germană de

Roxana Melnicu

Notă introductivă

Acest volum conține un extras din lucrarea Disconfort în cultură, care a fost publicată în limba română în: Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 9, Studii despre societate și religie, București: Trei, 2010.

Apărut inițial în 1930, în contextul anilor „fără griji“ ai perioadei interbelice, acesta este unul dintre eseurile seminale ale lui Freud. În el este scrutat mobilul existenței umane înseși, o existență aflată la confluența dintre căutarea fericirii și respectarea restricțiilor impuse de cultură. Ne întâlnim aici cu concepte clasice ale psihanalizei, precum Supraeul, principiul plăcerii și principiul realității, pulsiunea de viață și pulsiunea de moarte, analizate dintr-o perspectivă societală.

[…]

De nenumărate ori a fost pusă întrebarea asupra scopului vieții omenești; ea nu a găsit încă un răspuns satisfăcător, poate că nici nu admite un astfel de răspuns. Mulți dintre cei care și-au pus întrebarea au afirmat: dacă ar rezulta că viața nu are niciun scop, atunci ea și-ar pierde pentru ei orice valoare. Dar această amenințare nu schimbă nimic. Se pare mai degrabă că avem dreptul de a respinge întrebarea. Presupunerea lor pare a fi acea aroganță omenească, ale cărei multe alte manifestări le cunoaștem deja. Nu se vorbește de un scop al vieții animalelor, dacă menirea lor nu constă cumva în a servi oamenilor. Doar că nici aceasta nu este credibil, căci omul nu știe ce să facă cu multe animale – în afară de a le descrie, de a le clasifica, de a le studia – și nenumărate specii de animale s-au sustras și de la această utilizare, căci ele au trăit și au pierit înainte de a le fi văzut omul. Din nou, doar religia este cea care știe să răspundă la întrebarea privind scopul vieții. Nu vom greși dacă vom decide că ideea unui scop al vieții stă în picioare și cade odată cu sistemul religios.

Vom pune de aceea întrebarea mai lipsită de pretenții: ce anume indică omul prin comportamentul lui drept scop și intenție ale vieții lui, ce anume cere el de la viață, ce anume vrea să obțină prin ea. Răspunsul nu se poate greși; oamenii tind la fericire, ei vor să fie fericiți și să rămână astfel. Această năzuință are două aspecte, un țel pozitiv și unul negativ; pe de o parte, dorește absența durerii și neplăcerii, pe de altă parte, trăirea unor sentimente puternice de plăcere. În sensul mai restrâns al cuvântului, „fericirea“ este raportată numai la ultima. Corespunzător acestei dihotomii a scopurilor, activitatea oamenilor se desfășoară în două direcții, după cum ea caută să realizeze unul sau altul dintre aceste scopuri – predominant sau chiar exclusiv.

După cum observam, scopul vieții este stabilit pur și simplu prin programul principiului plăcerii. Acest principiu domină de la început activitatea aparatului psihic; referitor la utilitatea acestuia nu poate fi nicio îndoială, și totuși programul său este în conflict cu întreaga lume, cu macrocosmosul ca și cu microcosmosul. El nu este efectiv realizabil, toate mecanismele universului i se opun; am dori să spunem că intenția ca omul să fie „fericit“ nu este conținută în planul „creației“. Ceea ce numim în cel mai strict sens „fericire“ izvorăște din satisfacerea mai curând bruscă a trebuințelor acumulate și este posibilă, după natura sa, doar ca un fenomen episodic. Orice dăinuire a unei situații la care aspiră principiul plăcerii dă doar un sentiment de confort călduț; suntem astfel construiți încât putem gusta intens numai contrastul, iar starea doar foarte puțin1. Astfel, posibilitățile noastre de fericire sunt limitate deja de constituția noastră. Cu mult mai puține dificultăți avem în a afla nefericirea. Suferința amenință din trei părți, de la propriul corp care, menit decăderii și destrămării, nu poate evita nici durerea, nici anxietatea, ca semnal de avertizare, de la lumea exterioară, care se poate înverșuna împotriva noastră cu forțe foarte puternice, neînduplecate, distrugătoare și, în sfârșit, de la relațiile cu ceilalți oameni. Suferința care ia ființă din această sursă o simțim poate mai dureros decât oricare alta; suntem înclinați să o vedem ca un ingredient întru câtva superfluu, cu toate că ea nu ar trebui să fie mai puțin inevitabilă ca destin decât suferința de o altă origine.

