Cover of XXS by Dana Voicu

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Loreta Budin

Design copertă:

Rucsandra Enache

Ilustrație copertă: © Adrian Maftei

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Ofelia Coșman

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta edi
ţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3364-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-3494-6

Prolog

Moartea. Când vine, vine. Oamenii devin copii în fața ei. De exemplu: o femeie, cu mâna dreaptă umflată ca o butie, colorând un desen mandala pe o mică măsuță din spital. Colorează pentru că, zice ea, nu mai vede. De la chimioterapie. Explică oricui intră în salon câte cancere a avut și care sunt efectele adverse ale terapiei. Are aerul unei fetițe cu nepoți deja, trecută de vârsta pensionării, cu un corp diform, măsoară un metru patruzeci și ochelarii îi ocupă jumătate de față. Și vocea e de fetiță, subțire și impacientată mereu, de parcă îl așteaptă pe moș Crăciun. La ora mesei, se străduiește conștiincioasă să înghită tot din farfurie, chiar dacă uneori e prea mult pentru ea. Vorbește fără încetare, ca să nu lase Moartea să se apropie. Probabil, logica ei ascunsă e că Morții nu-i trebuie o fetiță, n-are ce face cu ea.

În același salon cu fetița noastră e țintuit la pat și un băiețel de optzeci și patru de ani. Stă legat de perfuzie, cu vânătăi mari pe braț și cu sângele năpădind pansamentul branulei. E fericit aici, îi place în spital, acasă disperase din cauza neputinței. A căzut de două ori în cadă. Nu mai vede. Vomită. Nu poate mânca nimic. E hrănit intravenos, dar, cu vecina de salon, se joacă de-a optimismul.

Joaca asta nu le folosește la nimic. Nu vor putea păcăli Moartea. E o scârbă care se dedă și la carne tânără, și la priviri inocente.

Dumnezeu și-a râs de noi când ne-a dat nevoia de-a mânca. Ne-a făcut să iubim, să suferim, să descoperim, să fim inteligenți, excepționali câteodată, dar să fim subjugați mâncării. Făcuți din tuburi. Pe o parte intră, pe o parte iese. Sclavi ai acestui obicei înjositor. Fără scăpare. Toată viața ne justificăm această neputință ridicând-o la rang de artă. Arta mâncării. Dintr-un egoism feroce ne pervertim copiii de mici, îi îndopăm și-i legăm pentru toată viața de actul hrănirii. De ce? Pentru că vrem să trăiască, pentru că suntem slabi de înger și nu suportăm să-i vedem cum mor de inaniție. Și noi, subjugați perpetuu acestui act de supraviețuire, ne amăgim că trăim o viață bogată, plină de spirit, când de fapt umplem și golim zilnic un maț. Ar trebui să mâncăm în privat, așa cum defecăm în privat. Nu e ceva cu care să ne mândrim, e ceva de rușine. Mesele de afaceri, aniversările, nunțile, petrecerile, parastasele în care oamenii se întâlnesc și-și umplu mațul în public sunt niște orgii mascate. Într-o lume ideală, am fi transparenți și ne-am vedea unii altora traiectoria bolului alimentar. Oameni de sticlă, cu măruntaiele vizibile, ca o mașinărie care se umple și se golește. Atunci ne-am trezi, văzându-ne unii pe alții. Ne-ar fi scârbă și rușine de noi, de pozele cu mâncare puse pe instagram, de desfrâul ăsta pe care îl practicăm de când ne naștem până închidem ochii. Și poate, atunci, am face ceva, ne-am revolta, am refuza să trăim o viață subjugată mâncării, am opri această tortură și am fi liberi. Numai în boală omul e liber. În boală, când corpul nu mai primește mâncare, omul poate deveni abur. În sfârșit, nu mai e supus tubului suprem. Se poate înălța.

Ina știe asta.

Partea întâi

Dori

Nu cred în Dumnezeu. E o labă. Ai mei ne tot duceau la slujbă când eram mici, dar degeaba. Țin minte că mă plictiseam la greu în biserică, dar ne lăsau să alergăm și să facem ce vrem cât timp eram acolo.

