Cover of Sasenka by Simon Sebag Montefiore

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactor:

Alexandra Hânsa

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Corina Rezai, Ofelia Coșman

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Sashenka

Autor: Simon Sebag Montefiore

Copyright © Simon Montefiore 2008

Copyright © Editura Trei, 2015, 2026
pentru prezenta edi
ție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3315-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-3486-1

Pentru Santa

Unde valurile mării stropesc

Stâncile pustii...

Cu tandrețe o vrăjitoare

Talismanul ei mi-l dărui.

Cu blândețe ea îmi spuse:

Tu nu trebuie să-l pierzi,

Cu puterile imense,

Dragostea ți-l oferi.

Aleksandr Pușkin, Talismanul


Uneori, prin aceste locuri întâlnești oameni atât de re­marcabili încât, indiferent cu cât timp în urmă i-ai cunoscut, îți este cu neputință să ți-i amintești fără să-ți tresară inima.

Nikolai Leskov, Lady Macbeth din Mțensk


Abandonat sunt, un orfan, și nimeni nu îmi poartă de grijă,

Am să mor curând și nimeni n-o să se roage la mormântul meu,

Numai privighetoarea va cânta uneori în copacul alăturat.

Cântecul copiilor străzii din Petrograd, 1917

Universitatea din Moscova

Gazeta Facultății de Științe Umaniste

12 martie 1994

Anunțuri

Locuri de muncă

Angajăm imediat tânăr istoric, având experiență de cercetare în arhivele de stat ruse. Proiectul: istoria unei familii,
căutare persoane dispărute etc.
Șase luni. Se cere discreție absolută.

Salariul în $ plus cheltuieli. Condiții: Pașaport/acte de identitate valabile. Numai cei mai buni absolvenți pot candida. Persoana
de contact: academicianul Boris Beliakov, șeful Catedrei de Istorie Modernă și Contemporană, Facultatea de Științe Umaniste.

Prima parte

Sankt-Petersburg, 1916

1

Era abia după-amiază, dar soarele apusese deja, când trei jandarmi ai Țarului își ocupară pozițiile în fața Institutului Smolnîi pentru fetele din înalta societate. Era un lucru neobișnuit să vezi în ultima zi a anului școlar polițiști în fața celui mai prestigios internat de fete din Sankt-Petersburg, dar, iată, aici erau, imposibil de confundat în paltoanele lor militărești, gri-închis, cu săbiile scânteietoare și căciulile din blană de miel, cu șiret din păr de cal. Unul pocnea nerăbdător din degete, altul își deschidea și închidea tocul din piele al revolverului Mauser, iar al treilea stătea neclintit, cu picioarele depărtate și degetul mare prins de curea. În spatele lor se îngrămădeau în așteptare sănii trase de cai, împodobite cu blazoane roșii-aurii, precum și câteva limuzine strălucitoare. Fulguia, dar zăpada nu se vedea decât în licărirea felinarelor și în lumina galbenă a automobilelor care treceau pe stradă.

Era a treia iarnă din Marele Război și părea cea mai întunecată și lungă de până atunci. În spatele porții negre, din capătul aleii pavate, se înălțau în amurgul timpuriu splendidele coloane albe ale Institutului, ca un trans­atlantic care plutește în ceață. Nici măcar acest internat, patronat de Țarină și frecventat de fiicele aristocraților și profitorilor de război, nu mai reușea să asigure hrana elevelor sale sau să încălzească dormitoarele. Anul școlar se încheia mai devreme decât de obicei. Bogații sufereau și ei de pe urma lipsurilor. Puțini își mai puteau permite combustibilul pentru automobile, iar trăsurile reveniseră la modă.

