Cover of Cerul rosu al amiezii by Simon Sebag Montefiore

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactor:

Carmen Botoşaru

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Florin Paraschiv

Ofelia Coșman

Corectură:

Dorina Lipan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Red Sky at Noon

Autor: Simon Sebag Montefiore

Copyright © Simon Sebag Montefiore 2017

Copyright © Editura Trei, 2018, 2026
pentru prezenta edi
ţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3316-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-3484-7

Fiului meu,

Sasha

Prefaţă

Pe 22 iunie 1941, Adolf Hitler lansa Operaţiunea Barbarossa, de invadare a Uniunii Sovietice, care, la vremea aceea, era condusă de dictatorul Iosif Stalin. Avea să fie cel mai feroce război de anihilare purtat vreodată. În primele luni, pe măsură ce germanii înaintau luptând spre Moscova, ruşii, luaţi prin surprindere, au pierdut teritoriu, nenumăraţi oameni, tancuri şi avioane. Însă germanii au fost împinşi înapoi.

La începutul anului 1942, Hitler plănuia o nouă lovitură nimicitoare. Stalin se aştepta la încă un atac asupra Moscovei, în schimb Hitler a lansat Operaţiunea Albastru1, o ofensivă de-a curmezişul Ucrainei şi apoi peste stepa întinsă din sudul Rusiei, către fluviile Don şi Volga, şi către sud, pentru a cuceri câmpurile petroliere din Caucaz. Naziştii au fost ajutaţi de aliaţii lor: dictatorul italian fascist Benito Mussolini a trimis o armată de două sute treizeci şi cinci de mii de italieni, care să ajute la asalt.

În vara aceluiaşi an, forţele sovietice au fost înfrânte şi zeci de mii de soldaţi au fost încercuiţi, în vreme ce grupuri de anticomunişti ruşi sau cazaci au devenit trădători şi au colaborat cu naziştii. Dacă nemţii ar fi pătruns în Caucaz, exista un pericol real să se reunească cu forţele lor din Orientul Mijlociu, iar războiul ar fi fost pierdut.

Curând, între înfrângere şi supravieţuire nu mai stătea decât măreţul fluviu Don. Dincolo de Don, pe malul fluviului Volga, se afla un oraş cunoscut astăzi drept Oraşul Stalin.

Stalingrad.

Acesta a fost momentul de disperare şi incertitudine în care intră în război personajele acestui roman…


  1. 1 Operaţiunea Albastru (în germană, Fall Blau), redenumită ulterior Operaţiunea Braunschweig, a fost numele de cod pentru ofensiva strategică din vara anului 1942 a armatei germane în sudul Rusiei. (N.t.)

„Numele meu este Nimic, prenumele meu este Nimeni.“

Zicală a deţinuţilor din gulag

Ordinul nr. 227

A sosit momentul să punem capăt retragerii. Niciun pas înapoi!… Panicarzii şi laşii trebuie lichidaţi pe loc… Acestea sunt ordinele Patriei-Mamă… Consiliile militare ale fronturilor şi comandanţii de front trebuie să creeze pe fiecare front între unu şi trei batalioane disciplinare (800 de persoane), în care vor fi repartizaţi ofiţerii şi soldaţii care s-au făcut vinovaţi de încălcări ale disciplinei, cauzate de laşitate sau panică, şi vor fi plasaţi în cele mai dificile sectoare ale frontului, pentru a li se da prilejul de a-şi răscumpăra păcatele cu propriul sânge…

Iosif Stalin, comisarul poporului pentru Apărare,
Moscova, 28 iulie 1942

Un cazac mergea călare spre un tărâm îndepărtat;

Cu calul peste stepă.

Satul în care s-a născut l-a părăsit pentru vecie.

Nicicând nu se va mai întoarce.

Cântec căzăcesc

Prolog

Pământul roşu dogorea deja şi soarele tocmai răsărea când îşi încălecară caii şi porniră prin stepă, către un orizont care era în flăcări. Există momente în viaţă când trăieşti de la o suflare la alta, de la un imbold la altul, fără să priveşti nici înainte, nici înapoi, trăind cu o intensitate stranie, iar acesta era un astfel de moment.

