Editori:
Magdalena Mărculescu
Silviu Dragomir
Fondator:
Ion Mărculescu, 1994
Director editorial:
Virginia Lupulescu
Redactare:
Alexandra Niculescu
Ilustrație copertă: Kiuyan Ran
Design copertă: Ella Laitham
Harta: Virginia Allyn Illustration, LLC.
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Gabriel Tudorie
Corectură:
Irina Botezatu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
ISBN 978-606-978-944-5
ISBN ePUB 978-606-978-959-9
Tuturor elevilor minunaţi care mi-au îngăduit să le fiu profesoară şi tuturor profesorilor mei minunaţi
În amintirea lui Chris Barton
Orfanii din Umbra Ploii
Volumul I
din seria
Umbra Ploii
Primele semne ale toamnei
Sărbătoarea Frunzelor Ruginii
Ascunsă într-un gingko din grădina Palatului Imperial, Toshiko Kawakami se întreba dacă era posibil să fie depăşită de situaţie. De-abia aşteptase această misiune, entuziasmată să se pună la încercare, spionând-o pe împărăteasa Asayo Soramoto, care celebra Sărbătoarea Frunzelor Ruginii împreună cu oaspeţii ei.
Dar deja se dovedise a fi o seară dificilă, care presupusese escaladarea anevoioasă a zidurilor care înconjurau parcul Palatului Imperial şi apoi o goană disperată pe lângă camere şi sistemele de securitate, pe care Mei avusese amabilitatea să le dezactiveze. Şi întâlnirea cu câinii de pază ai Palatului fusese o experienţă primejdioasă, cu siguranţă, deşi Jun o aprovizionase cu un rucsac imens plin de colţunaşi gyoza cu pui, care reuşiseră să le distragă atenţia cu brio. Apoi trebuise să escaladeze cu sufletul la gură gardul grădinii interioare şi, în sfârşit, să se caţăre, alternând mâinile, printre lampioane şi frunze ca să ajungă până aici, ascunsă în coroana copacului, aproape de vârf.
Fusese convinsă că era pregătită pentru seara asta. La urma urmelor, împlinise şaptesprezece ani recent, ceea ce, practic, e totuna cu a fi adult. Acum însă, palmele şi degetele îi erau numai răni şi simţea că tremură, de-abia reuşind să se ţină pe creanga de sub ea. De asemenea, nu putea să-şi alunge gândul că mătuşa Reiko sigur n-ar fi fost încântată de toată treaba.
Trăgându-şi sufletul pentru o clipă, uitându-se la stele şi la Cele Trei Luni Surori care scânteiau pe cerul de un albastru intens, Toshiko şi-a dat seama că o şi vedea pe mătuşa Reiko cu ochii minţii — mătuşa Reiko cu fruntea brăzdată de riduri, ridicând din ce în ce mai înverşunat din sprâncene. Crezi că e o purtare cumsecade asta? ar fi întrebat-o, poate, clătinând încet din cap, cu un aer dezamăgit. Ia te uită la fata asta. Crede că poate să umble de colo-colo şi să facă ce-o taie capul. Nici nu se gândeşte că se pune în pericol. Nu-i pasă de consecinţele încălcării legii…
Însă Reiko nu mai era. Toshiko a lăsat imaginea care-i apăruse dinainte să se risipească în lumina amurgului şi a oftat, împingând-o pe Mei s-o întrebe în cască:
— Ce s-a întâmplat, Tosh?
Mei era sora ei în toate privinţele, mai puţin prin sânge, care, la douăzeci şi unu de ani, te agasa prin calmul ei imperturbabil. Mei se purta întotdeauna ca şi cum n-o mai mira nimic şi, enervant lucru, cel mai adesea părea să fie adevărat.
