A face terapie

Este prima mea zi în clinica în care urmează să-mi fac stagiul clinic, o cerinţă obligatorie pentru a putea deveni psihoterapeut. Deşi pentru mine este o zi de o extremă importanţă, pentru toţi ceilalţi este o zi ca oricare alta, deci nu am parte de o primire cu fast. După o scurtă întâlnire cu supervizorul meu, care îmi spune cum anume vrea să mă pregătesc pentru întâlnirile noastre bisăptămânale, o secretară îmi arată biroul pe care îl voi folosi, îmi explică cum să sun în exterior, îmi indică butonul de panică de pe perete, chiar în dreapta scaunului meu, şi îmi înmânează dosarul primului meu pacient, Mike, un bărbat în vârstă de 28 de ani, care, potrivit raportului iniţial, suferă de anxietate acută.

Îl conduc din sala de aşteptare în cabinetul meu şi de-abia îmi stăpânesc entuziasmul, nerăbdătoare fiind să-mi fac debutul în profesia de psihoterapeut. Mike este un bărbat înalt, probabil peste 1.80 m, cu o înfăţişare atrăgătoare, cumva lipsită de rafinament, o faţă pătrăţoasă, cu riduri necaracteristice vârstei sale, încadrată de un păr negru şi rebel şi cu ochi de un negru profund, greu de descifrat. Ezită un pic la intrarea în birou, privind în jur de parcă nu ar şti ce caută acolo şi dându-mi impresia că-mi va întoarce spatele și va pleca. Dar îmi urmează sugestia de a se aşeza pe un scaun, în care se afundă până abia îi mai văd gâtul, iar capul pare să se iţească direct dintre umeri. Deşi afară este o zi caldă de primăvară, Mike poartă o pufoaică cu fermoarul tras până la gât, iar mâinile-i sunt înfundate adânc în buzunare.

Citisem o grămadă de cărţi, mersesem la multe cursuri, dar nimic nu mă pregătise pentru acest moment, pentru clipa în care voi sta pentru prima oară faţă în faţă cu un alt om, trăind sentimentul că viaţa sa este în mâinile mele.

Învăţasem la cursurile de formare că trebuie să-l aştept pe pacient să înceapă şedinţa, pentru că modul în care se desfăşoară aceste prime momente şi felul în care o persoană alege să înceapă îi spun multe unui terapeut. Dar nimeni nu-mi spusese ce să fac atunci când un pacient stă în faţa mea nemişcat, cu excepţia unui uşor tic la unul dintre ochi, şi se uită la mine cu o privire atât de intensă, încât parcă îmi sfredeleşte craniul. Mă foiesc în scaunul meu un pic incomodată, în timp ce-mi simt fragila încredere în sine părăsindu-mă pe măsură ce se intensifică tăcerea din încăpere. Ştiu că are un sens; ştiu că ar trebui să aştept, dar toată această tăcere pare să aibă un aer vag ameninţător, iar timpul începe să se scurgă foarte, foarte greu. Prin urmare, deschid gura și îl întreb ce anume l-a făcut să vină la clinică. Mike ridică din umeri, dar tot nu vorbeşte. Încerc o altă abordare şi îl rog să-mi spună ceva despre el.

Apare o licărire în ochii săi. Vorbind cu gura aproape înfundată în pufoaică, astfel încât sunt nevoită să mă aplec în faţă ca să-l aud, îmi spune doar că este student la universitate şi că are o slujbă part-time, de la care tocmai fusese concediat.

— Vrei să-mi spui mai multe despre asta? îl întreb eu.

Îmi spune pe un ton agitat, dar nu atât de agitat încât să mă alarmeze, că şeful lui este un „bou“, că acest şef „a încercat mereu să mă prindă cu ceva“ şi că „în fine, a găsit o aberaţie de motiv ca să mă concedieze. Nenorocitul a vrut să scape de mine încă de la început“, zice el.

Nu sunt sigură cum să-i răspund, aşa încât îl întreb doar:

— Şi la facultate cum îţi merge?

Îmi aruncă o privire îngrijorată:

— Dar de ce mă întrebi asta?