Ieşiseră din crângul de plopi în care-şi petrecuseră noaptea, dormind pe păturile cailor, cu capetele pe desagi, cu degetele încleştate pe pistoale, cu şeile şi puştile aşezate alături. Caii stătuseră deasupra lor, gustând aerul cu boturile lor moi, urmărindu-şi stăpânii, pe care-i cunoşteau atât de bine, cu ochii lor cafenii-închişi.

Căpitanul îi trezi pe rând. Îşi înşeuară caii, strângându-le chingile sub burţi, inspectându-le copitele şi chişiţele, mângâindu-i pe greabăn sau pe gât, vorbindu-le cu glas liniştitor. Caii îşi scuturau capetele de muştele care-i chinuiau, cu piepturile tremurând, fluturându-şi cozile, privind la ceea ce se afla după copaci.

Călăreţii cercetau cu nelinişte câmpia, fiecare dintre ei ştiind că viitorul său era la fel de ameninţător pe cât era pământul de vast. Strădania lor sub soarele arzător era lipsită de sens — erau deopotrivă vânat şi vânător —, dar gândurile lor nu erau lipsite de speranţă, chiar deloc, pentru că fiecare dintre ei aflase deja ce era lipsa de speranţă, iar ce era acum era mult mai bine. Aici se puteau izbăvi prin sângele misiunii lor: credeau în asta cu înverşunare şi pentru unii dintre ei era primul lucru bun pe care-l făceau în viaţă…

Se aplecară asupra cailor lor, pe care-i iubeau mai presus de orice, şi le dădură puţin nutreţ şi fân, pe care le purtau în plasele de la şei. Caii aveau nevoie să fie calmaţi, iar ţesălatul, grija iubitoare, rutina atâtor dimineţi linişteau animalele.

Discul soarelui colorase cerul într-un galben-rozaliu, dar orizontul din spatele lor era negru precum cerneala, cu un rotocol de fum care se înfoia încet şi părea atât de dens, încât semăna cu cupola unei catedrale întunecate. În depărtare, bubuiturile luptei. Era deja cald, era torid, iar pe nasul şi buza superioară ale fiecăruia dintre ei se iviseră broboane de sudoare. Bătea vântul, dar şi el era fierbinte, un vârtej de paie înnegrite, rămase după seceriş, şi pleavă de grâu. Iarba se îngălbenise de la razele aurii, oblice, ale verii de nebiruit.

Pantelimon, cel mai vârstnic din ceata lor, stinse focul de tabără din cursul nopţii, călcă în picioare cenuşa şi puse ibricul în desaga lui, care era un soi de magazin ambulant plin de mâncare, unelte şi provizii.

— Să nu arunci niciodată nimic, obişnuia el să spună. Fiecare lucru îşi are momentul lui, frate, fiecare lucru e folositor până la urmă.

Cazacii îşi spuneau unul altuia „frate“, aşa cum membrii Partidului Comunist îşi spuneau unul altuia „tovarăşe“. Pantelimon, cunoscut de toţi drept Panka, îl apăsă pe umăr pe Benia Golden.

— Fii voios, Golden! îi spuse. Stepa e întotdeauna însorită.

Apoi verificară dacă săbiile erau în teci, armele de foc pe umeri, cutiile de zinc, cu muniţie, în pungile de piele, pastrama, pâinea, zahărul şi păturile făcute sul în desagi. Nu lăsaseră nimic în urmă… nimic, cu excepţia cadavrului care zăcea pe panta de lângă ei, cu sângele înnegrindu-i-se pe gât ca o dâră de smoală. Benia îi aruncă doar o scurtă privire; se obişnuise cu morţii.

— Nu cred c-o să ne ducă dorul, nu-i aşa? spuse Mametka cu glasul lui piţigăiat.

Mametka era scund — zicea că are un metru cincizeci — cu buze trandafirii de faun, glas de fetişcană şi ochi zglobii de copil, astfel încât criminalii din lagăr îl porecliseră Bette Davis.