Nu-i de mirare dacă sub presiunea acestor posibilități de suferință oamenii obișnuiesc să-și tempereze pretențiile de fericire, după cum chiar principiul plăcerii s-a transformat sub influența lumii exterioare în mai modestul principiu al realității, dacă deja ne socotim fericiți, în cazul în care am fost ocoliți de nefericire, în cazul în care am depășit suferința, dacă în genere sarcina evitării suferinței împinge în planul secund problema obținerii plăcerii. Reflecția ne învață că putem căuta rezolvarea sarcinii pe căi foarte diferite; toate aceste căi au fost recomandate de diferitele școli de filosofie a vieții și au fost parcurse de oameni. Satisfacerea nelimitată a tuturor trebuințelor se impune ca cel mai ademenitor mod de viață, dar aceasta înseamnă plasarea plăcerii înaintea precauției și se pedepsește după o scurtă exercitare. Celelalte metode în care intenția predominantă este evitarea neplăcerii se împart în funcție de sursa de neplăcere spre care își îndreaptă cea mai mare atenție. Există acolo procedee extreme și moderate, unilaterale și din cele care abordează deodată mai multe poziții. Însingurarea deliberată, îndepărtarea de ceilalți, este cea mai la îndemână apărare împotriva suferinței care poate izvorî din relațiile umane. A se înțelege: fericirea pe care o putem atinge pe această cale este fericirea liniștii. Împotriva temutei lumi exterioare nu ne putem apăra altfel decât printr-o anumită manieră de îndepărtare, dacă vrem să rezolvăm singuri această problemă. Există însă și o altă cale, mai bună, în care, ca membri ai comunității umane, luăm în stăpânire natura cu ajutorul tehnicii conduse de știință și o supunem voinței umane. Atunci toți lucrează pentru fericirea tuturor. Cele mai interesante metode pentru a ne feri de suferință sunt însă cele care încearcă să influențeze propriul organism. În fine, orice suferință este doar o senzație, ea există doar în măsura în care o simțim, și o simțim doar ca urmare a unor mecanisme ale organismului nostru.

Cea mai grosolană, dar și cea mai eficientă metodă pentru o astfel de influențare este cea chimică, intoxicarea. Nu cred că cineva îi poate pătrunde mecanismul, dar este un fapt că există substanțe străine corpului, a căror prezență în sânge și țesuturi ne provoacă senzații nemijlocite de plăcere, dar și modifică astfel condițiile vieții noastre senzitive, încât devenim incapabili să percepem neplăcerea. Ambele efecte nu doar că se întâmplă concomitent, ci par și intim legate unul de altul. Trebuie să existe însă în propriul nostru chimism substanțe care fac același lucru, căci cunoaștem cel puțin o stare patologică, mania, în care apare acest comportament asemănător beției fără a fi fost introdus vreun stupefiant. În afară de aceasta, viața noastră psihică normală prezintă fluctuații de eliberare mai facilitată sau mai îngreunată a plăcerii cu care merge paralel o sensibilitate micșorată sau mărită pentru neplăcere. Este profund regretabil că această latură toxică a proceselor psihice s-a sustras până acum cercetării științifice. Efectul mijloacelor euforizante în lupta pentru fericire și pentru îndepărtarea răului este atât de apreciat ca un bine, încât indivizii, ca și popoarele, le-au rezervat o poziție fermă în economia lor libidinală. Le datorăm nu numai câștigul nemijlocit în plăcere, ci și o bucățică de independență față de lumea exterioară dorită cu ardoare. Doar știm că folosind „spărgătorul de griji“2 ne putem sustrage oricând presiunii realității și putem găsi refugiu într-o lume proprie, cu condiții senzitive mai bune. Știm că tocmai această proprietate a euforizantelor determină și periculozitatea și nocivitatea lor. În anumite circumstanțe, ele fac să se piardă inutil mari cantități energetice, care ar fi putut fi folosite pentru îmbunătățirea destinului uman.

Complicata construcție a aparatului nostru psihic permite însă și o serie întreagă de alte influențări. După cum satisfacția pulsională este fericire, devine cauza unei grave suferințe dacă lumea exterioară ne lasă în lipsuri, ne refuză saturarea trebuințelor noastre. Deci putem spera că, prin influența asupra acestor mișcări pulsionale, putem scăpa de o parte de suferință. Acest mod de apărare împotriva suferinței nu se mai fixează de aparatul senzitiv, el caută să se înstăpânească pe sursele interne ale trebuințelor. În mod extrem, asta se întâmplă înăbușind pulsiunile, așa cum învață filosofia orientală a vieții și realizează practica yoga. Dacă reușește aceasta, atunci am renunțat desigur și la toate celelalte activități (ne-am jertfit viața) și am obținut, pe alte căi, din nou doar fericirea liniștii. Aceeași cale este urmată și în cazul scopurilor reduse, dacă luptăm doar pentru dominarea vieții pulsionale. Ceea ce domină sunt atunci instanțele psihice mai înalte, care s-au supus principiului realității. Astfel nu este în niciun caz abandonată intenția satisfacerii; o anumită protecție împotriva suferinței este atinsă prin aceea că nesatisfacerea pulsiunilor menținute în dependență nu este resimțită atât de dureros ca a celor neinhibate. Apare în schimb o incontestabilă diminuare a posibilităților de plăcere. Sentimentul de fericire dat de satisfacerea unei mișcări pulsionale sălbatice, nestăpânite de Eu, este incomparabil mai intens decât cel dat de saturarea unei pulsiuni îmblânzite. Caracterul irezistibil al impulsurilor perverse, poate în genere atracția interdicției, își găsește aici o explicație economică.