editori:
Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu
director editorial
anansi. world fiction:
Bogdan-Alexandru Stănescu
redactare:
Michi Lucescu
design:
Andrei Gamarț
director producție:
Cristian Claudiu Coban
dtp:
Gabriela Anghel
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
ISBN 978-606-40-3358-1
ISBN ePub 978-606-40-3499-1
Cititorii acestei cărți vor găsi câteva capitole în care romanul, dacă am înțeles bine, pretinde că se adnotează pe sine însuși. În capitolele cu pricina, cel care se exprimă la persoana întâi este chiar textul, conștient, după cum afirmă el însuși, că e alcătuit dintr-un ansamblu de cuvinte care spun o poveste. Uneori, textul își permite să-l ia la rost pe cel care îl scrie, punându-l într-o situație destul de stânjenitoare, mai ales când face asta public.
În primul moment, am considerat că intervențiile echivalau cu o intromisiune și, ceea ce mi se pare și mai condamnabil, cu un adaos superfluu care întrerupe și atât, prejudiciind astfel fluența narativă. Până la urmă, mi-am schimbat cu totul această opinie.
Știu foarte bine că demersul implică un risc. Mă refer la riscul evident de a stârni respingere, mai ales din partea cititorilor pasionați de romane, care contestă orice alterare a continuității narațiunii.
Pentru mine, ar fi fost extrem de simplu să elimin cele zece capitole, chiar dacă recunosc că scurtimea lor mă tenta să le tolerez. Dincolo de faptul că pot să tulbure lectura, provocând eventual o antipatie imediată, ce spun ele nu mi se pare lipsit de relevanță. Cred că sunt pertinente anumite detalii care i-au scăpat naratorului, căci aduc informații relevante cu privire la personaje și la context. În plus, țin să le mulțumesc că strecoară oaze de liniște meditativă într-o poveste care adeseori atinge cele mai înalte cote de intensitate.
Într-o zi, am citit romanul fără capitolele care fac obiectul acestei note. Mi-am dat seama că anumite părți din poveste rămâneau incomplete, ceea ce e grav. Cu scopul de a-i ajuta pe cei care nu sunt de aceeași părere și vor să sară peste cele zece intervenții ale textului, acestea apar tipărite cu litere italice.
Hanovra, noiembrie 2023
În fiecare joi, Nicasio merge la cimitir. De ce joia? Ce mai contează, din moment ce o zi oricum trebuie să fie. E obligatoriu să se întâmple ceva extraordinar de grav pentru ca el să nu-și urmeze ritualul. Nu contează că e vară sau iarnă, că plouă sau e vântoasă, că nu se simte bine sau că durerea de spate îi face viața amară. Uneori, chiar dacă nu se zărește nici urmă de nor, își ia umbrela și o folosește drept baston, în timp ce merge cătinel la deal, vorbind în barbă, cu mersul lent și respirația greoaie de bărbat care mai are doi ani până să facă șaptezeci.
Îi plac păsările. Dacă pe traseu vede vreuna, pe o creangă, pe un acoperiș, prin aer, se oprește ca să se uite la ea, să observe cărei specii îi aparține și să-i dea un nume; așa se mai și odihnește câteva momente, apoi, mulțumit de scurta observare, își reia mersul până la următoarea pasăre.
Adevărul este că faza cu păsările e când și când. Se întâmplă ca bărbatul să meargă atât de absorbit de gândurile și solilocviile sale încât să nu dea atenție la nimic din ce se petrece în jurul său.
Uneori (chiar dacă tot mai rar; și ce dacă, până la urmă), vreunul dintre vecini oprește mașina lângă el și-l întreabă, din toată inima, dacă vrea să-l ducă până la cimitir sau, dacă e pe drumul de întoarcere, până în cartierul său. Dar el acceptă arareori, căci are nevoie de singurătate și asta caută, multă singurătate. Băgăreților!, nu vedeți că vreau să fiu singur?