Erau rătăciţi în spatele liniilor inamice şi Benia Golden avea uneori sentimentul că erau ultimii oameni rămaşi în viaţă pe lumea aceasta. Însă micul lor escadron nu era o unitate tipică a Armatei Roşii. Erau bărbaţi condamnaţi, pe care ceilalţi soldaţi îi numeau smertniki, cei sortiţi morţii. Dar bărbaţii aceştia nu aveau să moară niciodată în mintea lui Benia. Mai târziu, avea să constate că erau mereu alături de el, plini de viaţă, în visele lui — aşa cum erau în ziua aceea. Unii dintre ei se aflaseră în închisoare pentru că uciseseră sau jefuiseră o bancă, alţii pentru că furaseră un ştiulete de porumb, însă mulţi pentru simplul nenoroc de a fi fost înconjuraţi de forţele armate germane. Doar el, Benia, era deţinut politic şi asta însemna că trebuia să fie şi mai prevăzător: „Numele meu este Nimic, prenumele meu este Nimeni“, aceasta era deviza lui. Discreţia constituise odinioară o provocare pentru el; acum se aflau cu toţii mai presus de controlul Organelor sau chiar al armatei.

Era iulie 1942 şi Armata Roşie se descompunea, Rusia lui Stalin se afla în pragul distrugerii, iar neîncrederea şi paranoia din lagăr încă îi rodeau pe fiecare dintre ei. Acum, când străpunseseră liniile inamice, plătind un preţ cumplit, când erau în derivă pe marea galbenă, nesfârşită a stepei, mai aveau o singură misiune de îndeplinit.

Benia controlă chinga iepei sale, Şosete Argintii.

— Mai bine să-ţi uiţi pantalonii şi să călăreşti în pielea goală, decât să-ţi uiţi chinga, îl învăţase Panka, bărbatul mai vârstnic. Dacă nu ţi-e chinga strânsă, călăreşti cu îngerii!

Erau pregătiţi. Căpitanul lor, Jurko, făcu un semn din cap:

— Pe cai! Pornim la drum!

Prişcepa, cu părul lui ţepos, poleit auriu de la soare, nu-şi pierduse voioşia firească, neîmblânzită. Zăngănind din pinteni, se săltă în şa râzând, iar calul lui, Esperanza, la fel de jucăuş şi neînfricat ca el, îşi scutură capul. Benia se minuna de capacitatea lui Prişcepa de a fi fericit, chiar şi aici: Nu era acesta darul cel mai de preţ din lume? Să fii fericit oriunde.

Urmări cum Panka, care trebuie să fi avut cel puţin şaizeci de ani, atinge cu mâna greabănul calului său şi îl încalecă pe Almaz2, fără să-şi mai sprijine piciorul în scară. Era cam burtos, dar suplu, puternic, agil. Nu toţi erau la fel de blânzi cu caii lor şi asta se vedea. Când Garanja se apropie de Frumoasa, iapa îşi lipi urechile de cap şi îşi mişcă ochii. Toţi caii se temeau de Garanja Păianjenul şi asta nu era de mirare; şi Benia se temea de el. Capul lui diform, boţit, arăta de parcă l-ar fi cioplit din lemn un orb nebun, cu un topor; gura lui era o despicătură stacojie, cu dinţi minusculi; era acoperit din cap până-n picioare de un păr negru, lung şi lins. Nu se grăbea niciodată, ci se deplasa cu o încetineală mătăhăloasă, în care se aduna întotdeauna energia unei ameninţări comprimate. Şi apoi mai era Zâmbăreţul, cecenul, care era de la distanţă slăbănog, cu trăsături fine şi părul acela încărunţit prematur care-i face pe bărbaţii caucazieni să fie atât de arătoşi — până când era suficient de bucuros sau suficient de furios şi atunci, gândi Benia Golden, ştiai cu cine ai de-a face…

Benia era ultimul, întotdeauna ultimul. Dureros de anchilozat, avea coapsele roase şi fesele învineţite de la atâta timp petrecut în şa. Învăţase să călărească aşa cum se cuvine abia în scurta lor perioadă de instrucţie şi acum îşi sprijini în scară piciorul stâng, încălţat cu o ciubotă, şi se săltă în şa pufăind.

— Ai grijă, tataie!

Tânărul Prişcepa îl apucă de umăr şi-l ţinu cu o mână de fier, până când Benia îşi regăsi echilibrul.