Cum, frate, să cred, când văd ce se întâmplă? Din nou! Iar are ceva, iar e rău, iar e bolnavă! De la opt la doisprezece ani am spus rugăciuni la greu pentru Ina. Ai mei plecau în miezul nopții la spital cu ea și eu rămâneam singură acasă și mă rugam: Doamne, ajut-o, Doamne, pe sora mea să se facă bine, să nu mai sufere, să nu mai plângă! Doamne, nu vreau să moară sora mea! În genunchi mă rugam, cu mâinile împreunate, ca-n cărțile poștale de prost-gust cu copii care se roagă la îngerași. Un căcat! N-a murit, dar nici nu s-a făcut bine — decât după mulți ani, multe internări, mii de dolari cheltuiți și o operație pe măduva spinării în Israel. Ai mei, săracii, mă lăsaseră cu bunică-mea cât ei erau plecați la operație, bunică de care tot eu am avut grijă, că ea bea zilnic și bocea la telefon când o suna mama. Eu o ostoiam și o culcam, că Dumnezeu nu știu pe unde era. Așa că, Dumnezeule, pas, părinții mei sunt dumnezeii mei și mama e eroina mea, mama care ne duce în spate în continuare și care merită ceva special de ziua ei — și eu o să-i ofer asta.

*

Am convins-o. Vine și ne ia Ruxi pe la 10. A fost drăguță, s-a oferit să ne ducă, să nu mai plătesc și Uber. Sor-mea a făcut figuri, că n-are costum, că câr, că mâr, i-am zis să tacă-n pula mea că o dată face mama cincizeci de ani. Tata e plecat și, oricum, ei doi nu s-ar duce în veci singuri la Therme. Sper să avem loc toate trei printre baloane. Asta e supersurpriză, nu renunț la ea. O să ne distrăm. Planul ascuns e să vedem scheletul. D-aia am pus totul la cale, ca să vedem scheletul.

— Măi, Dori, ce ne faci tu nouă, deja sunt obosită, numai drumul până acolo cât e.

— Hai, mă mama, c-o să fie fun, nu, Ina?

— Da, hai să mergem.

— Stai să vină Ruxi, îmi dă mesaj când ajunge. Ți-ai găsit costum?

— Mi-a luat mama unul de la outlet, întreg.

— Ce culoare?

— Negru, intervine mama. Și mie mi-am luat, că ieri n-am avut altă treabă decât să caut costume de baie, am luat pentru amândouă. Tu ai?

— Normal că am, eu merg săptămânal la piscină, nu ca voi, sedentarelor! La mulți ani, mama!

— Mersi, iubire.

Ina zâmbește strâmb.

Îmi vibrează telefonul. Văd mesaj de la Ruxi.

— Haideți să mergem, că e la poartă.

— Cum ai deranjat tu fata asta ca să ne ducă pe noi? se vaită mama ca o babă pe ulița satului.

— Ea a vrut, e prietena mea, face chestii pentru mine. Și-n plus, te place, ești mult mai cool decât mama ei.

Ieșim în fața curții și vedem micul Opel plin cu baloane colorate și o Ruxi zâmbăreață la volan.

— Doamne, ce e asta? se sperie sărbătorita.

— Ta-naaaa, surpriză! Îți place? strig.

Inei sigur îi place, o văd după ochi.

Mama se crucește.

— Și noi unde încăpem? Bună, Ruxi, nici nu te-am salu­tat de la șoc.

— La mulți ani! Hai, strecurați-vă printre baloane, că nu m-am înțeles cu nebuna.

— Lasă că și ție ți-a plăcut ideea și nu le-ai umflat tu. Azi ești șofer, ciocu’ mic. Mama, tu stai în față și ne băgăm noi în spate.

Maică-mea deschide ușa mașinii și se așază pe scaun ca pe ouă. A dat deoparte cele două baloane și acum le ține delicat în brațe, stresată că s-ar putea sparge. Geanta și-a pus-o la picioare, ocrotește baloanele ca pe niște bebeluși. E caraghioasă, ne aruncă priviri îngrijorate în spate. O impulsionez pe sor-mea să facă la fel.

— Așa, Ina ia baloanele astea în primire și așază-te.

Fără pic de delicatețe, ea le dă doi pumni și se așază în locul eliberat. Două baloane au zburat în față, dar Ruxi le aruncă înapoi în capul Inei.

Mă apucă râsul:

— Hai, piticanie, că nu te mai vezi de ele.

Ina nu pare să guste gluma, mă privește cu ochi de pește. O las în zeama ei.

— Mână, birjar! îi comand șoferiței.

— Stai că nu vrea calu’, puneți-vă centurile, îmi răspunde Ruxandra responsabil.

— Of, hai Ina, să ni le punem.

Sunt transpirată toată, ne punem cu greu centurile printre atâtea baloane.