Răspunsul său mă surprinde şi trebuie să reflectez puţin. Am fost învăţată să întorc întrebarea pacientului şi să-l întreb pe el de ce este nedumerit de întrebarea mea. Dar ceva îmi spune să nu fac asta, ca şi cum singura mea opţiune cu un pacient ca el este să-i răspund onest, drept care îi spun:

— Pentru că mi-ai spus două lucruri: că eşti student şi că ai fost concediat de la locul de muncă. Pare clar că acolo nu ţi-a mers prea bine, deci eram curioasă cu privire la ce se întâmplă cu facultatea.

Pare uşurat să audă răspunsul meu şi, deşi este încă încordat şi incomodat, începe să-mi vorbească despre cum îi merge la facultate. Se pare că e un student bun, nu excepţional, dar totuşi bun. Spune că uneori îi place la facultate, iar alteori, nu.

Deocamdată merge bine, îmi spun eu, încântată că Mike începe să se deschidă.

— Şi oare cum e când nu-ţi place la facultate?

Mike începe să devină agitat din nou:

— De unde naiba să ştiu eu? E doar vina lor.

— Vina cui?

Mike redevine tăcut, cu diferenţa că de data asta nu mă mai fixează cu privirea. În schimb, pare un animal prins în cuşcă, făcându-şi ochii roată în toată încăperea, cu corpul drept şi încordat de parcă s-ar păzi de un atac. Aştept câteva secunde şi apoi spun:

— Pari supărat. Vrei să vorbim despre asta?

— La ce bun? mormăie el. Nici tu nu o să mă crezi. Nimeni nu mă crede când spun că mă urmăresc, dar eu ştiu adevărul, ştiu că ei sunt acolo şi mă pândesc.

— Hai, pune-mă la încercare, îi spun eu pe un ton încurajator.

Dar deja se detaşase, nemaiputând să audă nimic altceva decât ceea ce era în capul său. Îşi continuă tirada, ce se transformă curând într-un şuvoi de cuvinte greu de înţeles, iar eu stau şi mă uit la el consternată, cu mintea umblându-mi de la o idee la alta. Omul e clar ţicnit. Ce mi-oi fi închipuit eu, că o să am pacienţi doar persoane sănătoase? Dar ce mă fac eu acum? Înainte să am ocazia să-mi plănuiesc următoarea mişcare, Mike scoate un cuţit cu lama scurtă din buzunar şi îl înfige de mai multe ori în braţul fotoliului, urlând ceva despre „nenorociţii ăia“ şi jurându-se că o să „pună mâna pe ei“.

Îmi este frică să vorbesc, frică să mă mişc, frică să stau locului. După câteva secunde care mi-au părut a fi o eternitate, îmi aduc aminte de existenţa butonului de alarmă şi îl apăs într-un final. Aproape imediat apar doi bărbaţi care-l înşfacă pe Mike.

Aud mai târziu că l-au dus într-o secţie a clinicii, unde a primit diagnosticul de schizofrenie paranoidă (un diagnostic ce lasă puţine şanse de revenire la o funcţionare normală pe termen lung) şi a fost internat pentru tratament. Practic, el va primi tratament medicamentos şi va fi ţinut acolo până la remiterea simptomelor, apoi va fi externat. Odată ieşit din spital, probabil că Mike va renunţa la tratamentul medicamentos care are rolul de a-l stabiliza, reclamând faptul că îl face să se simtă ca un zombie (o observaţie probabil corectă, prin comparaţie cu starea lui de agitaţie paranoidă), după care va reîncepe ciclul de internare şi externare.

Odată ce se potoleşte haosul din clinică, sunt chemată la o discuţie de către supervizorul meu, un psihanalist cu multă experienţă. Ascultă tot ce îi povestesc despre întâlnirea cu pacientul Mike, apoi mă mustră că am încălcat regula care spune că terapeutul trebuie întotdeauna să aştepte să vadă ce-l tulbură pe pacient înainte să vorbească.

— A fost o eroare tehnică, cu posibile consecinţe grave pentru evoluţia terapiei, după cum sper că ai priceput.

