Traducere din limba germană de

Ondine Dascălița

Notă introductivă

Ne întâlnim aici cu o lucrare care face parte din Prelegeri de introducere în psihanaliză, alături de „Visul“ și de „Teoria generală a nevrozelor“, și care descrie psihopatologia vieții cotidiene. Prelegerile din volumul de față au fost prezentate în fața studenților de la Universitatea din Viena între octombrie 1915 și martie 1916, motiv pentru care: „Nu a fost cu putință să păstrăm în timpul prezentării tonul calm și rece al unui tratat științific, vorbitorul asumându-și sarcina de a nu permite ca atenția auditoriului să scadă în timpul unei prelegeri de aproape două ceasuri“, mărturisește Freud în Cuvântul-înainte al cărții sale, ceea ce conferă lucrării un caracter plăcut și accesibil.

Textul a fost publicat în limba română în: Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 1, Introducere în psihanaliză, București: Trei, 2010.

Introducere

Doamnelor și domnilor! Nu știu cât cunoaște fiecare dintre dumneavoastră, din lecturi sau din auzite, despre psihanaliză. Eu însă sunt obligat de formularea anunțului meu – Introducere elementară în psihanaliză –, să vă abordez ca și cum nu ați cunoaște nimic și ați avea nevoie de o primă instruire.

Atât doar am dreptul să presupun că știți despre psihanaliză, că este o metodă de tratare a bolnavilor de nervi, iar în această privință vă pot oferi de îndată un exemplu despre felul cum în acest domeniu unele lucruri se petrec altfel, ba chiar invers decât în restul medicinei. Dacă vom supune acolo un bolnav unei tehnici medicale noi pentru el, de regulă îi vom prezenta obiecțiile celorlalți pacienți într-un mod diminuat și îl vom asigura de succesul tratamentului. După părerea mea, avem această îndreptățire, deoarece prin acest comportament facem să sporească probabilitatea succesului. Dar dacă îi aplicăm unui nevrotic tratamentul psihanalitic, procedăm în alt fel. Îi vom prezenta dificultățile acestei metode, durata ei, eforturile și sacrificiile pe care le implică, iar în ceea ce privește succesul, spunem că nu putem să-l promitem cu siguranță, acesta depinzând de comportamentul său, de înțelegerea, bunăvoința, răbdarea sa. Avem desigur motivații valabile pentru un comportament aparent atât de contradictoriu, pe care poate mai târziu veți ajunge să le înțelegeți.

Vă rog să nu fiți supărați dacă vă tratez pentru moment asemănător cu acești bolnavi nevrotici. De fapt, nu vă sfătuiesc să mă ascultați o a doua oară. În acest sens, vă voi prezenta care anume neajunsuri însoțesc în mod necesar predarea psihanalizei și ce obstacole stau în calea formării unei opinii proprii. Am să vă arăt în ce fel întreaga direcție a instrucției dumneavoastră și toate obișnuințele dumneavoastră de gândire ar trebui să vă transforme obligatoriu în adversari ai psihanalizei și câte ar trebui să depășiți în dumneavoastră pentru a pune sub control această adversitate instinctivă. În ce măsură veți dobândi o înțelegere față de psihanaliză din spusele mele nu vă pot desigur spune de pe acum, dar măcar un lucru vi-l pot promite, că prin ascultarea acestora nu veți învăța să întreprindeți o cercetare psihanalitică sau să duceți la bun sfârșit un asemenea tratament. Dar de se va găsi printre dumneavoastră cineva care nu se va simți mulțumit cu o cunoaștere trecătoare a psihanalizei, ci ar dori să intre într-o relație de durată cu ea, pe acela nu numai că-l voi deconsilia, ci îl voi avertiza direct să nu facă una ca asta. Așa cum se prezintă situația în momentul de față, prin alegerea unei asemenea cariere și-ar distruge posibilitatea oricărui succes universitar, iar dacă va intra în viață ca medic practicant, se va găsi într-o companie care nu va pricepe eforturile sale, îl va privi cu neîncredere și dușmănie și va dezlănțui asupra sa toate spiritele rele care stau la pândă în ea. Poate veți reuși să aproximați chiar din fenomenele care acompaniază războiul dezlănțuit acum în Europa câte asemenea legiuni există.

Cu toate acestea, există suficiente persoane pentru care ceva ce ar putea constitui un nou segment de cunoaștere își menține forța de atracție, în pofida unor asemenea neplăceri. Dacă unii dintre dumneavoastră aparțin acestei specii și, ignorând sfaturile mele, vor apărea aici și data viitoare, atunci veți fi bine-veniți din punctul meu de vedere. Dar sunteți cu toții îndreptățiți să aflați care sunt greutățile psihanalizei la care făceam referire.

