Cover of Sfarsitul unui roman de familie by Peter Nadas

editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mariana Pascaru

copertă:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mirela Voicu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Egy családregény vége

Autor: Péter Nádas

Copyright © 1977 by Péter Nádas

Translated from the Hungarian language: EGY CSALÁDREGÉNY VÉGE.

First published by Szepirodalmi Könyvkiado

Copyright © Editura Trei, 2026,
pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3439-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-3492-2

„Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.“

Ioan, 1:5

Printre lilieci și tufe de alun, la rădăcina unui soc. Nu departe de copacul căruia i se mișca uneori o frunză, cu toate că nu sufla vântul. Noi trei eram o familie: tăticul, mămica și copilul. Eu eram tatăl, Éva era mămica. În tufă era întotdeauna seară. „Să dorm mereu! De ce trebuie mereu să dorm?“ Mămica îl culcase deja pe copil. „Tăticule, povestește-i odată ceva copilului!“ Ea izbea oalele, pentru că spăla vasele în bucătărie. Eu, stând la birou, mă prefăceam că învăț din Nina Potapova, dar când mi-a spus asta, m-am ridicat și m-am dus în camera copilului. Căptușisem camera copilului cu fân, bine de tot, să fie moale. M-am așezat pe marginea patului și mi-am tras în poală capul copilului. Mi-am trecut degetele prin părul lui ud, l-am îmbrățișat. De parcă mama m-ar fi îmbrățișat pe mine. Îmi puteam trece palma peste fruntea lui jilavă, fără ca măcar să știu dacă îmi simt palma sau fruntea lui. Iar pe gât i se vedea o venă groasă. Dacă aș tăia vena asta, i-ar curge sângele. Zăngănea mereu cu vasele în bucătărie. „Grăbește-te cu povestea aia, tăticule, că întârziem la serată!“ Ea voia să meargă întruna la serată, dar eu nu mă grăbeam cu povestea, pentru că era bine așa, cu capul copilului în poală. „Despre ce să-ți povestesc?“ Copilul a deschis ochii. „Acum vreau să aud iar despre copac.“ Mă privea în așa fel, încât nici nu mă gândeam la poveste, ci la cât de bine ar fi dacă într-adevăr el ar fi copilul meu și ar sta întins aici, în poala mea. „Bine, atunci îți povestesc despre copac, închide ochii și ascultă. A fost odată ca niciodată un copac. Acest copac deosebit avea o frunză. O mie, de fapt. Iar frunza aceasta despre care îți povestesc era, bineînțeles, cu totul deosebită, fiindcă nu era ca celelalte frunze. Copacul despre care îți povestesc se afla în grădina blestemată. Nu cunoștea nimeni această grădină, știau doar că există undeva o astfel de grădină. Însă degeaba o căutau, nu o găseau. Cu toate că mulți detectivi adulmecau după ea. Și puneau câinii polițiști să o caute. Stai cuminte! Din stradă nu se vedea. Nici din avion. Dar noi știam pe unde se intră. Intrarea tunelului secret se afla în spatele unei tufe. Prin tunel, din stradă, în grădină! În acest tunel secret locuiau lilieci. Erau acolo ca să apere grădina. Liliacul are un corp care pute. Noi am pornit totuși, pentru că știam că e suficient să le strigi: Liliac, liliac, șoa­­rece vârât în sac! Scutur macul, cos la gură sacul! Asta îi făcea pe lilieci să se ascundă în cel mai întunecat colț al tunelului. De data asta am luat cu noi și o lanternă, cu focalizare. Dar calea nu era încă liberă, fiindcă atunci au venit caracatițele. Au reflectoare în loc de ochi. Dacă cineva