— Hai, să-mi bag, c-am reușit. Pune și tu niște muzică.

Mă uit la sor-mea: moartea-n vacanță. Zici că-i un copil de șapte ani. Eu le-am spus, de când a început cu veganismul, că nu e-n regulă. Înțeleg, într-a unșpea a început o dietă, vrea să slăbească, înțeleg, dar parcă nu se mai oprește. Pun pariu că are legătură cu bou’, el i-o fi zis că-i grasă. N-avea de unde, la noi în casă n-am auzit expresia ,,te îndopi“, iar acum Ina o folosește foarte des. E clar că boul i-a zis că se îndoapă.

Frate, și am vorbit cu ea ca de la soră la soră! Nimic, e încăpățânată ca un catâr, degeaba mi-am bătut gura.

— Ina, nu-i OK să nu mănânci aproape nimic, te spun lu’ mama, să știi.

— Da’ nu e că nu mănânc, mănânc, dar mănânc controlat.

— Ce căcat e aia controlat? Nu e sănătos, nu înțelegi? Marius ce zice?

— Zice că e mulțumit de mine și că arăt mult mai bine decât atunci când m-a cunoscut. E foarte OK, numai tu și mama nu vreți să vedeți că sunt mult mai bine așa.

— Băi, ai slăbit prea mult, eu și mama nu suntem Marius să vrem să te futem, bagă-ți mințile în cap.

— Hai, gata, vezi-ți de viața ta, că dacă e să vedem cine e mai praf, nu eu fumez iarbă și beau alcool în fiecare zi. Dacă eu am ales să trăiesc sănătos e alegerea mea și, pur și simplu, sunteți invidioase că voi nu puteți.

— Du-te-n mă-ta și fă ce vrei, am terminat cu tine.

*

A trecut un an de la discuția asta și o duce tot așa. Nu știu ce pula mea fac ai mei, de ce o lasă? Cei cu care vorbesc râd de mine: cum, mă, nu mănâncă sor-ta? Trage-i o mamă de bătaie și să vezi cum mănâncă! Nu există așa ceva, ăsta e un moft. Până și Geo, de la care am pretenții, mi-a zis: „Hai, mă, s-o ducem la ai mei la țară o lună, o punem la muncă, îi dă maică-mea pui de țară, slănină, miere, câte-o țuică și să vezi ce pune pe ea. Sau o luăm la noi, îi dăm câte-un joint din când în când, să vezi ce poftă de mâncare capătă“.

Cretin și ăsta. Îmi mai și zice că nu sunt mama ei, știu și eu că nu sunt mama ei, dar ce, el n-are grijă de sor-sa când e cazul? E mai mare decât el și tot îi țâțâie curul când ea pățește ceva.

Poate azi, în costume de baie, reușim să avem o dis­cuție serioasă cu Ina. Sau măcar vedem care e situația, vedem cum arată de fapt, cam câte kile are. N-am văzut-o dezbrăcată de doi ani. Stă cu hanoracele alea pe ea. Nici picioarele nu i le-am văzut, că are tot timpul șosete flaușate, chiar și vara. Maică-mea e depășită, taică-miu, la fel, iar de când a avut remarca cu kilogramele ei din tinerețe, pare că nu mai există comunicare între ei pe tema asta.

— Măi Radu, e prea slabă, i-a spus mama.

— Ei, lasă, că și tu când te-am luat tot așa erai, a venit răspunsul ca o ghilotină.

De căcat, de căcat, tata, discursu’ ăsta. Ți-ai dat cu tesla-n coaie, asta ai făcut. Vezi că fii-ta nu-i OK, nu-i aduce aminte lu’ mama cum era la 18 ani, că nu asta e problema. Problema e că fii-ta are un prieten cretin care face cu ea ce a văzut el pe pornhub și-i spune că mănâncă ca un porc, asta-i problema. Poate ar trebui, tata, să-i spargi fața lu’ ăsta și să o scapi de el, chiar dacă ea zice că-l iubește, are sindromul Stockholm, e dusă, clar. Dar taică-miu e intelectual, nu știe să dea cu pumnul, cred că ar trebui ca eu să rezolv problema. Am mai făcut-o de câteva ori în liceu. Proasta, nici nu bănuiește că a scăpat de bullying în școală datorită mie! Are un picior mai scurt și era ciuca bătăilor. I-am aranjat pe mulți, și fete, și băieți. Nici nu trebuia să dau în ei, veneam cu gașca fostului meu și-i amenințam. Să vezi ce frumos se purtau atunci cu Ina! Cu un singur băiat am exagerat, a primit un pumn și s-a speriat așa de tare, că s-a mutat la alt liceu. Au, îmi sună telefonul!