Panka, ai cărui perciuni albi şi moţ de păr erau un indiciu că-şi trăise tinereţea înainte de primul război, mesteca tutun şi îşi sugea viguros mustaţa, ceea ce era de obicei un semn de amuzament.

Bărbaţii călăreau la fel de diferit cum mergeau, iar caii lor îşi aveau propriile poveşti de viaţă, cu atacuri şi retrageri, crize şi triumfuri la acest capăt de ţară, poveşti pe care călăreţii lor le cunoşteau şi le înţelegeau, de parcă ar fi fost copiii lor. Şi când porniră la drum, fiecare rosti în şoaptă salutul său.

— Clop, clop, flăcău graţios, îi spuse Panka lui Almaz, armăsarului său dereş, în vreme ce Prişcepa se aplecă şi suflă peste urechile cu vârfuri albe ale iepei sale Esperanza, pe care aceasta şi le ciuli şi apoi le lipi de cap încântată.

Benia, un moscovit care-şi petrecuse o parte din viaţă în cafenele spaniole şi vile italiene, îi psalmodie cuvinte de laudă, precum rugăciunile obsesive ale unui rabin, iepei sale trufaşe din rasa Don, pe nume Şosete Argintii, care era castaniu-închis, cu o pată albă pe frunte şi picioarele din faţă tot albe, de unde şi numele ei. Şosete Argintii îşi răsuci grumazul lucios către Benia, iar el se întinse înainte şi o cuprinse cu braţele. Iubea acest cal la fel de mult pe cât iubise un om. În afară de aceasta, reflectă Benia, nu avusese niciodată atâta nevoie de cineva cum avea acum de Şosete Argintii.

Căpitanul Jurko ridică mâna, cu cămaşa deja pătată de transpiraţie şi chipiul tras peste ochelari.

— Dacă vă e frică, să n-o faceţi, le strigă oamenilor săi. Dacă o faceţi, să nu vă fie frică!

Cei şapte bărbaţi priviră o clipă peste stepa pârjolită. Feţele lor erau deja acoperite de praf: praful le intrase în ochi, în gură, în nări, în haine. Călăreau peste trifoi, lavandă şi iarbă, cu un praf înţepător în aer, care le făcea ochii să lăcrimeze.

Căpitanul Jurko îşi şterse ochelarii şi privi în depărtare.

— Mă gândeam la fiul meu, îi spuse lui Benia, cu care avea cel mai mult în comun dintre toţi membrii unităţii sale. Maică-sa îi spune că nu trebuie să fie silitor la şcoală. Eu dau vina pe ea…

Cât de ciudat i se părea lui Benia să audă pe cineva bodogănind din cauza unor lucruri normale, în mijlocul acestui iad!

Acum Benia începu să se gândească la cadavru. Îl văzuseră cu toţii, înţeleseseră ce însemna şi nimeni nu rostise un cuvânt, nicio surpriză, nicio întrebare. Doar îl cunoscuseră bine. Dar cunoşteau şi moartea la fel de bine. În lagăr moartea venea repede, ca o suflare. Când dădea dezgheţul, se iţeau din zăpadă, negre şi ameninţătoare, cadavre — acolo unde căzuseră sau fuseseră împuşcate în ceafă de vreun gardian. Unii bărbaţi umblau uneori zile în şir cu moartea pe umeri: era ceva în ochii lor sticloşi, în nasurile lor ascuţite, în obrajii lor descărnaţi, iar a doua zi dimineaţa zăceau morţi pe priciurile lor din barăci, cu gurile căscate. Benia ştia că nu aveau să lase acest cadavru, cu dârele sale de sânge negricios, să le distragă atenţia sau să-i abată de la misiunea lor.