Spre deosebire de mătuşa Reiko, Mei era, indiscutabil, un membru al familiei încă prezent. Ba poate era chiar prea prezentă uneori, şi-a spus Toshiko, deoarece, după cum era de aşteptat, sora ei mai mare profitase de cască pentru a comenta minut cu minut, de obicei critic, toate acţiunile ei de-a lungul misiunii până acum. Dar, desigur, Mei nu era prezentă fizic, de fapt. Mereu refractară la ideea de a se desprinde de confortul oferit de laboratorul ei tehnologic, cu proviziile generoase de snackuri, nu-şi risca niciodată pielea, nici nu se implica în vreo activitate care să presupună efort fizic, în care să-şi pericliteze unghiile lungi, false.
— Ce vezi? s-a făcut auzită din nou în cască, smulgând-o pe Toshiko din gândurile subversive. Ai ajuns până în grădina propriu-zisă de-acum, da? De asemenea, trebuie să vorbim despre câinii ăia. Nu mi-am dat seama din toate lătrăturile — erau înspăimântători la modul drăgălaş sau înspăimântători de-a binelea?
Considerând că întrebarea era îndeajuns de ridicolă spre a fi ignorată, Toshiko şi-a mai dat o clipă de răgaz ca să-şi adune gândurile.
— Alo, Tosh? Ai putea să începi să-mi răspunzi… cât de curând? Eşti bine?
— Da, sunt bine, i-a şuierat Tosh, uitându-se chiorâş prin învolburarea de frunze aurii din jur. S-ar putea să te mire, dar aceia dintre noi care acţioneză fizic, nu doar virtual, trebuie să-şi tragă sufletul uneori.
A auzit un pocnet la celălalt capăt al firului — cum făcea Mei când spărgea un balon de gumă.Claritatea impecabilă a sunetului dovedea deopotrivă cât de puţin se sinchisea Mei de împunsătura privind activităţile virtuale şi cât de eficientă era, de fapt, tehnologia pe care o dezvoltase. Mei îşi câştigase dreptul de a rămâne acasă, unde erau snackurile. Toshiko şi-a dat ochii peste cap, doar ca o veveriţă care trecea pe-acolo să îi arunce o privire de reproş vădit.
— Începi să ai emoţii, i-a spus Mei. Haide, te descurci de minune până acum. Ce-ar fi să-mi spui ce vezi?
Ca majoritatea supuşilor ei, Împărăteasa Asayo Soramoto profita de ultimele ecouri ale arşiţei verii pentru a marca Sărbătoarea Frunzelor Ruginii — oficial, prima seară de toamnă din oraşul Umbra Ploii, când frunzele de-abia începeau să-şi schimbe culoarea — printr-un banchet fastuos sub cerul liber. Când Toshiko a înaintat tiptil pe creangă ca să pândească printre frunze, i-a apărut pentru prima dată clar dinainte masa cu festinul, la nici zece metri distanţă, instalată sub bolta de copaci. De asemenea, a dat pentru prima dată cu ochii de Împărăteasă.
Mai că a surprins-o să descopere că Împărăteasa Asayo arăta aproape la fel ca în transmisiunile zilnice. Aşezată spre centrul mesei lungi, încărcate, era îmbrăcată imaculat, ca de obicei, într-un costum cu pantaloni având o croială perfectă, dintr-un material portocaliu-roşiatic, culoarea în care se îmbracă pădurea toamna.
Toshiko tocmai începuse să mai înainteze un pic pe creangă, sperând să vadă persoana aşezată de cealaltă parte a mesei, cu care stătea de vorbă Împărăteasa, când i s-a poticnit piciorul într-un ciot ascuns în lemn şi s-a trezit că alunecă pe scoarţa brăzdată de şănţuleţe.
A reuşit să-şi recapete echilibrul, dar mişcarea a făcut să se legene nenumăratele lampioane de hârtie atârnate de crengile copacului, care se scuturau ciorchine, ca un nor de muşte imense. Toshiko şi-a ţinut răsuflarea, convinsă că s-a dat de gol dinaintea întregii adunări.