intra din nebăgare de seamă în tunel, înotau numaidecât în direcția lui. Astea sunt caracatițe amfibii și înoată foarte repede și în aer. Noaptea ies din peșteri, dar atunci nu-și folosesc ochii, fiindcă nu vor să fie descoperite. În fine, dacă cineva intră din nebăgare de seamă, atunci hop și ele!, îl cuprind și îl strâng și-l răsucesc până-și dă duhul. Pe măsură ce înaintam prin peșteră, pământul se umplea de oase. Fiindcă multă lume nimerise în peștera asta, dar în grădină nu ajunsese nimeni. La asta nu ne-am așteptat. Credeam că, dacă îi învingem pe lilieci, calea va fi liberă.“ Bunica zăcea toată ziua în pat și molfăia bomboane acrișoare. Cumpăra de la alimentara bomboane umplute, la doi patruzeci. Și mie îmi plăceau mult bomboanele acrișoare, fiindcă le sugeam o vreme, le împingeam de colo-colo prin gură, le învârteam cu lim­ba, apoi, dintr-odată, le zdrobeam, iar din ele țâșnea umplu­tura cu gust de zmeură. Bunica se ducea întotdeauna personal să cumpere bomboane acrișoare. Cerea de șase ori câte o sută de grame. Pentru fiecare zi a săptămânii, mai puțin vinerea, când ținea post. Îndesa punga cu bomboane sub pernă. Sub pernă, bomboanele se topeau și se lipeau de pungă. Dacă îmi spunea că pot lua din ele, uneori reu­șeam să smulg și câte trei. Dar uneori se întâmpla să-i cer degeaba. „Bunico, dă-mi bomboane!“ „Nu-ți dau!“ „Bu­ni­co, dă-mi bomboane!“ „Nu am.“ „Bunico, nu minți!“ „Ți-am zis că nu am, s-au terminat, dar nu ți-aș da nici dacă aș avea. Zahărul îți distruge dinții. Nu poți să-ți distrugi dinții. Dinții sunt de o importanță vitală!“ Stătea întinsă în pat îmbrăcată în negru, fiindcă bunicul murise. De când bunicul murise, bunica nu mai gătea. Mâncam pâine cu untură sau cu muștar, iar ea molfăia bomboane. Dar noaptea nu dormea, ci stătea în dreptul ferestrei, fiindcă zicea că bunicul o să se întoarcă acasă, doar că nu se știe când. Bunicul obișnuia să-mi spună multe povești. Nu basme, ci povești adevărate. „Acum o să-ți povestesc despre vremurile fericite ale vieții mele.“ Și îmi povestea despre acele întâmplări. Sau spunea: „Acum o să-ți povestesc cum am scăpat de moarte. Odată, pe trei ianuarie o mie nouă sute cincisprezece, eram cu husarii mei în patrulă. În ziua aceea era ceață mare în Serbia. Pe măsură ce mergeam, dintr-odată am auzit un tropotit ciudat de copite. M-am gândit că ăsta e tropotul cailor noștri, dar ceața groasă dublează sunetele, de asta le aud așa. După câteva clipe însă, din ceață s-au desprins călăreții străini. Păreau doar niște umbre, dar pe urmă nu ne-a mai rămas timp de gândit. Am ajuns atât de aproape unii de alții încât, dacă calul nu ar fi un animal mai inteligent decât omul, cu siguranță ne-am fi ciocnit. Se ridicau pe picioarele dindărăt, nechezau. Blestematul de sârb își scosese deja sabia din teacă. Mi-am scos-o și eu! Ne-am înfruntat. Dar el era într-o poziție mai avantajoasă, fiindcă era mai sus, pe un teren mai înalt. Eu am împuns, el a lovit — și dacă nu mă chirceam în șa, mi-ar fi tăiat capul numaidecât. Așa, mi-a zburat doar căciula. Ei bine, mi-am zis, s-a terminat cu mine. Dar atunci, pe neașteptate, unul dintre husarii mei a răsărit printre noi. Până să apuce blestematul de sârb să ridice sabia, ca să lovească de sus în jos — m-ar fi spintecat cu cal cu tot! —, husarul meu i-a și retezat capul“. Bunicul râdea atât de tare când îmi