Traducere din limba germană de

Roxana Melnicu

Notă introductivă

Acest volum cuprinde eseurile Consi­derații actuale despre război și moarte (1915) și De ce război? (1932/1933).

Cea dintâi a fost scrisă la aproximativ șase luni de la izbucnirea Primului Război Mondial, într-o încercare de a înțelege motivele atitudinilor ambivalente ale oamenilor față de violență și moarte. Și, poate, pentru a da un sens plecării pe front a celor patru fii ai săi, care, din fericire, s-au întors acasă nevătămați.

Cea de-a doua lucrare face parte dintr-un schimb de scrisori cu Albert Einstein, la invitația Comitetului Permanent pentru Litere și Arte al Ligii Națiunilor, în dorința de a încuraja colaborarea între somitățile intelectuale ale planetei. Einstein a fost cel care a ales atât tema discuției, cât și partenerul de discuție, întrebându-l pe Freud dacă există vreo soluție pentru a putea elibera omenirea de flagelul războiului. Schimbul de scrisori a fost publicat inițial la Paris, în 1933, în trei limbi, germană, franceză și engleză.

Ambele lucrări au fost publicate în limba română în: Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 9, Studii despre societate și religie, București: Trei, 2010.

I. Dezamăgirea războiului

Cuprinși de vârtejul acestui timp de război, informați unilateral, fără distanță față de marile transformări care s-au petrecut deja sau care încep să se petreacă și fără a presimți viitorul care se conturează, ne derutează chiar pe noi semnificația impresiilor care ni se impun și valoarea judecăților pe care le facem. Ne pare că niciodată până acum vreun eveniment nu ar fi tulburat într-atât un bun public așa de prețios al umanității, nu ar fi dezorientat atât de multe dintre cele mai clare inteligențe, nu ar fi înjosit atât de temeinic ceea ce era înalt. Însăși știința și-a pierdut imparțialitatea lipsită de patimă; slujitorii ei, amărâți până în adâncuri, caută să extragă din ea arme, spre a aduce o contribuție la lupta împotriva dușmanului. Antropologul trebuie să declare că adversarul său este nevrednic și degenerat, psihiatrul trebuie să pronunțe diagnosticul tulburării sale mentale sau psihice. Dar probabil că noi resimțim peste măsură de puternic răul acestui timp și nu avem niciun drept să îl comparăm cu răul altor timpuri pe care nu le-am trăit.

Individul care nu a devenit el însuși un luptător și deci o părticică a giganticei mașinării de război se simte derutat în orientarea sa și inhibat în capacitatea sa de muncă. Cred că acestuia îi este bine-venit orice mic semn care l-ar face mai ușor să se descurce cel puțin în interiorul său. Aș vrea să evidențiez și să tratez aici doi dintre factorii care au provocat mizeria sufletească a celor rămași acasă și a cărei depășire le pune o sarcină atât de dificilă: dezamăgirea pe care a cauzat-o acest război și schimbarea atitudinii față de moarte la care el – ca și toate celelalte războaie – ne obligă.

Când vorbesc despre dezamăgire, oricine știe imediat ce înțeleg prin ea. Nu este nevoie să fii vreun sentimental, poți să înțelegi necesitatea biologică și psihică a suferinței pentru economia vieții omenești și totuși să condamni războiul, cu mijloacele și scopurile sale, și să dorești curmarea sa. Ne-am spus, ce-i drept, că războaiele nu ar putea să înceteze atât timp cât popoarele trăiesc în condiții atât de diferite, atât timp cât evaluările vieții individuale se deosebesc atât de mult în sânul acestor popoare și atât timp cât dușmăniile care le despart reprezintă niște forțe pulsionale psihice atât de puternice. Eram pregătiți deci ca omenirea să fie preocupată încă suficient timp cu războaie între popoarele primitive și cele civilizate, între rasele umane care se deosebesc după culoarea pielii, chiar cu războaie între populațiile europene mai puțin dezvoltate sau sălbăticite. Dar am îndrăznit să sperăm altceva. De la națiunile de rasă albă care domină lumea, cărora le-a revenit conducerea seminției umane, pe care le știam preocupate cu susținerea intereselor mondiale, care creează progresele tehnice în dominarea naturii ca și valorile culturale artistice și științifice, de la aceste popoare ne-am fi așteptat ca ele să înțeleagă și să rezolve pe alte căi neînțelegerile și conflictele de interese. În interiorul fiecăreia dintre aceste națiuni erau stabilite pentru individ norme etice înalte, norme după care acesta trebuia să-și orienteze mersul vieții dacă voia să ia parte la întreprinderea culturală comună; aceste precepte adesea prea riguroase cereau mult de la individ, o limitare serioasă de sine, o renunțare largă la satisfacția pulsională. Înainte de toate îi era interzis să se folosească de avantajele extraordinare pe care i le creează utilizarea minciunii și înșelăciunii în rivalitatea cu aproapele. Statul civilizat punea la baza existenței sale aceste norme etice, el intervenea serios dacă cineva încerca să le lezeze, adesea declara intolerabil chiar ca cineva să le supună unei verificări prin rațiune critică. Era deci de presupus că el însuși vrea să le respecte și nu plănuiește să întreprindă nimic împotriva lor; prin aceasta și-ar fi contrazis fundamentul propriei sale existențe. În sfârșit, el putea, ce-i drept, percepe că în interiorul acestor națiuni culturale erau răspândite anumite resturi de seminții care erau foarte nepopulare și de aceea erau admise numai în silă și nu în totalitate să ia parte la travaliul cultural comun, pentru care ele se arătaseră suficient de înzestrate. Dar am putea fi de părere că marile popoare însele ar avea atât de multă înțelegere pentru ceea ce au în comun și atât de multă toleranță pentru diferențele lor, încât nu mai au voie să contopească, precum în Antichitatea clasică, într-un singur concept ideile de „străin“ și „dușmănos“.