Preferă păsările în locul oamenilor. Asta-i o frază pe care și-o repetă adesea în gând.
Se mai întâmplă ca Nicasio să meargă la cimitir și în alte zile, nu doar joia, duminica, de pildă, pentru a sta cu nepotul său. În general, asta se întâmplă ca urmare a unei hotărâri bruște. Stă în fotoliul din sufragerie și ascultă radioul (să zicem) moțăind plictisit, când dorul îl cuprinde pe neașteptate făcându-l să-și zică: Mă duc la Nuco, nume de alint cu care rudele și apropiații îl strigau pe copil încă din leagăn. Mariaje: Dar azi nu-i joi. Însă Nicasio îi răspunde că asta-i treaba lui și că nimeni în afară de el nu poate să înțeleagă.
Dacă ar putea, dacă i-ar da voie, și-ar pune cortul lângă zidul cimitirului și nu ar mai coborî cu săptămânile în Ortuella, s-ar hrăni cu rădăcini și cu fructe de pădure și ar bea apă de ploaie și picături de rouă. În război i-a fost mult mai greu, la fel și în perioada foametei. Și dacă-i vorba de săptămâni, atunci pot fi și luni; și dacă-i vorba de luni, atunci pot fi și ani, toți care i-au mai rămas de trăit. A calculat el totul. Problema e că Mariaje i-ar face un scandal monstru și chiar nu e cazul să o supere. E fiica lui și face atâtea pentru el!
După câteva secunde, deasupra măgurilor Triano, avionul intră în nori. Unde merge? Cei care-l urmăresc cu privirea își spun unii altora că în avion călătoresc cincizeci de copii și că pilotează o învățătoare, secondată de un învățător, iar bucătăreasa școlii dă ture pe culoarul dintre scaune făcând pe stewardesa. Are grijă de micuți, îi mângâie pe creștet, le cântă cântece de pe vremea copilăriei ei. Toți sunt morți. De asta sunt încremeniți și tăcuți și-și țin ochii deschiși fără să clipească. Comentariile vecinilor îl scot din sărite pe Nicasio. I se par lipsite de sensibilitate, superficiale, ca ale unor oameni care n-au suferit nici pe jumătate cât el. Furia îl roade pe dinăuntru, dar decât să se certe, mai bine merge acasă. Urcă scările bombănind, ridică vocea când intră în apartament și bea pe nerăsuflate două pahare din vinul pe care-l ține sub chiuvetă, într-o damigeană veche, învelită în nuiele. Când Mariaje vine în vizită, se repede la ea, o apucă de umeri și-i tot repetă că micuțul nu era în avion. A numărat patruzeci și nouă de copii, s-a uitat cu atenție la fața lor și a citit și răscitit lista de îmbarcare fără să găsească vreo dovadă că Nuco ar fi urcat în avionul ăla blestemat. Și adaugă: Fata mea, nu mai ține cont de prostiile debitate de oameni. Locul ăsta-i plin de șarlatani și de mincinoși. Nuco nu a plecat în nicio călătorie fără întoarcere. Dacă cineva e sigur de asta, atunci eu sunt acela. E târziu, zice fata cu capul plecat, ca și cum și-ar privi vârful pantofilor. Târziu? Dar nici nu-i trecut bine de amiază, nici măcar n-am mâncat încă. Tată, crede-mă că nu e cazul să fii treaz la ora asta. Dar tu o să fii surdă la clevetelile oamenilor? O să încerc, dar nu-ți garantez nimic.
Despre José Miguel, odihnească-se-n pace, pot să vă spun doar lucruri bune, și nu pentru că l-aș idealiza. Cu tot respectul, dar soțul meu nu era un bărbat bun de idealizat. Presupun că pentru cartea pe care intenționați să o scrieți ar fi de o mie de ori mai interesant un asasin, sau un abuzator, ori un jefuitor de bănci, în fine, indivizi ale căror peripeții ar stârni curiozitate și ar face obiectul unei grămezi de scene trepidante sau cum vreți dumneavoastră să le ziceți.