— Fir-ar, ăștia nu înțeleg că am și eu liber sâmbăta!

— Cine e? mă întreabă mama, băgăcioasă.

— Cine, doamna Marcela, băi, nu mai pot cu actorii ăștia bătrâni, ei cred că sunt tot timpul la dispoziția lor. Să sune până nu mai poate!

— Hai, răspunde-i, că n-am ajuns încă și după aia ți-l închizi pur și simplu, zice mama, buna samariteană.

Știu că, pentru ea, să nu răspunzi cuiva la telefon e semn de proastă creștere, așa că, până la urmă, răspund. Ruxi mustăcește schimbând vitezele, o văd în retrovizoare, sigur se amuză văzând ce docilă sunt cu mama.

— Da, bună ziua, doamna Marcela! Da, miercuri a rămas filmarea, v-am trimis programul pe mail. Nu merge? Cum nu merge? Păi, aveți acolo un tabel și în tabel e numele personajului, numele dumneavoastră și un număr, și după, vedeți unde e numărul respectiv la filmare. Nu înțelegeți? Nu-i nimic, vă spun eu acum că filmarea dumneavoastră e miercuri, vă dau mesaj marți cu ora la care vine mașina să vă ia dimineață. Nu-i niciun deranj, stați liniștită! Da, și eu vă iubesc, doamna Marcela, la revedere!

Gata, îl închid, că o să sune așa toată ziua.

— O iubești, se sesizează maică-mea chicotind.

— Vorba vine, nu m-ai învățat tu să fiu politicoasă?

Ruxi face două viraje scurte și, ca după o cursă de raliu, ne parchează în fața clădirii rotunde de la Therme.

— Hai c-am ajuns, să-nceapă dezmățul! zic și o îndemn pe sor-mea.

— Ina, ieși dintre baloane, mai respiri?

Nu gustă gluma și dă alene baloanele deoparte.

— Pe la cât vin să vă iau? întreabă domnișoara șofer.

— Cum, Ruxi, tu nu vii cu noi? se impacientează mama.

— Nuuu, e ziua ta, stai cu fetele tale, eu am ceva treabă în apropiere, vin să vă iau mai târziu.

— Are treabă, nu e pe distracție ca noi, adaug și eu, ca mama să nu mai insiste aiurea.

— Păi, e OK dacă ajungi pe la 6, bifăm totul până atunci, și bălăceală, și masaje, și saună.

— Așa rămâne, distracție plăcută, ne urează Ruxi.

— Ești de aur, mersi!

— Haur. La mulți ani încă o dată, Anca!

— Mulțumesc, drăguțo!

Ruxi pleacă în trombă și eu o iau pe mama de braț. Ina parcă stă dinadins la un metru de noi.

— Hai, mama, ne înregistrăm și intrăm.

Plătesc intrarea și ne punem brățările.

— Ce e cu astea, fata mea?

— Astea înregistrează ce consumi și plătim la sfârșit.

Face o față lungă de om mirat și încântat în ace­lași timp.

— Foarte hi-tech, exclamă, dând din cap cu mândrie.

Sor-mea tot freacă brățara pe încheietură. Într-un final, o scoate și mi-o întinde, parcă cu reproș:

— A mea e prea largă.

O iau, îi pipăi brațul și pornesc spre recepție zicându-i din mers:

— Of, stai că cer una de copil.

Prind privirea îngrijorată a mamei și-i zâmbesc, asigurând-o că totul se rezolvă.

Îi pun soră-mii o brățară pentru țânci și ne îndrep­tăm spre vestiare. Ne schimbăm în costume de baie și luăm halate. O văd. E piele și os. O vede și mama. Se întunecă. O ajută și se poartă cu ea de parcă ar fi handicapată. Mergem spre bazin. Inei îi tot scapă crocșii din picioare. Mama stă permanent cu o mână în aer, să o prindă dacă alunecă. Simt privirile oamenilor, se holbează curioși și puțin dezgustați la soră-mea care pare bolnavă în stadiul terminal. Ocolesc privirea mamei, suntem amândouă șocate și nu știm ce să facem mai departe. Ina merge opintit printre oameni, cu o privire de animal hăituit. Nu știu dacă-și dă seama că toți o privesc ca pe o curiozitate. Costumul negru XXS atârnă pe ea, se ține de oasele claviculei și flutură pe fundul fără fese. Am senzația că la fiecare pas există pericolul ca oasele ei să se desprindă unele de altele, să se rupă legăturile dintre ele și să ajungă o grămăjoară pe podea sub o claie superbă de păr arămiu. Sora mea arată ca un cadavru îngropat de câțiva ani. Mama pare năucită. Zâmbește strâmb și face pe proasta:

— Uau, ce frumos e totul! Și acum unde mergem? Ina, tu în ce bazin vrei să ne băgăm?

