Cover of Oamenii fac greseli by Lucy Score

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă:

Kari March Designs

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Adina Preda

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Mistakes Were Made

Autor: Lucy Score

Copyright © 2026 by Lucy Score

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3354-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-3467-0

Pentru toți cei care au dat mereu totul,
dar nu a fost niciodată destul

1. Un șarpe aruncat în plină figură

Zoey

Verișoara mea avea mare noroc că se afla într-un alt stat și că omuciderea e condamnată de lege.

— Inez, am spus cu ultima fărâmă de răbdare, vreau să te calmezi puțin. Nu te pot ajuta dacă te văicărești și ești incoerentă.

— De ce te-aud de parcă ești într-o peșteră? a întrebat Inez, uitând pentru o clipă de drama care o făcuse să mă sune panicată. La naiba, Zoey! Ești blocată într-o peșteră adevărată?

Mi-aș fi dat ochii peste cap, dar, având în vedere că stăteam întinsă pe burtă ca să explorez zona de sub patul meu, ar fi fost un efort zadarnic.

— Da, Inez, am răspuns sec. Sunt blocată într-o peșteră, dar sunt atât de altruistă încât, atunci când m-ai sunat, n-am vrut să te sperii că sunt în pericol.

— Doamne!

Țipătul din difuzorul credulei mele verișoare m-a asurzit.

— OK, trimite-mi coordonatele ca să anunț poliția călare sau, mă rog, pe cei care coboară în peșteri pentru a salva oamenii.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Nu fac speologie. Sunt sub pat, îmi caut o cizmă. Nu suna la poliția călare, care, apropo, este canadiană. Eu sunt în Pennsylvania.

Am cercetat mai departe abisul întunecat de sub patul imens al cabanei, aprinzând lanterna telefonului.

Deci tocmai acolo au ajuns șosetele mele trei sferturi pufoase!

— Ești sigură că nu ești captivă într-o peșteră, gata să fii mâncată de lilieci?

— Absolut sigură.

Aha! Am zărit cizma Stuart Weitzman înțepenită între noptiera rustică și piciorul patului. Am reușit s-o scot cu prețul unei întinderi musculare la gât și un cucui de toată frumusețea.

— Bine. Ca să revin la mine. Unde o să locuieeeesc?

Noi, cei din familia Moody, eram niște oameni foarte dramatici.

— Am o idee, am spus în timp ce mă târam încet afară de sub pat. Ce-ar fi să rămâi în apartamentul meu? Știi? Cel cu un dormitor, de la etajul trei, fără lift, pe care ți l-am subînchiriat cu generozitate cât stau eu în Orășelul Hallmark al Adolescenților. Renunți deja la cariera ta în modeling și catering?

Inez se mutase în Manhattan visând să aibă o companie de catering topless. Sau, după cum spunea ea, o companie artistică de catering topless. Din câte auzisem, după un incident nefericit cu o supă fierbinte de roșii, nu mai servea decât aperitive reci pe tăvi purtate de chelneri printre participanții la petreceri.

Cu respirația tăiată, masându-mi gâtul înțepenit, m-am aruncat pe saltea și am inspectat dezastrul din camera de hotel. Teancurile de rufe curate și murdare se luptau pentru spațiu pe podea. „Lucrurile mele de la serviciu“ — adică laptopul și câteva mici mormane de hârțoage — erau aruncate pe pat și pe măsuța pentru două persoane de sub fereastra mare a camerei cu vedere spre lac. Dulapul mic suferise o apocalipsă vestimentară, iar acum ușile nu i se mai închideau.

A trăi și a lucra într-o cameră de hotel pentru o perioadă lungă de timp nu era nici pe departe atât de glorios pe cât sperasem. Și chiar și cu reducerea generoasă pe care mi-o oferise hotelul, tot era extrem de scump. Lucru de care, în mod dureros, tocmai devenisem conștientă.

Întârziasem câteva săptămâni să-mi verific finanțele lunare și mi-am dat seama că ajunsesem la fundul sacului. Erau necesare câteva măsuri drastice pentru a supraviețui până când procentul ce mi se cuvenea din avansul singurei mele cliente urma să fie plătit după publicarea cărții ei… peste șapte săptămâni.

— Tocmai asta e, Zoey. Nu mai ai apartament, s-a plâns Inez, în timp ce eu ridicasem piciorul să mă încalț cu cizma.

— Sper că n-ai acceptat nimic de mâncare de la brutarul de la etajul șapte și că n-ai jucat apartamentul meu la mașinăria de poker, de la parter, da? Te-am avertizat! Madame Reneski e jucătoare de cărți profesionistă. I-a fost interzis să mai intre în patru cazinouri din Las Vegas.

— Ce? Nu! Nu ți-am pierdut decât puloverul Chanel.

— Sper că nu te referi la puloverul meu roșu Chanel, că te omor la reuniunea de familie!

— Zoey, te rog să te concentrezi! Încerc să-ți spun că apartamentul nostru nu mai este de închiriat. Devine proprietate personală.

M-am ridicat brusc din scaun, ca un Hopa-Mitică cu părul cârlionțat.

— Ce-ai spus?

— Clădirea o să devină un complex rezidențial privat. Au spus că ai treizeci de zile să cumperi apartamentul sau să ne mutăm lucrurile.

— Cine-a spus asta, Inez? am întrebat.

— Nu știu, Zoey. Oamenii ăia care au trimis toate notificările și au vorbit la ședința de bloc de-acum câteva săptămâni.

Mi-am tras o palmă peste frunte.

— Și de ce nu mi-ai spus până acum?

— Credeam că ți-am spus. Nu ți-am spus?