În Sankt-Petersburgul măcinat de război, întunericul iernii avea o notă aparte, de beznă arctică sumbră. Zăpada pufoasă înăbușea zgomotele cailor și motoarelor, dar gerul tăios ascuțea mirosurile: petrol, balegă, aburul de alcool din respirația vizitiilor care sforăiau, penetranta apă de colonie și țigările șoferilor în uniforme cu tighele galbene și roșii, precum și aromele florale de la gâturile femeilor care așteptau.

Pe bancheta din piele roșu-burgund a unui Delau­nay-Belleville ședea la lumina unei lămpi cu petrol o femeie tânără, serioasă, cu fața în formă de inimă, ținând în poală un roman englezesc. Audrey Lewis — Mrs Lewis pentru stăpânii ei, Lala pentru protejata ei adorată — dârdâia de frig. Se acoperi mai bine cu blana groasă de miel; purta mănuși, o căciulă din blană de lup și un palton gros. Și totuși tremura de frig. Nu-i acordă nicio atenție lui Pantelimon, șoferul, când acesta se așeză pe scaunul său și își aruncă zvâcnind din degete țigara în zăpadă. Ochii ei căprui erau ațintiți asupra intrării școlii.

— Grăbește-te, Sașenka! murmură Lala în engleză.

Se uită la ceasul de alamă din peretele de sticlă, care despărțea bancheta din spate de locul șoferului. 

— Nu mai e mult!

O bucurie maternă îi inundă pieptul: își imagină alergând spre ea, prin zăpadă, silueta înaltă a Sașenkăi. Puține mame veneau să-și aștepte odraslele în fața Institutului Smolnîi, și aproape niciun tată. Însă Lala, guvernanta, venea de fiecare dată după Sașenka.

Câteva minute doar, copila mea, gândi Lala, copila mea serioasă, deșteaptă, fermecătoare.

Felinarele care licăreau în spatele gingașelor flori de gheață de pe geamurile aburite ale automobilului îi dădeau sentimentul că se întorsese în timp la Pegsdon, satul copilăriei din Hertfordshire. Nu mai fusese de șase ani în Anglia și se întreba dacă avea să-și mai revadă vreodată familia. Dar, dacă ar fi rămas acolo, nu ar fi cunoscut-o pe draga ei Sașenka. Intrase în slujbă la baronul și baroneasa Zeitlin cu șase ani în urmă și începuse astfel o viață nouă în capitala Rusiei, Sankt-Petersburg. Acum șase ani, o fetiță în costum marinăresc o întâmpinase cu răceală, o studiase din cap până-n picioare și îi întinsese apoi englezoaicei mâna, așa cum oferi cuiva un buchet de flori. Noua guvernantă nu cunoștea mai deloc limba rusă, dar se lăsă într-un genunchi și cuprinse între palmele ei mânuța fierbinte a fetei. Aceasta se lipi de ea, întâi șovăitor, apoi tot mai apăsat și își culcă în cele din urmă capul pe umărul Lalei.

— Mnie zavut Mrs Lewis, spuse englezoaica într-o rusă stâlcită.

— Bine ai venit, oaspete așteptat, Lala! Mie mi se spune Sașenka, răspunse fetița într-o engleză ciudat de greoaie.

Și de atunci așa rămăsese: Mrs Lewis avea să se numească Lala. Era de parcă doi oameni nevoiași se așteptaseră unul pe celălalt. Se iubiră din prima clipă.

— E cinci fără două minute, se auzi din pâlnie vocea de tinichea a șoferului.

Guvernanta se aplecă în față, își luă din cârlig propria pâlnie de alamă și răspunse într-o rusă fără cusur (dar cu accent englezesc):

— Mulțumesc, Pantelimon.

— Ce-or face faraonii aici? întrebă șoferul.

Toată lumea folosea această expresie când se referea la poliția politică, la jandarmerie. Șoferul chicoti. 

— Să-și fi ascuns fetele pe sub jupoane vreun cod secret nemțesc?

Lalei nici nu-i trecea prin minte să discute asemenea lucruri cu un șofer.