O eroare tehnică? Sintagma îmi dă fiori. O greşeală de calcul a unui architect privind trăinicia unui pilon de susţinere, o comandă greşită într-un program de computer care să ducă la temutul mesaj fatal de eroare, acestea sunt erori tehnice. Dar mi se părea complet absurd să vorbeşti de o eroare tehnică atunci când eu tocmai văzusem cum în faţa mea un tânăr inteligent şi care părea normal fusese cuprins de o paranoia atât de nestăpânită, încât ar fi putut să ucidă. Unde era profesorul de care aveam nevoie, omul care să mă ajute să înţeleg ce se întâmplase în biroul acela, cineva cu suficientă experienţă — nu, de fapt nu doar experienţă, ci înţelepciune — care să înţeleagă groaza ce stătea la baza paranoiei lui Mike, cineva cu suficientă empatie pentru un tânăr psihoterapeut ca mine şi care să sesizeze dezorientarea mea născută din frică, precum şi teribilul sentiment al neputinţei pe care îl trăiam?

Au trecut mai mult de 30 de ani de atunci, dar nu am uitat niciodată sentimentul de neajutorare pe care l-am trăit odată ce am ieşit din cabinetul supervizorului meu. Desigur, el era un om deosebit de rigid, care a avut o reacţie mai puternică decât ar fi avut-o toţi ceilalţi supervizori pe care i-am întâlnit de atunci încolo. Cu toate acestea, nu era singurul care credea că psihoterapia e o ştiinţă, punând astfel accentul pe tehnică, de parcă succesul sau eşecul unei terapii ar ţine de o interpretare perfectă, de o intervenţie ingenioasă, de o tăcere bine ticluită.

Astfel de intervenţii au utilitatea lor. Ele sunt nişte instrumente din repertoriul nostru profesional. Dar sunt doar instrumente şi sunt utile doar în mâinile unui terapeut cu abilităţi excelente de relaţionare. Am înțeles atunci, la fel cum înțeleg şi acum, că relaţia terapeutică este diferită de alte tipuri de relaţii şi că, dată fiind natura ei specială şi genul de intensitate emoţională pe care îl generează, uneori este nevoie de anumite reguli pentru a constrânge comportamente de ambele părţi. Însă în aceeaşi măsură înţelesesem şi că prin transformarea unor principii de bun simţ în reguli de neîncălcat rişti să creezi o formulă comportamentală rigidă ce contravine tuturor lucrurilor pe care le ştim despre cum se construieşte o relaţie care, în psihoterapie sau în viaţă pur şi simplu, se bazează pe alinarea ce ne vine din gândul că suntem înţeleşi de o altă persoană şi pe încrederea că această înţelegere nu va fi folosită niciodată împotriva noastră.

Deşi eram deja o persoană adultă cu destulă experienţă în lumea relaţiilor interumane (debutul ca psihoterapeut l-am făcut la vârsta mijlocie, schimbându-mi astfel şi profesia), a trebuit să mă străduiesc ani de zile să mă distanţez de profesorii mei, cei cu care am studiat sau cei ale căror cărţi le-am citit, să nu le mai permit să-mi dicteze cum să lucrez. Am petrecut ani căutând un mod de a face psihoterapie pe care să-l simt ca fiind autentic pentru mine, respectând regulile care aveau sens (de exemplu, să nu încalci graniţa dintre intimitate şi interacţiune sexuală) şi renunţând la cele care nu aveau sens. (De exemplu, să nu atingi pacientul sau să nu cumva să accepţi o îmbrăţişare din partea sa.) Dar a durat chiar mai mult până mi-am făcut curaj să vorbesc despre ce fac în terapie atunci când uşa se închide şi suntem doar noi doi, eu şi pacientul.

Aceasta nu este doar experienţa mea. Orice terapeut implicat în munca sa poate povesti despre cum a încălcat „regulile“, dar nu a avut niciodată curajul să recunoască public acest lucru. Atât de profund este înrădăcinat în cultura psihoterapiei acest conflict între teorie şi practică, încât chiar şi cei mai feroce păstrători ai regulilor, cei care predau în diverse institute de formare în psihanaliză şi îşi ameninţă cursanţii cu expulzarea pentru orice deviere de la normă, se comportă adesea destul de diferit în cabinet. Pentru că, orice ar spune ei la cursurile de formare, ei ştiu foarte bine că pentru a fi eficient nu ai altă opţiune decât să abordezi întâlnirea terapeutică cu acea smerenie care deschide posibilitatea închegării unei relaţii semnificative între doi oameni, ambii luptându-se în felul propriu (pacientul chiar mai vizibil decât terapeutul) pentru a face faţă incertitudinilor vieţii.