Ca persoană etichetată aproape toată viața ca fiind „neserioasă“, am considerat întotdeauna că expresia „prost de dai în gropi“, folosită în industria romanelor de dragoste, era puțin cam dură. Până în acest moment.

— Nu, am replicat. Mi-ai spus că tipul păros pe care l-ai întâlnit la pilates mi-a înfundat scurgerea de la duș și că ai crezut că l-ai văzut pe câștigătorul de la RuPaul’s Drag Race cumpărându-și hotdogi de la Quick Stop.

— Oh! Da, nu! Asta a fost mai demult. Poate că i-am spus unei alte verișoare?

— Știi ceva, Inez? Te sun eu mai încolo.

Am închis înainte să cedez impulsului furios de a o înjura.

Alarma telefonului a sunat enervant, avertizân­du-mă că mai aveam două minute până la întâlnirea cu Hazel.

— La naiba! am mormăit, luând un sacou mai curat de pe unul dintre scaunele de la fereastră și formând un alt număr.

— Zoey! Mă bucur că te-aud. Ce-a mai făcut verișoara ta bătută-n cap?

Doamna Newville era o vedetă de pe Broadway pensionară, avea optzeci și ceva de ani, era critic gastronomic amator și locuia vizavi de mine, în Manhattan.

— Nu m-a anunțat că apartamentele din bloc vor fi scoase la vânzare.

A urmat o pauză apăsătoare.

— Pfff… fir-ar să fie!

— Cum s-a putut întâmpla una ca asta? am întrebat, vârându-mi un braț pe mâneca sacoului.

— Proprietarul clădirii a fost prins cu mâna în borcanul cu miere — o schemă imobiliară piramidală — și a ajuns la închisoare. Noua proprietară a decis că nu vrea să-și bată capul cu închirierea și a ales varianta apartamentelor proprietate personală. Știi că ai doar treizeci de zile la dispoziție să iei o hotărâre, nu?

— Treizeci de zile să decid dacă voi cumpăra apartamentul? am întrebat plină de speranță, în timp ce-mi dădeam cu luciu de buze, cel de pe locul doi în preferințele mele.

Îmi pierdusem luciul de buze preferat cu o săptămână în urmă și uitasem să-mi comand altul. Ceea ce nu mai aveam de gând să fac acum, din cauza încâlcelii financiare menționate mai devreme.

— Treizeci de zile să închei tranzacția sau să pleci naibii de aici, m-a corectat doamna Newville.

— Ah, fir-ar să fie! am murmurat.

S-a auzit cineva bătând la ușă cu entuziasm. Am sărit peste tava cu cina de ieri și am deschis.

Hazel, cea mai bună prietenă a mea și singura clientă pe care o aveam, stătea în prag cu un aer satisfăcut, strălucitor, de femeie îndrăgostită. Părul ei lung, castaniu, era strâns într-o coadă în vârful capului, iar bretonul dens îi accentua linia ochelarilor. Câinele jigărit de la picioarele ei mi-a aruncat o privire pe care eu am considerat-o critică. Meetcute era o mingiuță alb-negru de dimensiune medie, cu blană aspră, care fusese martor la gestul grandios de cerere în căsătorie din vara trecută al lui Campbell Bishop, viitorul soț al lui Hazel.

Câinele a dat cu lăbuțele în cizmele mele ca și cum ar fi fost o jucărie de piele netăbăcită. Le-am făcut semn să intre și am încercat să păstrez o oarecare distanță între cizmele mele prețioase și botul lui Meetcute, plin de dinți mici și ascuțiți ca briciul. Nu spun că nu-mi plac animalele. Pur și simplu preferam să le admir de la distanță. Departe de dinții, ghearele, blana și saliva lor.

— Îți trimit linkul prin SMS, a spus doamna Newville. Te avertizez, prețul cerut nu e pentru cei slabi de înger.

— Mulțumesc pentru avertisment! Dumneata rămâi?

Nu-mi puteam imagina clădirea sau New Yorkul fără ea.

Bătrâna a chicotit.

— La banii ăștia? Nici gând! Mă mut în Portugalia cu noul meu iubit. Ascultă, trebuie să te las. Am întâlnire cu un vicepreședinte financiar și cu două călugărițe la karaoke. Pa, puștoaico!

Aș putea trăi două sute de ani și tot n-aș avea o viață la fel de interesantă ca a ei.

— La revedere, doamnă Newville! am spus posomorâtă.

Nu-mi venea să cred! Asta nu făcea parte din revenirea triumfală la care lucram de când fusesem concediată fără menajamente cu un an în urmă. Era un eșec monumental.

— Ce mai face favorita noastră de pe Broadway? a întrebat Hazel, dându-i drumul lui Meetcute, când am închis telefonul.

Adorabilul terorist s-a aruncat imediat, cu un geamăt extatic, în rufele mele murdare.

— Se mută în Portugalia. Care ar putea fi și următoarea mea destinație… depinde cât costă viața acolo.

Am dat clic pe linkul din mesajul doamnei Newville, am derulat repede în jos, apoi mi-am dorit cu ardoare să pot da timpul înapoi, în vremuri mai fericite și mai sigure din existența mea. Nici când eram în gloria carierei — Zoey, agent literar, cu o mulțime de clienți cu venituri mari — tot nu mi-aș fi putut permite să cumpăr apartamentul ăsta. Darămite acum, cu un singur client și trăind din economii în continuă scădere. Zoey e futută… și nu în sensul bun al cuvântului.

— La naiba!

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Hazel, luând teancul de plicuri de pe un scaun din sufragerie și așezându-se.