Jurko vorbea mai departe despre cât de leneş era fiul său — despre faptul că nu voia să înveţe, că fuma mult şi abuza neîncetat de sine. Benia privi în jur. Poate că tovarăşii lui pribegi nu aveau să se simtă niciodată acasă într-o familie, aşa cum se simţeau în această unitate. De-a lungul şi de-a latul stepei, în ambele tabere, nişte inadaptaţi ciudaţi îşi găsiseră locul în ierarhiile acestui haos nemilos. Benia se întreba dacă mai existase vreodată pe pământ un moment mai cumplit decât acesta. Jurko era singurul om cinstit din această trupă, singurul care, dacă avea să supravieţuiască, se putea întoarce la un serviciu normal în viaţa civilă, de contabil sau de director, un bărbat la costum, genul de bărbat pe care-l puteai vedea în metroul din Moscova, ducând în mână o servietă. Era corect cu oamenii lui şi imperturbabil sub focul inamic, iar faptul că nu se obosea să comenteze ce văzuse era dovada felului său cumpătat de a fi.

Câmpia era aproape plană, întreruptă ici-colo de pâlcuri de sălcii sau plopi, dar, în rest, se întindea în zare o pustietate de ierburi înalte, care uneori se legănau, plină de floarea-soarelui cu capete galbene şi feţe negre, un orizont nesfârşit, un cer schimbător, când stacojiu, când galben, când liliachiu: o luminozitate pâcloasă, prăfoasă, granuloasă. Simpla frumuseţe a acestei întinderi îi dădea lui Benia senzaţia că pluteşte neputincios, o senzaţia care îi permitea să trăiască în prezent şi să nu încerce să înţeleagă altceva decât faptul că era un bărbat istovit, care tânjea să mai rămână în viaţă, în mod miraculos, încă o zi.

În depărtare, detaşamente de tancuri ca nişte libărci de oţel brăzdau praful cafeniu. Se îndreptau spre Don, de unde mai erau nouăzeci şi şase de kilometri până la Stalingrad.

Pe cerul sfâşiat de deasupra lor, ceaţa rară era străpunsă de avioane, Yak-uri se duelau cu Messerschmitt-uri. În apropierea lor, un Storch german urmărea forţele militare ruseşti, amintind de un pterodactil stângaci, îşi spuse Benia în sinea sa. Naziştii avansaseră atât de rapid în ultimele săptămâni, încât în stepă domnea haosul. Întregi armate ruseşti fuseseră prinse în încercuirile germane; mulţi trădători dezertaseră în tabăra germană, alţii fuseseră lăsaţi în urmă în stepă. Acolo, în cazanul cu sânge, nu erau doar germani împotriva ruşilor, nazişti împotriva comuniştilor, ci şi ruşi împotriva ruşilor, cazaci împotriva cazacilor, ucraineni împotriva tuturor şi toţi împotriva evreilor…

Pe drumuri şi în largul stepei, ţărani cu căruţe încărcate cu tot calabalâcul lor sărăcăcios se deplasau înainte sau înapoi, istoviţi şi stoici, derutaţi de înaintările şi retragerile soldaţilor. Iar în sate, în păduri şi în ierburile înalte se ascundeau evrei, oameni rătăciţi, care pretindeau a fi asistat la lucruri care păreau incredibile prin răutatea lor. Departe de satele lor mizere din Basarabia sau de marile oraşe ale Rusiei, precum Odessa şi Dnipropetrovsk, umblau fugari de unii singuri, alergând între căpiţe de fân şi şure, în căutarea unui loc sigur.

— Haideţi, escadron înainte, spuse căpitanul Jurko, de parcă ar fi fost un escadron complet, de parcă n-ar fi murit atâţia dintre ei, de parcă n-ar mai fi fost decât şapte la număr — iar al optulea nu colcăia de muşte chiar în spatele crângului. În galop mic, să parcurgem o bucată de drum înainte de arşiţă! Haideţi, bandiţilor!

Porniră la pas, căpitanul Jurko în faţă, urmat de Micul Mametka pe poneiul său micuţ, despre care Benia credea că nu e mai înalt decât un dulău, apoi Panka pe Almaz, urmat de Garanja Păianjenul, şi toţi ceilalţi la urmă.

Străbătură în galop mic un câmp de floarea-soarelui, peste care coborau în picaj vrăbiile. Prişcepa se întindea în lături, înhăţa capetele mari şi vesele ale florilor şi le scutura seminţele, vărsându-şi-le în gură, de parcă ar fi ieşit la plimbare cu amicii lui. Şi când suprafaţa plană începu să se încline uşor, din pricina fluviului care curgea în faţa lor ca o dâră de mercur în soare, zăriră o străfulgerare în satul din depărtare, iar Jurko văzu prin binoclul său cai, oameni în uniforme cenuşii şi metale kaki.