Desigur, cei doi nu sunt deloc în aceeaşi situaţie. Terapeutul are o anumită competență profesională din care să-i poată împărtăşi pacientului anumite cunoştinţe, un mod propriu de a analiza o problemă pentru a aduce clarificare. Este utilă în acest sens formarea profesională, dar contează şi faptul că terapeutul este el însuşi un om, cu experienţa sa de viaţă, fiind familiarizat într-un mod profund cu multe dintre problemele cu care se confruntă pacienţii săi. Această familiarizare cu viaţa, această cunoaştere bazată pe experienţă este ceea ce permite dezvoltarea unei receptivități empatice necesare pentru reuşita terapiei.

Lucrurile s-au schimbat de când am intrat eu în profesie, deşi nu s-au schimbat chiar peste tot şi nu suficient de mult. Prin urmare, în ciuda unor progrese importante în domeniul teoriei, practica a rămas în mare parte neschimbată. De exemplu, un psihanalist celebru, intervievat pentru un articol în The New York Times (ediţia din 5 februarie 2002) despre filme şi psihoterapie, se plângea că filmele oferă reprezentări distorsionate şi stereotipe ale procesului terapeutic, creând aşteptări nepotrivite printre privitori. Pentru a-şi susţine ideea, s-a referit la cazul unei paciente care, după ce a văzut într-un film că terapeutul şi-a îmbrăţişat pacientul suicidar, i-a cerut şi lui să facă acelaşi lucru:

— Văd că pe personajul din film l-a ajutat această îmbrăţisare, a zis pacienta, aşa că mă întrebam dacă ai putea să mă îmbrăţişezi.

— Era vorba de un film. Aici noi facem terapie şi folosim cuvinte.

— Da, ştiu că era un film, a replicat pacienta, dar îmbrăţişarea aia a fost de un real ajutor.

Cine ce a distorsionat? m-am întrebat eu citind acest dialog. Cine avea aşteptări nepotrivite? Într-un moment de acest fel, de ce anume s-ar exclude reciproc cuvintele şi îmbrăţişarea?

Nu propun ca terapeuţii să-şi ţină clienţii în braţe în mod arbitrar, ci doar ca noi, terapeuţii, să-i vedem pe pacienţii noştri aşa cum și nouă ne-ar plăcea să fim văzuți. Era oare această femeie atât de infantilă încât să se lase influenţată de o simplă scenă dintr-un film? Sau văzuse ea oare ceva în această scenă care rezonase cu dorinţa ei naturală de a se simţi conectată la o figură emoțională importantă din viaţa ei interioară?

Psihanaliza nu mai este metoda princeps de a înţelege psihicul uman şi a de a-l vindeca de suferinţă. Odată cu revoluţiile culturale ale deceniilor precedente, au apărut teorii noi, iar cele vechi au fost scoase de la naftalină şi privite cu alţi ochi. Parţial din cauza concurenţei în creştere din partea altor modele terapeutice, parţial fiindcă noile generaţii de clinicieni formaţi în psihanaliză s-au ridicat împotriva rigidităţii psihanalizei clasice, chiar şi psihanaliza a trecut prin reinterpretări menite să răspundă mai bine nevoilor lumii contemporane şi oamenilor din zilele noastre.

Chiar şi aşa, de la comportamentalism până la teoriile sistemice şi psihanaliza modernă, psihoterapia este văzută în principal ca o ştiinţă de către psihologia clinică şi psihiatrie. În realitate, însă, psihoterapia este o împletire de ştiinţă şi artă, în care ştiinţa domină gândirea, iar arta — aspectele practice. Ea poate fi o ştiinţă doar în accepţiunea foarte largă a ştiinţei — o încercare care porneşte de la un model teoretic pentru a genera ipoteze care pot fi testate în practică. Însă dat fiind că toată această „testare“ este făcută de către psihoterapeuţi care lucrează nevăzuți în spatele uşilor închise, adică femei şi bărbaţi care nu sunt observatori neutri, ci fiinţe umane cu propriile lor gânduri şi sentimente, cu propriile lor probleme, propriile lor teorii despre lume, propriile lor credinţe şi propriul lor fel de a vedea şi auzi, testarea nu este şi nu poate fi niciodată făcută de o manieră controlată, sistematică şi riguroasă, aşa cum o cere statutul de ştiinţă.