— Unde vrei tu, e ziua ta, zice sor-mea fără chef.

Pare foarte stresată că e în public în costum de baie, de fapt nu-mi dau seama dacă e mândră de cum arată, dacă-i face rău ieșirea asta sau doar nu suportă atâta lume străină în jur. Începe să-mi pară o idee tâmpită ieșirea asta a noastră, ca fetele. Mama și Ina nu par deloc fericite. Sunt o vacă!

— Haideți să intrăm în bazinul mare întâi și să bem ceva, uite barmanul ăla drăguț cum ne așteaptă, zic.

Radem două cocteiluri, eu și mama, Ina, evident, un Pepsi zero. Parcă ne-am mai relaxat, mama are privirea aia tulbure de om sfârșit care nu mai vrea nimic, eu sunt din ce în ce mai tripată pe sor-mea. Apa călduță, pomii ornamentali, barmanul superamabil și lumea din jur ar trebui să ne dea senzația că viața merită trăită. Aș vrea să fie și tata aici. Îmi vine să strig AJUTOR! Ina e, în continuare, politicoasă și tristă, nu privește în jur, pare că-i un animal mic dus la tăiere. E clar, nu-i place. De vorbit, abia vorbește, n-am de unde să știu ce gândește. Mama nu știe să înoate și pare că și pe ea statul în apă cu un pahar în mână o cam plictisește.

— E mișto, nu? le zic.

— Da, e super, răspunde mama ușor amețită de la alcool. Dar nu se poate înota? Nu că mi-aș da drumul, dar, mă gândesc, cât poți să stai așa și să bei în apă?

Contracarez.

— Nu e apă simplă, e apă termală, îți face bine la oase și-n plus nu stai, socializezi, conversezi, noi n-avem ce să ne spunem, dar uite că lumea se distrează.

Așa e, oamenii normali râd, se bălăcesc, se pupă. În jurul nostru e paradis, dar nu știu cum dracu’ se oprește fix lângă noi toată treaba. Parcă toți au nimerit în raiul spa-ului, numai noi trei avem o bucățică de iad care ne mănâncă sufletul. O abordez pe pepsinomană, să facem conversație, să fie și mama fericită.

— Zi-ne, Ina, cum e la facultatea dă dăștepți?

— Mulți proști.

— Bună asta! Hai, mă, zi: vine sesiunea, ești plină de legi în cap?

Nu pare să-i convină deloc subiectul. Dă ochii peste cap și răspunde sictirită.

— Am avut două parțiale deja, e nasol, am învățat de mi-au sărit capacele și-am luat cinci.

Mama sare repede să o apere, să nu cumva să cred eu că nu-și face treaba.

— Da, am ascultat-o eu, depun mărturie. Știu acum ce-i aia Drept roman. Totuși nu pricep, cum să tocești atâta și să iei cinci? Mă rog, eu nu cred că nota contează, dar, așa, îți dă senzația de zădărnicie când tu numai cu asta te ocupi, cu învățatu’. Ina altceva nu face, cursuri și învățat, cursuri și învățat, nu iese nicăieri, nu merge în club, a stat toată vacanța în casă. Doar cu Marius ce se mai vede.

— Păi, poate ideea era nu să tocești, ci să înveți logic, îndrăznesc eu să dau soluții.

Atâta-mi trebuie, o văd cum fornăie pe nas ca un cal furios și mă atacă vorbind un pic cam prea tare pentru atmosfera zen din jur.

— Da, bine, știi tu cum se învață la Drept, Dori! Tu care ai făcut o facultate ca o postliceală, că mare lucru învățați voi acolo la Regie, pe lângă sticlele de bere! Hai, lasă-mă cu sfaturile! Să te văd pe tine stând de la 8 dimineața la 4 după-amiaza în amfiteatru’ ăla unde-ți intră scândurile în fund și ascultând tot felul de babalâci care vorbesc păsărească, nici la baie n-avem voie să ieșim, m-am dus o dată și nu m-a mai lăsat să intru înapoi, că cică deranjez. Din octombrie până acum am rămas un sfert care mai venim la cursuri, că șmecherii cu părinți cu firme de avocatură vin doar la examene. Și ține cont că după ore mă duc și la Colegiul francez, cine naiba m-a pus să mă înscriu și acolo!