Însă toţi mesenii păreau prea concentraţi asupra celorlalţi oaspeţi şi asupra festinului care le stătea dinainte ca să le mai treacă prin cap să se uite la crengi. Slujitorii care serveau la masă păreau, de asemenea, prea concentraţi la a-şi face treaba conform exigenţelor Împărătesei, ca să-şi închipuie c-ar fi fost mai mult decât o adiere suavă ce înfiorase vârfurile copacilor — slavă Cerului! Toshiko a răsuflat încet, uşurată, simţind că-i vine inima la loc.
În cască a auzit-o din nou, foarte clar, pe Mei spărgând un balon.
— Ei bine? a iscodit-o.
Toshiko s-a uitat iar printre frunzele de ginkgo, chibzuind cum să-i descrie scena lui Mei. Să tot fi fost vreo cincizeci de persoane aşezate la masa lungă de dedesubt, unde-i serveau deopotrivă slujitori în uniforma imperială şi sluji-boţi comuni pe rotiţe. Masa propriu-zisă era splendidă, încărcată cu o varietate de delicatese şi cu nenumărate ceşti, farfurii şi pahare strălucitoare, nejustificat de multe, dacă o întrebai pe Toshiko.
Mulţi dintre oaspeţii Împărătesei păreau să fie sfetnici sau oficiali de rang înalt: genul de oameni al căror rol era să-i pună în practică viziunea în administrarea vieţii cotidiene din acest oraş-stat insular, Umbra Ploii, precum şi să gestioneze relaţiile oraşului cu celelalte insule care alcătuiau Imperiul Arhipelagului Umbra Ploii. Cu toţii erau indivizi între două vârste, cu figuri comune, cu un aspect elegant, profesionist, în rochii şi costume croite impecabil, toate în nuanţe discret opulente de bleumarin, gri şi negru. Printre aceşti oaspeţi erau risipiţi şi alţii, îmbrăcaţi în nuanţele mai vii de roşu, portocaliu şi auriu, care erau asociate de obicei cu Sărbătoarea Frunzelor Ruginii. Toshiko presupunea că aceştia erau membri ai familiei imperiale extinse.
Şi apoi, cu o tresărire, a observat că era prezent şi tânărul fiu al Împărătesei, aşezat în stânga mamei sale. Ca şi ea, prinţul moştenitor, un băiat în vârstă de zece ani, arăta leit ca în transmisiunile televizate. Şi nu era singurul copil care lua parte la banchet. Mai erau câteva fetiţe aşezate cu câteva scaune mai încolo, probabil verişoare de-ale lui, şi-a zis Toshiko, şi un pâlc de copii şi mai mici, aşezaţi la celălalt capăt al mesei.
Cumva, Toshiko nu se aşteptase să fie vreun copil aici în seara asta, deşi a realizat acum că presupunerea fusese o nerozie. Chiar dacă la Palat aveau loc tot felul de evenimente şi dineuri politice importante aproape în fiecare seară, Sărbătoarea Frunzelor Ruginii era, în mod tradiţional, una dintre sărbătorile de familie din Umbra Ploii. Având în vedere puterea imensă de care dispunea Împărăteasa Asayo Soramoto, ca monarh absolut al întregului arhipelag, uneori era uşor să uiţi că era, totodată, o persoană în carne şi oase, care avea şi ea familie.
C-o fi fost sărbătoare de familie sau nu, Toshiko ştia că, de bună seamă, se puneau la cale tot felul de uneltiri politice între adulţii invitaţi la banchet — ceva care, în mod evident, contribuia la gradul crescând de neastâmpăr şi plictiseală din rândul participanţilor foarte tineri. Şi-a dat seama că, dacă era să fie zărită în seara asta, cel mai probabil avea să i se tragă de la unul dintre copii.
— Deci ai căzut din copac sau…?
Cuvintele lui Mei erau însoţite de un răpăit de nerăbdare şi Toshiko deja vedea cum bate cu unghiile verzi-gălbui în blatul lucios al biroului.
— De parcă ţi-ar păsa.
— Sigur că-mi pasă. Am un mare interes ca misiunea să meargă bine. Acum, fii pe fază.