Desigur, ştiinţa făcută cu creativitate necesită un nivel de măiestrie artistică ce depăşeşte norma, o trecere bruscă ce poate fi realizată cu succes de către un om de ştiinţă priceput şi experimentat. Şi sigur că şi arta are regulile ei, după cum ştie orice artist. De exemplu, poţi să desenezi un chip uman respectând regulile explicate în orice manual introductiv. Însă pentru a face ca un simplu desen să devină un portret artistic care nu doar să semene cu subiectul uman, ci să şi aducă la suprafaţă ceva din personalitatea şi viaţa sa interioară este nevoie de un nivel al creativităţii care nu poate fi predat aşa uşor.

În psihologie, nevoia de a formula nişte reguli inflexibile vine dintr-un amestec complex de forţe ce ţin de natura actului psihoterapeutic şi de tipul de formare necesară. Un psihoterapeut aspirant poate participa la oricâte cursuri şi prezentări de studii de caz, însă el devine psihoterapeut doar prin practica terapiei. Formarea profesională, prin urmare, are loc în lucrul direct cu subiecţi umani, fiind desfăşurată de către bărbaţi şi femei de obicei mai tineri, neexperimentaţi şi probabil la fel de nesiguri pe ei cum sunt şi clienţii lor. Nu este deci de mirare că niciun profesionist cu simţul răspunderii nu vrea sa trimită un novice să lucreze în cabinet cu un om cu probleme fără să fie echipat cu nişte reguli generale care să limiteze ce se poate întâmpla în spatele uşilor închise. Dar dacă terapia e mai mult artă decât ştiinţă, niciun fel de directive externe nu pot anula realitatea faptului că terapia este o artă care are nevoie de timp şi experienţă atât în cadrul întâlnirii psihoterapeutice, cât şi în viaţă propriu-zis, pentru a-şi împlini potenţialul.

Nu vreau să dau impresia că psihoterapia este un fel de demers mistic pentru care nu există pregătire formală. Vreau doar să spun că insistenţa profesioniştilor din domeniu de a afirma că psihologia este o ştiinţă dă naştere acelor doctrine care se fac responsabile de cele mai mari greşeli şi cele mai grave abuzuri, printre care şi promulgarea unor reguli comportamentale care inhibă, mai degrabă decât să faciliteze, o relaţie terapeutică eficientă.

Perspectiva psihoterapiei-ca-ştiinţă este responsabilă pentru practica omniprezentă de a pune un diagnostic rigid unei persoane, diagnostic care în sine indică modalitatea „corectă“ de a face terapie, ca un doctor care prescrie un antibiotic pentru o infecţie în gât. Doar că în mai mult de 30 de ani de practică clinică, eu n-am văzut nicio persoană care să se încadreze fix într-o categorie de diagnostic, observaţie susţinută şi de faptul că se încearcă permanent găsirea unor modalităţi de a face o diagnoză şi mai precisă. De exemplu, acolo unde pe vremuri am fi diagnosticat pe cineva cu tulburare de personalitate borderline, acum avem mai multe sub-categorii (personalitate borderline cu trăsături narcisice sau cu trăsături isterice, ca să ne referim la doar două situaţii), fapt care arată încă o dată cât de instabile sunt aceste categorisiri. Nu contează cât de mult le rafinăm noi, aceste etichete nu sunt altceva decât nişte modalităţi euristice care, deşi pot descrie corect o serie de simptome şi comportamente, nu pot descrie nici pe departe persoana care stă în faţa noastră în cabinet.

Este uşor să dăm vina pe apariţia companiilor de asigurări private de sănătate, cu cerinţele lor de diagnostice şi tratamente strict delimitate, pentru graba cu care unii clinicieni se reped să diagnosticheze. Însă, deşi există un grăunte de adevăr şi în această observaţie, adevărul şi mai mare este că aceste companii doar au dus la consolidarea unui trend care era în dezvoltare deja atunci când psihologia se străduia să fie văzută drept o știință.