În primul rând, cele cu privire la învă­țarea, la studiul psihanalizei. Ați fost obișnuiți în decursul învățământului medical să vedeți. Vedeți preparatul anatomic, precipitatul din urma unei reacții chimice, scurtarea mușchiului ca urmare a excitării nervilor săi. Mai apoi, simțurilor dumneavoastră li se prezintă pacientul, simptomele suferinței sale, produsele procesului maladiv, ba, în numeroase cazuri, chiar și agenții patogeni în stare izolată. În disciplinele chirurgicale, sunteți martori ai intervențiilor prin care pacientului i se oferă asistență și vi se permite să faceți și dumneavoastră tentative în acest sens. Chiar și în psihiatrie, prin demonstrații ale pacienților, transformările de mimică, modul de a vorbi și de a se comporta, vi se oferă o multitudine de posibilități de observare, care lasă în urmă impresii adânci. Astfel, profesorul din domeniul medicinei joacă preponderent rolul unui conducător și ghid care vă conduce printr-un muzeu, în vreme ce dumneavoastră stabiliți o relație nemijlocită cu obiectele și considerați că ați fost convinși de existența noilor realități, pe baza observațiilor personale.

Lucrurile stau, din păcate, cu totul altfel în psihanaliză. În tratamentul analitic, nu se petrece nimic altceva decât un schimb de cuvinte între cel analizat și medic. Pacientul vorbește, relatează experiențe trecute și impresii prezente, se lamentează, își mărturisește dorințele și reacțiile afective. Medicul ascultă, încearcă să dirijeze succesiunea de idei a pacientului, face îndemnuri, îi îndreaptă atenția spre anumite direcții, îi oferă lămuriri și observă reacțiile de înțelegere sau respingere pe care i le provoacă astfel pacientului. Rudele needucate ale pacientului nostru – cărora nu le impun decât vizibilul și tangibilul, de preferință acțiuni ca acelea urmărite la cinematograf – nu scapă niciun prilej să-și exprime îndoielile, cum „să faci ceva împotriva bolii prin simplă vorbărie“. Desigur, este vorba de o gândire pe cât de mărginită, pe atât de inconsecventă. Doar este vorba de aceiași oameni care sunt atât de convinși că pacienții „numai își imaginează“ simptomele lor. Cuvintele erau inițial magie, și cuvântul și-a păstrat și astăzi o mare parte din vechea sa putere magică. Prin cuvinte, un om poate să-l facă fericit pe celălalt sau să-l aducă la disperare, prin cuvinte, profesorul își transmite știința sa elevilor, prin cuvinte, oratorul își entuziasmează auditoriul și îi determină judecățile și deciziile. Cuvintele provoacă sentimente și constituie modul comun de influențare a oamenilor între ei. Prin urmare, nu vom desconsidera utilizarea cuvintelor în psihanaliză și vom fi mulțumiți dacă vom putea fi martori ai schimbului de cuvinte ce are loc între analist și pacientul său.

Dar nici asta nu putem. Discuția din care constă tratamentul psihanalitic nu suportă un auditoriu; ea nu poate fi demonstrată. Desigur, este posibil ca un neurastenic sau isteric să fie prezentat studenților în cursul unei prelegeri psihiatrice. El va relata atunci durerile și simptomele sale, dar nimic altceva. Mărturisirile de care are nevoie analiza nu le face decât în condițiile unei legături afective deosebite cu medicul; el ar amuți de îndată ce ar observa chiar și un singur martor indiferent față de el. Pentru că aceste mărturisiri sunt legate de cele mai intime domenii ale vieții sale sufletești, de tot ceea ce el, ca persoană independentă din punct de vedere social, trebuie să ascundă de ceilalți, iar în sens mai larg de tot ceea ce el, ca personalitate unitară, nu dorește să-și mărturisească nici sieși.

Prin urmare, nu veți putea fi martorii unui tratament psihanalitic. Nu veți putea decât să auziți despre el și nu veți cunoaște psihanaliza în cel mai strict sens al cuvântului decât din auzite. Prin această instruire, și ea la mâna a doua, vă veți găsi într-o situație cu totul neobișnuită pentru formarea unei opinii. Evident, depinde în cea mai mare măsură de încrederea pe care i-o acordați celui care vă transmite informația.

Să presupunem că nu ați venit la o prelegere de psihiatrie, ci la una de istorie, iar cel care susține prelegerea v-ar povesti despre viața și faptele de arme ale lui Alexandru cel Mare. Care ar fi motivele care să vă facă să credeți în veridicitatea afirmațiilor sale? În primă instanță, starea de fapt pare chiar mai puțin favorabilă decât în cazul psihanalizei, deoarece profesorul de istorie a participat la campaniile războinice ale lui Alexandru tot atât de puțin ca dumneavoastră; cel puțin, psihanalistul vă relatează lucruri la care a avut și el un rol. Dar apoi vine rândul elementelor care îl confirmă pe istoric. El vă poate trimite la relatările vechilor scriitori, care fie au fost ei înșiși contemporani sau au trăit mai aproape de evenimentele în discuție, prin urmare la cărțile lui Diodor, Plutarh, Arrian, printre alții; el vă poate înfățișa copii ale monedelor păstrate și statui ale regelui, precum și o fotografie a mozaicului de la Pompei, reprezentând bătălia de la Issos, care să circule din mână în mână.