povestea asta, încât proteza îi cădea în gură. Și-o potrivea mereu cu dibăcie la loc. „Asta a fost prima dată când am scăpat cu viață. Sau poate atunci când m-am născut. M-a ajutat Dumnezeu. Apoi la Fiume, chiar de ziua mea de naștere. În o mie nouă sute șaisprezece, toamna, tocmai pe zece noiembrie. Nava Prinz Eugen era în față, iar noi în urma ei. Dar nu porniserăm nici de o oră, când, dintr-odată, foc! Prinz Eugen a luat apă în două locuri și s-a scufundat cu repeziciune. S-au înecat toți în mare. Iar noi am continuat să navigăm liniștiți, până am acostat la Durrës. Dar cât a ținut drumul, am avut un abces urât la subsuoară, nu voia să se spargă și nu puteam să-mi las brațul în jos. Iar acolo mă aștepta holera, s-au molipsit toți, dar eu m-am vindecat și de asta. Culmea e că la Fiume și eu am vrut să urc la bor­dul navei Prinz Eugen. Zău că am vrut. Iar din cauza abcesului nici n-aș fi putut să înot, și dacă aș fi știut! Dum­nezeu nu m-a lăsat, el m-a ajutat. Vezi bine, sunt aici. Optzeci și patru de ani. E ceva! Dar după aceea s-au întâmplat multe alte lucruri. De la etajul patru, cineva a aruncat un sfeșnic. Ne mânau de trei zile, cu toate că nu mai eram tânăr nici pe-atunci. În marș forțat, fiindcă rușii erau pe urmele noastre. Aveam noroc dacă ne lăsau de două ori pe zi să facem un scurt popas. Dar n-aveai timp nici să te caci. Fiecare se prăbușea pe unde apuca. Odată, în timp ce zăceam pe drum, în pădurea de la Saalfeld, m-am uitat la pământ și mi-am dat seama că eu umblasem pe aici în tinerețe, ce interesant, fiindcă atunci venisem pentru cu totul altă treabă, mă gândeam ce pământ bun și moale e ăsta. Numai bun să mă primească înapoi, de vreme ce m-am întors. Aici rămân, aici este locul meu, în tine, mă gândeam, de aici eu nu mai am voie să mă ridic, mă gândeam.“ Când ajungea în acest punct al poveștii, bunicul își ridica întotdeauna capul și urla atât de tare încât i se înnegrea gura. „Aufstehen! Schnell! Los! Schnell! Los!“1 Făcea o pauză îndelungată și redevenea palid. „Mă gândeam, întins pe jos, urlă cât vrei, mie degeaba îmi urli, eu m-am oferit deja pământului. Vezi ce animal vanitos e omul? Își închipuie că dispune de propria lui viață. De parcă viața ar depinde de voința lui. O, nici vorbă! Că degeaba gândeam eu așa, lucrurile s-au întâmplat cu totul altfel. Neamțul s-a oprit deasupra mea. Warum stehst du nicht auf, mein lieber Jude?2 Mi-am ridicat cu greu privirea către el. Am văzut că își scosese deja pistolul. Bun, înseamnă că ăsta-i sfârșitul. Dar eu voiam, eu voiam ca nu din voia lui, ci din a mea să se întâmple. Te rog frumos să mă împuști! Dar n-a tras. Și-a pus pistolul înapoi în teacă. Mă privea. Avea ochi inteligenți, căprui, blânzi, ca ai unui câine. M-a scuipat. Apoi mi-a tras un șut zdravăn și a plecat. Așa mi-a salvat Dumnezeu viața. M-a lăsat acolo, pe marginea drumului, să trăiesc.“ După moartea bunicului, bunica obișnuia să stingă întotdeauna luminile, se așeza pe patul meu și îmi povestea. Nu-i plăcea să risipim curentul. Odată, am rugat-o să-mi povestească despre mama. Dar ea a așteptat să adorm. Poveștile inventate îmi plăceau mai mult. Când eu eram tăticul și culcam copilul, inventam mereu câte o poveste. Povestea aceea despre copac se continua cu noi făcând rost de două bețe. „Caracatițele alea ne-au atacat! O sută. Fiecare caracatiță avea o sută de brațe.