Nevoia de a se promova ca ştiinţă provine din dimensiunile sociologice şi psihologice ale disciplinei. La nivel sociologic, toate profesiile îşi dezvoltă un limbaj propriu, care se transformă într-o colecţie de prescurtări la care apelează practicienii atunci când discută între ei. Reprezintă o parte a procesului prin care o profesie se instituţionalizează, o modalitate prin care îşi proclamă competența şi îşi defineşte limitele, un fel de a se asigura că profanii sunt ţinuţi la distanţă. Acolo unde, pe lângă cele enumerate mai sus, chiar cunoaşterea pe care se fondează domeniul respectiv este incertă şi vulnerabilă la diverse interpretări, devine imperios necesar ca acesta să ofere ceva asemănător unor dovezi empirice care să-i demonstreze validitatea ştiinţifică faţă de el însuşi şi de lumea întreagă. În sociologie, celălalt domeniu în care m-am format, ne bazăm pe statistică şi pe modele matematice, cuantificând astfel necuantificabilul în speranţa că ne va fi permisă intrarea în lumea ştiinţelor exacte. În psihologie recurgem la diagnostice. Abilitatea de a diagnostica este „dovada“ faptului că şi noi practicăm o ştiinţă care merită un loc de onoare în ierarhia medicală şi care, nu întâmplător, ne dă dreptul să lucrăm pe bază de asigurare medicală. Iar „dovada“ o reprezintă DSM-IV (Manualul de diagnostic şi clasificare statistică a tulburărilor mintale, a patra ediţie), biblia diagnosticelor în lumea sănătăţii mentale, care prezintă în detalii minuţioase criteriile pentru fiecare dintre tulburările mentale, de la psihoze severe la relativ minore tulburări de adaptare.

Însă nu dorinţa abstractă, la nivel strict profesional, de a fi considerat om de ştiinţă este cea care face ca procesul de etichetare să fie atât de pervaziv şi periculos. Este vorba de unul dintre acele momente în care cerinţele disciplinei se întâlnesc cu anxietăţile personale ale practicienilor care au nevoie de ceva pe care să se sprijine, ceva care să le arate cum să înţeleagă toate informaţiile şi emoţiile care plutesc în cabinet. O etichetă de tip diagnostic calmează frica terapeutului cu privire la confuzia inerentă procesului terapeutic, dând formă concretă unei experienţe care, fără această etichetă, poate fi năucitoare. Din păcate, eticheta nu este doar un instrument; ea împinge persoana într-o categorie în care intră şi cerinţe terapeutice, o listă întreagă de reguli care stabilesc cadrul desfăşurării terapiei.

Nu mai spun că diagnosticul are probabil doar o legătură vagă cu problemele pacientului sau că, deşi un diagnostic are o oarecare validitate, diversele perspective terapeutice recomandă planuri de tratament diferite. Nici că această etichetare fixează atenţia terapeutului asupra patologiei şi ascunde acele părţi ale pacientului care există în noi toţi şi care sunt mai presus de orice categorie am putea inventa. Şi nici măcar că diverse diagnostice sunt ba la modă, ba desuete, aşa încât ceea ce numim tulburare de personalitate borderline azi, cu toate implicaţiile diagnostice pentru tratament, ar putea fi văzut într-un fel complet diferit peste cinci ani.

Este adevărat că, deşi diagnosticele variază, diversele tulburări chiar există şi necesită tratament. Însă e la fel de adevărat şi că procesul de numire a acestora are consecinţe, atât pozitive, cât şi negative, pentru practica psihoterapiei. Avantajul este că a-i da un nume îţi permite să vezi ceea ce era până atunci ascuns. Dezavantajul metodei, dată fiind ambiguitatea şi neclaritatea datelor clinice, este că, odată „descoperită“ şi etichetată tulburarea, e uşor să o vezi pretutindeni. Şi în curând începe să aibă o viaţă proprie, dând naştere unei întregi industrii de workshopuri şi seminarii în care terapeuţii învaţă cum să o identifice şi să o trateze.

Mai ţineţi minte sindromul amintirilor refulate? Nu prea se mai aude despre aşa ceva, dar era la mare modă acum câţiva ani, iar terapeuţii îşi încurajau pacienţii să petreacă ani în şir căutând ceva ce nu exista. Cine nu a auzit de ADD (tulburarea de deficit de atenţie) sau ADHD (tulburarea de deficit de atenţie cu hiperactivitate), care a urmat-o îndeaproape, ridicând ştacheta? Pentru ambele diagnostice se dă de obicei Ritalin, un medicament cu acţiune puternică ce le este prescris pe scară largă copiilor (mai ales băieţilor) al căror singur simptom este uneori faptul că sunt mai activi decât ar vrea profesorii şi părinţii lor. Sau tulburarea de personalitate multiplă (reîncarnată acum drept tulburare disociativă), care reprezintă un fenomen psihologic rar şi care, dacă ne-am lua după incidenţa diagnosticelor, a devenit brusc din ce în ce mai des întâlnită acum câţiva ani.