— Pantelimoane, du-te înăuntru și adu-i geamantanul, îi spuse pe un ton sever.

Dar de ce or fi jandarmii aici? se întrebă Lala. Ce să însemne asta?

Fetele întotdeauna ieșeau punctual. Madame Bux­hoe­ven, directoarea școlii, pe care fetele o numeau Grand-ma­man, conducea Institutul ca pe o cazarmă prusacă — dar în limba franceză. Lala știa că Grand-maman se bucura de favoarea împărătesei-mamă, Maria Feodorovna, precum și de cea a împărătesei actuale, Alexandra.

Un ofițer de cavalerie și o ceată de elevi și studenți cu chipie pe cap, în uniforme cu nasturi aurii, intrară pe poartă să-și aștepte iubitele. În Rusia, până și elevii purtau uniformă. Când îi zăriră pe cei trei jandarmi, încetiniră surprinși și trecură apoi pe lângă aceștia, aruncându-le tot mereu priviri peste umăr: ce căuta poliția politică în fața unui internat pentru fete din înalta societate?

Vizitiii în cojoace groase și lungi până în pământ, cu eșarfe roșii și pălării de fetru, care așteptau să le ducă acasă pe fiicele stăpânilor lor, băteau pasul pe loc și își mângâiau caii. Și ei îi studiau pe jandarmi.

Ora cinci. Canaturile ușii Institutului Smolnîi se deschiseră larg, aruncând pe scări în jos, în direcția porții, o fâșie de lumină galbenă ca penele unui canar.

— Uite, vin!

Lala lăsă grăbită cartea din mână.

Madame Buxhoeven, în severa ei pelerină neagră și rochia de serj cu guler alb scrobit, își făcu apariția pe prima treaptă de sus, în conul de lumină — de parcă ar fi avut roți sub tălpi, ca o santinelă pe un ceas elvețian, își spuse Lala. Pieptul marmorat al lui Grand-maman, proeminent ca un munte, era vizibil chiar de la distanță — iar vocea ei răsunătoare făcea să crape gheața la o distanță de o sută de pași. Deși era un ger crunt, Lala coborî geamul și aruncă o privire afară, cu o bucurie crescândă. Se gândea la ceaiul preferat al Sașenkăi, care le aștepta deja în salonaș, și la biscuiții pe care îi cumpărase special pentru ea de la magazinul englezesc din Naberejnaia. Cutia de la Huntley & Palmers era lângă ea, pe bancheta din piele roșu-burgund.

Vizitiii se suiră pe caprele vehiculelor, care trosniră, și luară poziție, cu biciul în mână. Pantelimon își așeză chipiul pe cap, îmbrăcă o haină garnisită cu stacojiu și auriu și, netezindu-și mustața bine aranjată, îi făcu Lalei cu ochiul. De ce or fi crezând bărbații că ne îndră­gostim de ei doar fiindcă știu să pornească un automobil, se întrebă Lala, pe când motorul porni cu păcăneli și poticneli.

Pantelimon zâmbi, dând la iveală o gură plină de dinți stricați. Din pâlnie se auzi vocea lui răgușită.

— De ce întârzie pisicuța noastră? Îndată oi avea două frumuseți în automobil.

Lala clătină din cap.

— Hai odată, Pantelimoane. Un geamantan și o geantă, ambele cu inscripția Asprey din Londra. Bîstro! Repede!

2

Era ultima lecție: cusut pentru Țar și patrie. Sașenka se prefăcea că ar coase o pereche de pantaloni verzui, dar nu era atentă și se înțepa mereu în deget. Clopoțelul avea să sune din clipă-n clipă și să le elibereze pe ea și pe celelalte fete din închisoarea de secol optsprezece, cu dormitoarele ei, în care era tot timpul curent, cu sălile de mese răsunătoare și sălile de bal din alabastru.

Sașenka își propuse să facă reverența prima în fața profesoarei — pentru a ieși prima din clasă.