Vă rog să mă credeți când spun că nu sunt tipica văduvă care-și vede trecutul numai în roz și neagă greutățile conjugale sau le ascunde în cel mai întunecat ungher al intimității ei în speranța că le va uita. Nu am nimic de uitat. În privința relației mele conjugale, nimeni nu va găsi la mine niciun dram de ranchiună, nicio fărâmă de supărare. Dacă nu mă credeți, mergeți la Baracaldo și întrebați-o pe prietena mea Garbiñe.
Acum, că au trecut anii, îmi dau seama că am fost mai puțin nefericită decât credeam, dacă nu cumva timpul și uitarea mi s-au furișat la mansardă făcând să nu mai fiu cu toate țiglele pe casă. Orice-i posibil. Sensul vieții mele a dispărut de seara până dimineața, știți dumneavoastră din ce cauză, plus alte cauze pe care nu știu dacă vă interesează să le aflați. Dar uite că nu sunt distrusă, continui să fiu pe picioarele mele, să respir și să mă bucur de pensie, sănătoasă și împăcată; și nu zic toate astea pentru a face pe dura sau pe viteaza. Dacă în cele mai negre momente ale mele nu am căzut pradă depresiei, asta s-a datorat dragostei pe care soțul meu s-a chinuit să mi-o arate, căci sărmanul era tare nepriceput în chestiunile sentimentale; și a mai fost și datorită tatălui meu, care avea mare nevoie de mine, ceea ce m-a făcut să uit de necazurile mele sau să le amân pentru altă dată și apoi pentru altă dată și tot așa, și a mai fost, de asemenea, chiar dacă nu-mi dau seama cât de mult, și consolarea pe care, într-o perioadă, mi-a oferit-o religia.
Ținând cont de situație, se poate spune despre băiat c-a avut noroc la repartizarea nișelor funerare. Mariaje se grăbește să-și contrazică tatăl. Vrei să spui că tu ești cel care a avut noroc. Nicasio se gândește câteva clipe, nu găsește nicio replică, așa că îi dă dreptate fiicei sale.
Cert este că lui Nuco i s-a dat o nișă pe rândul al treilea, numărând de jos în sus, chiar lângă unul dintre palierele scărilor. Așa că placa funerară a nepotului său îi vine lui Nicasio exact în dreptul ochilor și poate vorbi cu el ca și cum ar vorbi cu cineva de aceeași statură cu a lui, fără a fi nevoit să se aplece sau să își dea capul pe spate. Ar fi fost groaznic dacă copilul ar fi fost așezat pe rândul de sus. Ce-ar fi făcut atunci? Ar fi venit în fiecare joi cu scara după el pentru a-i putea spune de aproape lucrurile pe care obișnuiește să i le murmure?
În afară de câteva plăci funerare de culoare neagră, celelalte sunt albe. Așa cum e și a lui Nuco. Sub prenume și sub cele două nume de familie se poate citi data morții (23 octombrie 1980) și vârsta: 6 ani. Abia împliniți. Mai scrie și că familia îi promite veșnică amintire.
Placa este protejată de o ușiță cu geam. Se deschide cu cheia. Nicasio presupune că o are Mariaje. El curăță gemulețul cu batista de fiecare dată când vine la cimitir. Odată, la o lună după înmormântare, s-a supărat pe fiică-sa pentru că aceasta nu-i înțelegea comportamentul. Eu nu mă duc la mormânt. Eu mă duc la Nuco, ceea ce nu-i același lucru.
Între placă și geam se află o policioară îngustă pe care stau câteva flori de plastic într-o vază și o figurină de ghips cu Sfânta Inimă a lui Isus. Ornamente asemănătoare se pot vedea și la celelalte nișe funerare, ceea ce dă armonie locului. În nișa lui Nuco, la picioarele figurinei, un muscoi zace cu picioarele în sus. E un mister cum a reușit să intre acolo.