Văd cum mama își pleacă privirea, vinovată, și-mi aduc aminte discuția în care a convins-o să se înscrie la Colegiu.

— Și cum e, întreb eu înghițind discursul jignitor despre școala mea și încercând să aplanez discuția, știu că e dusă, nu mă iau cu ea în gură, acum, de ziua mamei.

— Acolo e mișto, sunt profesori străini și înțeleg și eu ce ne predau, totul e ca o discuție, nu ne dictează ni­meni cursul.

— Păi, atunci bucură-te și tu de ce se poate.

Izbucnește iar.

— Nu pot, cu notele astea! Vreau să iau bursă, vreau să trec la buget la sfârșitul anului.

S-a înroșit toată. Parcă și palmierul fals din spatele ei s-a speriat și și-a dat un pic frunzele pe spate. Intervine mama, împăciuitoare, ridicând și ea glasul pentru a se face auzită, lângă noi se hârjonesc trei pălugi de băieți, sigur cu mintea cât neghina. Ne-au dat cu apă în pahare, dar nu par a-și face vreo problemă din asta.

— Lasă, mamă, important e să-ți facă plăcere ce înveți, nu nota, nu bursa, nu bugetu’.

— Tu zici așa, dar nu știi ce e important pentru mine.

Discuția devine prea deep și cretinii ăștia se stropesc din ce în ce mai tare lângă noi. Ina e vizibil deranjată, mama încearcă să-i ignore. Îi prind privirea unuia dintre ei, un roșcat cu pistrui până și pe piept și-mi dau seama că se zbenguie lângă noi ca să ne atragă atenția. Ce naiba? E timpul să schimbăm locul. Și norocul, mă gândesc.

— Fetelor, nu știu ce părere aveți voi, dar mie, după cocteilurile astea, mi s-a făcut foame. Eu zic să mergem la restaurant și, după, mergem la masaj și la saună.

— E restaurant aici? întreabă mama încântată.

— Normal, mă fălesc eu de parcă ar fi restaurantul meu.

Ochii Inei capătă nuanțe de pământ înghețat. Mă simt datoare să o întreb.

— E bine așa, Ina?

— Mie nu mi-e foame, dar merg cu voi.

O iau de cot și o trag într-o parte și-i șoptesc cât pot de frumos.

— Nu există, mâncăm toate trei burgeri și luăm și tort, că e ziua lu’ mama.

Îmi răspunde răspicat și tare:

— Dacă mă obligi, mă duc la vestiar.

Prind privirea alarmată a mamei și adaug râzând zgomotos, ca nu cumva să iasă scandal.

— Nu te obligă nimeni. Luăm ceva vegan pentru tine, sigur au. Și poartă-te frumos, nu mai face atâtea figuri. E prânzul, trebuie să mâncăm.

Nu mă aprobă, dar nici nu mai zice nimic. Ne lăsăm prosoapele pe șezlonguri și pornim printre palmieri spre zona cu mâncare. Eu știu sigur ce vreau, un burger cu cartofi prăjiți, dar nu vreau să le bag pe gât și lor tot asta. Le explic.

— Sunt tot felul de opțiuni, bucătărie asiatică, italiană, românească, vegetariană. Uitați-vă la meniuri și alegeți.

E destul de aglomerat, oamenii se înghesuie când la panourile de comandat, când la tejghele. Mirosul e copleșitor, simți prăjeală cu carne friptă, arome asiatice și pește, copturi și sosuri cu usturoi. Ina e aspră ca un fir de metal, nu știu ce gândește, nu știu ce vrea, doar că nu-i e bine. Mama se uită deznădăjduită în jur la mulțimea de flămânzi în halate de baie și nu știe ce să aleagă. E clar că trebuie să le ajut.

— Mie mi-e foame tare, așa că-mi iau burger și cartofi. Mama, tu ce vrei?

— Nu știu, n-am mai mâncat burger de mult, iau și eu ca tine.

Tastez pe panou doi burgeri cu cartofi.

— Ina, uite, au și burger vegan. Ce zici?

Îi arăt poza de pe ecran. Îl studiază îndelung și până la urmă îl respinge. Scrolează până ajunge la salate și apasă pe o salată de morcovi cu varză, fără sos.