Tentaţia de a ajunge la un diagnostic, la ceva ce promite să organizeze ceea ce altfel ar părea haotic, este atât de puternică, încât puţini terapeuţi îi rezistă, şi nici eu nu sunt imună la ea. Au fost momente, mai ales în primii mei ani ca terapeut, dar chiar şi puţin mai târziu, în care a-i ataşa o etichetă unui pacient îmi oferea mie însămi un sprijin de care să mă ţin, ceva ce părea să dea un înţeles lucrurilor ce aveau loc în faţa mea. Însă acest impuls era generat de nevoia mea de ordine şi control, nu de nevoile imediate ale terapiei. Pentru că esenţa terapiei constă în relaţie, nu în insightul sau în vorbele înţelepte pe care un terapeut le împărtăşeşte cu pacientul său, şi nici în explorarea inconştientului. Ce face ca terapia să funcţioneze este ceea ce se întâmplă între cei doi oameni din cabinet, doi oameni cu trăirile şi gândurile lor — modul în care terapeutul este capabil să înţeleagă nu doar conflictele interne ale pacientului, ci şi conflictele sale proprii, modul în care sunt gestionate trăirile generate de transfer şi contratransfer, inerente oricărei relaţii.

Dacă relaţia este cea care vindecă, atunci în mod evident fiecare terapie trebuie să se potrivească relaţiei, lucru care nu se întâmplă aplicând reguli rigide şi clasificări facile. De fapt, o psihoterapie bună este un proces în desfăşurare, o explorare în care terapeutul este ghidul care îndrumă uneori cu o mână destul de nesigură. Oricât am înţelege noi cu privire la natura conflictelor ce îi afectează pe pacienţii noştri, oricât de precisă ar fi intuiţia noastră, oricât de buni am fi la relaţionare, toţi terapeuţii ştiu cum e când eşti faţă în faţă cu pacientul şi te simţi complet năucit şi incapabil să înţelegi ce se întâmplă în cabinet. Fix acelea sunt momentele în care trebuie să procedăm cu multă prudenţă şi să ne controlăm tendinţa normală de a face ca non-sensul să aibă un sens lipindu-i câte o etichetă care, prin chiar natura sa, reduce brutal complexitatea persoanei din faţa noastră şi ameninţă să ne facă orbi faţă de celelalte „instanțe ale sinelui“, acele părţi care nu sunt încă vizibile şi pe care noi avem datoria să le ridicăm la suprafaţă.

Unele terapii sunt mai uşoare, pacientul necesitând doar un pic de impulsionare, o atingere foarte uşoară pentru a-l încuraja să ajungă în zonele mai profunde ale lumii sale interioare. Să fim recunoscători pentru asemenea pacienţi. Alte terapii sunt mai dificile, făcându-l atât pe terapeut, cât şi pe client să se simtă frustraţi şi anxioşi pe măsură ce tot caută şi nu găsesc acele repere care să-i ajute să înţeleagă. Majoritatea terapiilor sunt cam la mijloc, cu întâlniri în care săptămână după săptămână pacientul recită problemele lumii sale exterioare, fără să fie capabil să exploreze mai departe în lumea sa interioară. Pe acestea le consider eu a fi cele mai dificile, pentru că nu-mi aduc răsplata şi bucuria care vin din terapiile uşoare, dar nici provocările terapiilor mai dificile.

Ca mai toţi terapeuţii, mă lupt cu trăirile mele negative, încercând să-mi dau seama de ce simt ceea ce simt, să fac diferenţa între ce îmi aparţine mie şi ce îi aparţine pacientului în speranţa că voi putea folosi această informaţie pentru a facilita cursul terapiei. Însă, până la urmă, ştiu că, aşa cum se întâmplă cu oricine, ataşamentul meu este mai profund faţă de persoanele care mă interesează. Uneori asta se întâmplă pentru că terapia ridică nişte probleme teoretice sau clinice mai speciale, alteori, pentru că persoana mă stimulează mai puternic emoţional sau intelectual. Uneori se întâmplă pentru că pacientul chiar îmi uşurează munca şi mă face să mă simt mai competentă, alteori, pentru că atinge ceva în mine ce nu pot defini întotdeauna. Iar uneori un pacient are un loc special în inima mea pentru că alături de el învăţ şi eu ceva important despre mine însămi.