Îşi verificară armele iar şi iar. Panka mergea acum călare alături de Benia. Morfolindu-şi mustăţile, îşi puse o mână imensă, întunecată ca lemnul de tec, pe braţul lui Benia.

— Asta e o ţară mare, îi spuse. Trebuie să te întinzi ca să poţi ţine pasul cu ea.

Benia privi în ochii înguşti ai lui Panka, ochi care nu erau decât două cute scăpărătoare pe faţa aceea tăbăcită, de vulpe, dar erau binecuvântaţi cu o vedere aproape miraculos de ageră. Panka cerceta neîncetat stepa, încordându-şi auzul după sunetele păsărilor, mugetele cerbilor, huruitul motoarelor.

— Asta-i o rândunică, spunea uneori.

Sau:

— Ăsta-i boncănitul unui căprior.

Uneori arăta cu degetul înainte:

— Fii atent! Acolo-i vizuina unui popândău.

Şi apoi avioanele:

— Ăsta-i de-al nostru, un distrugător de tancuri.

Sau vreun tun:

— Ăsta-i de optzeci şi opt de milimetri.

Panka ştia întotdeauna.

Lui Benia îi pulsa adrenalina în gât, făcându-i palmele lipicioase şi stomacul să chiorăie, şi o clipă ameţi de la căldură. Părinţii lui erau acolo, undeva. Uneori era sigur că muriseră şi voia să li se alăture, dar astăzi încolţi speranţa în el şi era sigur că avea să-i regăsească. Preţ de o clipă, şi-o aminti pe femeia pe care o iubise la Moscova. Simţi mirosul pielii de pe gâtul Saşenkăi, îi admiră ochii cenuşii, muşchii gâtului, care se încordau când făceau dragoste — totul era atât de viu, încât îl durea. Viaţa după Saşenka era realmente o viaţă de apoi, redusă la esenţă: procesul şi lagărul. Acum era de câteva luni la război, dar cumva, viaţa aceasta simplă, lupta aceasta aducătoare de moarte, tovărăşia cazacilor şi a cailor lor, pe tărâmul florii-soarelui şi ierbii, acest imperiu al prafului şi sudorii de cal şi al uleiului de armă îl făcea să se simtă atât de viu, cum nu-şi amintea să se mai fi simţit de multă vreme. Dacă l-ai fi întrebat mai târziu dacă-i fusese frică, ţi-ar fi spus:

— Frică? Am fost mai îngrozit decât îţi poţi imagina.

Dar, în acelaşi timp, depăşise frica. „Înălţăm un imn“, scria Maxim Gorki, marele scriitor care fusese odinioară atât de binevoitor cu Benia, „despre nebunia celor curajoşi.“ Benia se îndrepta călare către uciderea unui om sau poate a mai multor oameni şi, presimţind catastrofa, era improbabil că va supravieţui. Dar continua să creadă în norocul lui. Era nevoit să creadă. Ei toţi erau nevoiţi să creadă.

În ţara asta, toţi am fost crescuţi împreună cu moartea, învăţaţi să ucidem. Moartea a fost cetăţeanul cu bocanci şi centură ai cărui paşi îi auzeam urcând pe scările noastre, tropăind prin pădurile noastre, vizitându-i pe vecinii noştri ca să tragă o duşcă de votcă noaptea. Să ucidă — ăsta este un lucru pe care Rusia îl face bine, zâmbi Benia. Da, chiar foarte bine.

Trecând printre florile-soarelui, Şosete Argintii întoarse capul în dreapta, cu urechile ciulite, iar Benia simţi cum îşi scurtează paşii. Voia să-i spună ceva. Panka şi Prişcepa descălecau deja, cu cocoşul armelor tras. Benia puse mâna pe pistolul-mitralieră PPŞ-41, care îi atârna pe umăr.

Dacă mori acum, îşi spuse, ai murit demult…


  1. 2 Diamant (în lb. rusă în orig.). (N.red.)