— Atât, nu vrei și altceva pe lângă? întreb eu.

— Ți-am zis că nu mi-e foame. Vreau și un Pepsi zero.

— Poate mănânci cartofi de la mine, adaugă mama, parcă mai mult pentru a se liniști pe sine.

Adaug Pepsi, apă și două cafele la comandă, plătesc, iau bonul și mergem să găsim o masă. Ne așezăm departe de mulțimea dezlănțuită, lângă un perete cu mușchi verde udat continuu de niște pârâiașe. E prima dată când stau aici, n-am mai văzut zona asta. Nu se vede de aici nici panoul pe care-ți arată când e gata comanda, așa că mă ridic periodic și fac câțiva pași în față pentru a-l vedea. Mama se uită curioasă în farfuriile celorlalți oameni, iar Ina fixează peretele cu mușchi. Pun pariu că-i numără excrescențele.

În sfârșit, apare doi cinci doi pe panou.

— Hai, Ina, să luăm mâncarea.

— Vin eu, se ridică mama.

— Nu, tu stai acolo liniștită, îi ordon fără drept de apel.

Se așează docilă pe scaun. O iau pe Ina de mână și ne facem loc spre tejghele. Și eu am degete subțiri, dar ce strâng acum în palmă parcă sunt gheruțele unei păsări. Nu-și smulge mâna dintr-a mea, parcă se lasă moale s-o ghidez, are nevoie de atingerea asta. Îmi vine brusc în minte ziua când m-a lăsat mama să o iau eu de la grădiniță. Am avut convingerea că fac ceva capital, foarte important și că mama se bazează pe mine. Aveam unsprezece ani și Ina, cinci. Știam drumul, erau trei străzi de traversat, niciuna cu semafor. Mi-a fost puțin frică, nu i-am dat drumul la mână nicio clipă și-i vorbeam tot timpul. Era o aventură. „Așa, acum ne uităm în stânga, pe urmă în dreapta, așteptăm să nu fie nicio mașină și trecem. Hai, hai, repede, că ne așteaptă mami!“ Mâna ei era tot mică, dar pufoasă, plină, ca o pernuță moale. Îmi plăcea să o ating. Am ajuns acasă cu inima gonind de fericire și entuziasm, dar mama nu era. Am aflat mai târziu că fusese tot timpul în urma noastră, ascunsă de copaci, de ziduri. Dezamăgirea de atunci și oasele pe care le țin în mână azi mă destabilizează puțin. Mi se aburesc ochelarii. Futu-i, doar nu m-apucă bocitul acum!

Luăm cele două tăvi cu comanda și ne strecurăm spre masa noastră. I-am dat ei tava cu mâncarea, e mai ușoară, eu o duc pe cea cu băuturile și cu tacâmurile. Chiar și așa, văd cum mâinile îi tremură imperceptibil de la efort. Un crocs îi scapă din picior și rămâne în urmă. Se întoarce după el. Durează ceva până reușește să bage piciorul în papucul care se răstoarnă când într-o parte, când într-alta, ca un vaporaș de jucărie.

— Dă-mi mie, dacă ți-e greu, întind eu mâna să-i iau mâncarea.

— Nu-i nevoie, smucește ea de tavă, ca să nu ajung la ea.

Cartofii prăjiți se împrăștie pe lângă burgeri. Și cafelele mele au dat pe dinafara ceștilor. Mă potolesc, doar n-o să ne batem pe tăvi acum. Parcă suntem două nebune!

Ajungem la masă și mama zâmbește ca la comandă. Îi zâmbesc și eu. Punem tăvile pe masă. Mama râde.

— Ați făcut slalom până aici cu ele, de sunt așa de răvășite?

Cartofii răsturnați, cafeaua vărsată, șervețelele zburate.

— Slalom, baby, slalom, răspund eu ca în Ice Age.

— S-a apucat să tragă de tava mea și m-am dezechilibrat, se plânge Ina cu năduf.

Mama ne aruncă privirea aia gen „Nu vă mai certați“ pe care o exersează de nouăsprezece ani, deja. Dar pare fericită, situația o amuză și ne privește topită toată.

— Hai să mâncăm, că-mi cade calciul, zice, și-și ia burgerul în față.

— Da, clar, zic și eu și pun mâna pe al meu și mușc.

Gura mi se umple de gust bun de carne, afumat, acri­șor de la castraveți și dulce de la ceapa caramelizată și sos. Pâinea e moale, gustoasă, e divin. O văd și pe mama superîncântată după prima îmbucătură.