Terapia nu merge într-o singură direcţie. Noi facem mai mult decât să „tratăm“ pacienţii, după cum sugerează modelul pacient-psihoterapeut. Este vorba de un proces care ne face să ne confruntăm cu noi înşine în moduri neaşteptate şi deseori dificile. Iar în acest act de a dărui şi a primi tipic terapiei, pot spune că am primit pe cât am dăruit şi că trebuie să le recunosc meritul pacienţilor mei pentru propria mea dezvoltare personală şi profesională în aceste decenii de practică.

După mai mult de 30 de ani şi sute de pacienţi, cunosc limitele psihoterapiei şi limitele propriilor mele abilităţi. Îmi ştiu punctele forte şi punctele slabe, ştiu unde văd totul cu o precizie de laser şi unde sunt orbită de o combinaţie între propria mea experienţă trecută, situaţia mea prezentă şi nevoile, nu întotdeauna conştientizate, care apar din aceste două componente. Ştiu, de asemenea, că terapia uneori promite mai mult decât oferă, nu pentru că terapeuţii ar crede că sunt dumnezei, nici măcar pentru că teoria ne face să sperăm că, dacă scotocim pe unde trebuie şi pe cât trebuie, vom găsi sursa durerii şi o vom elimina (deşi teoria joacă un mare rol în situaţia aceasta), ci pentru că noi, ca naţiune, am confundat garantarea constituţională a căutării fericirii cu promisiunea fericirii.

Această carte este despre a face terapie, nu despre cum este să fii în terapie. Avem o multitudine de relatări făcute de pacienţi despre terapia proprie, însă, cu puţine excepţii notabile, experienţa din partea cealaltă a divanului tinde să fie învăluită în mister, protejată de miturile pe care psihologia şi le-a construit despre ea însăşi şi de conspiraţia tăcerii cu care încercăm să ne apărăm pe noi şi profesia noastră de evaluările critice.

Există, desigur, studii de caz în literatura de specialitate, care sunt de multe ori prezentări reci, făcute cu multă detaşare şi abundând de jargon profesional, ascunzând drama umană ce reprezintă esenţa psihoterapiei şi concentrându-se aproape exclusiv pe aspectele patologice ale pacientului şi pe intervenţiile psihoterapeutului menite să le „rezolve“. Este adevărat că şcolile mai noi de psihologie psihodinamică şi psihanaliză recunosc faptul că întâlnirea psihoterapeutică este o construcţie socială cu doi actori în cabinet, care creează împreună un mic sistem social ce le afectează comportamentul. Dar perspectivele acestora sunt şi ele prezentate de obicei cu o rece detaşare şi cu un vocabular ce menţionează subiectivităţi şi intersubiectivitate, concepte abstracte ce încalcă chiar spiritul a ceea ce spun că înţeleg şi care permit terapeutului să se ascundă în spatele unui jargon care nu face altceva decât să-i mascheze trăirile emoţionale, ce sunt o parte inevitabilă a procesului său intern.

Relatările din paginile următoate, cazurile bazate pe practica mea clinică, arată de ce am avut eu nevoie ca să devin un terapeut eficient după ce am primit certificatul oficial şi am intrat în profesie1. Ele arată cum am încercat să-mi găsesc propria mea cale şi propria mea voce, cum am învăţat ce anume îmi era util din formare, la ce a trebuit să renunţ, când şi cum am putut ocoli sau încălca regulile fără a provoca probleme. În toţi aceşti ani am învăţat despre echilibrul dintre a da şi a primi în relaţia pacient-terapeut, despre anxietăţile şi conflictele pe care le poate stârni relaţia terapeutică, despre ce anume este necesar pentru a gestiona aceste conflicte şi despre cât de dificil este acest lucru. Împreună, aceste relatări oferă o perspectivă din partea cealaltă a divanului care, sper eu, le va facilita atât pacientului, cât şi terapeutului o înţelegere mai clară a procesului terapeutic, a problemelor şi posibilităţilor sale.