Cu încredere în această unire a popoarelor culturale, nenumărați oameni și-au schimbat domiciliul din patria lor cu rezidența în străinătate și și-au dedicat existența relațiilor comerciale între popoarele prietene. Însă cel pe care mizeria vieții nu l-a țintuit mereu în același loc și-a putut alcătui, din toate avantajele și atracțiile țărilor culturale, o nouă patrie, mai mare, în care se desfășura neinhibat și liber de suspiciuni. Astfel, el se bucura de marea albastră și cenușie, de frumusețea munților înzăpeziți și de pajiștile verzi, de farmecul pădurilor nordice și splendoarea vegetației sudice, de armonia peisajului pe care se sprijină mari amintiri istorice și de liniștea naturii neatinse. Această nouă patrie era pentru el și un muzeu, plin cu toate comorile pe care le-au creat și lăsat în urma lor de multe veacuri artiștii umanității culturale. În timp ce se plimba dintr-o sală a acestui muzeu în alta, putea să constate cu o recunoaștere imparțială cât de diferite sunt tipurile de desăvârșire pe care le făuriseră amestecurile de sânge, istoria și particularitățile Pământului Mamă asupra compatrioților săi, în sens larg. Ici era dezvoltată în cel mai înalt mod energia rece, neînduplecată, colo – arta grațioasă, pentru a înfrumuseța viața, iar în altă parte se dezvoltaseră simțul ordinii și al legii sau alte însușiri care au făcut din om stăpânul pământului.

Să nu uităm nici că fiecare cetățean al lumii cultivate își crease un „Parnas“ deosebit și o „Școală din Atena“1. Dintre cei mai mari gânditori, poeți, artiști din toate națiunile, el îi alesese pe aceia cărora credea că le datora ce era mai bun din ceea ce îi devenise accesibil la plăcerea vieții și la înțelegerea vieții și îi alăturase bătrânilor nemuritori în prețuirea sa aidoma maeștrilor familiari lui ai propriei sale limbi. Niciunul dintre acești mari oameni nu i se păruse străin pentru că vorbise în altă limbă, nici cercetătorul fără egal al patimilor omenești, nici visătorul îmbătat de frumusețe sau profetul puternic amenințător, ori zeflemistul subtil, și niciodată nu și-a reproșat că și-ar fi trădat propria națiune și iubita sa limbă maternă.

Savurarea comunității culturale a fost ocazional tulburată de voci care avertizau că din cauza diferențelor tradiționale sunt inevitabile și războaie între membrii acesteia. Nu voiam să le credem, dar cum era imaginat un asemenea război dacă urma să se ajungă acolo? Ca un prilej de a indica progresele făcute în sentimentul comunitar al omului față de vremurile în care Amphictyonii grecești interziseseră ca vreunul dintre orașele membre ale alianței să fie distrus, să i se taie măslinii și să i se curme apa. Ca o încrucișare cavalerească la arme, care ar fi vrut să se limiteze la stabilirea supremației uneia dintre părți, cu evitarea pe cât posibil a unor mari suferințe, care nu ar putea contribui cu nimic la această hotărâre, și cu cruțarea completă a răniților, care trebuie îndepărtați de luptă, ca și a medicilor și infirmierilor care le oferă asistență. Natural, cu considerație pentru partea necombatantă a populației, pentru femeile care rămân departe de meșteșugul războiului și pentru copii care, odată crescuți, trebuie să fie prieteni și tovarăși între ei și cu cei din cealaltă parte. Și cu respectarea tuturor întreprinderilor și instituțiilor internaționale în care se întruchipase comunitatea culturală în timp de pace.

Un astfel de război ar fi conținut încă destule lucruri înspăimântătoare și greu de suportat, dar nu ar fi întrerupt dezvoltarea relațiilor etice între marii indivizi ai omenirii, între popoare și state.

Războiul în care nu am vrut să credem a izbucnit acum și a adus dezamăgirea. Nu numai că e mai sângeros și mai plin de pierderi decât oricare dintre războaiele de până acum, din cauza armelor de atac și apărare puternic perfecționate, ci este cel puțin la fel de îngrozitor, amarnic, necruțător ca și oricare dintre acestea.