Ina întinde mâna și-și ia sticla de Pepsi, desface dopul și bea cu înghițituri mici. Salata ei e încă cu capacul pe cutie.

— Hai, mamă, pune mâna și mănâncă și tu.

— Da.

Desface capacul, salata e colorată cu verde, violet, alb și verde, e apetisantă. Ia furculița și începe să amestece în ea cu ochii la noi. După trei ture de furculiță, ia un fir de varză violet și îl bagă în gură. Mestecă. Cred că-l plimbă printre dinți, că nu înghite. Îmi dau seama că și eu și mama ne-am oprit din mâncat și ne holbăm la ea. Văd cum Inei îi scapără ochii, o simt cum se enervează. Ia în furculiță o porție zdravănă de crudități și-și umple gura cu ea. I se rotunjesc un pic obrajii și mestecă cu poftă exagerată.

— E bine? ne întreabă cu gura plină.

A înghițit și acum își umple iar gura cu salată. Nu ne mai privește. Ne întoarcem la burgerii noștri. Mama parcă e mai liniștită, dar îmi dau seama că înghite cu noduri. De fapt, nici eu nu mai am poftă de mâncare. Ronțăi un cartof congelat, prăjit, și mă gândesc la gheață. Ina e la a patra gură de salată și eu și mama așteptăm să ajungă la finiș. Cursa salatei de morcovi, locul întâi cu coroniță, Valentinaaa Aldea! Încă mai face ture cu furculița printre legumele fâșii înainte de fiecare îmbucătură. Mă hotărăsc să o ignor o vreme și mă concentrez pe mama:

— Cum e, îți place? o întreb.

— Da, e foarte bun. Cartofii ăștia, dacă n-ar fi fost con­gelați, ar fi avut gust.

— Lasă, că d-ăia ne faci tu acasă. Cu brânză pe deasupra.

— Corect, și sunt și gratis și făcuți cu iubire, se laudă mama privindu-ne pe amândouă cu drag.

— Gata, nu mai pot, zice Ina și dă cutia cu salată deoparte.

E jumătate plină, e răscolită bine, dar jumătate plină. Mama își unește sprâncenele într-o grimasă de deznădejde.

— Măi, Ina, e doar o salată. Termin-o, că n-ai energie pe urmă.

— Nu mai pot, înțelege. Mănânc cât îmi trebuie, se miorțăie Ina și bea o gură de Pepsi.

— Vrei să guști cartofi de la noi? insistă mama. Sunt de plastic, încearcă ea s-o dea pe glumă.

— Nu, mersi.

— Gata, las-o, intervin eu, știe ea ce face, a lăsat loc pentru tort.

Mă așteptam la o reacție, ceva, de la ele, dar ioc. Sunt imobile. Plusez.

— Cofetăria e mai încolo, mă duc eu să iau și le aduc aici. Trei felii de tort. Trebuie doar să-mi spuneți de care vreți: de ciocolată, cheesecake sau caramel.

Ina dă din cap că nu. Mama pare încurcată, n-ar vrea să-mi strice plăcerea, dar nici să mănânce în fața soră-mii.

— Dori, eu nu prea mai pot acum, e și cald aici, ceva dulce ne-ar moleși de tot. Hai să bem cafeaua și mâncăm tort mai târziu, poate chiar luăm acasă ceva.

— Ești dificilă, dar n-am ce să-ți fac, e ziua ta. Te iert. Iar tu ești o spărgătoare de torturi, sau de tortúri, îi zic soră-mii și dau cafeaua pe gât.

— Vă cam iubesc, fetițelor! Voi sunteți torturile și tortúrile mele, ne declară mama și se întinde peste masă, o pupă pe Ina pe frunte și apoi mă ia pe mine în brațe, mă strânge tare și-mi șoptește un „mulțumesc“ la ureche.

Ne întoarcem la spa și ne prăbușim toate trei pe câte un pat cu apă și vibromasaj. E bine, e de vis. Aproape că ne ia somnul, așa de relaxate suntem. Hai, că parcă ceva, ceva mi-a reușit. Par mulțumite, dar nu mai vor nimic, vor acasă.

O sun pe Ruxi și o rog să vină să ne ia. Mergem la vestiar, ne schimbăm, plătesc și așteptăm înfofolite mașina. Nu mai am energie să glumesc, mama e tristă, obosită,
și Ina se uită în gol fără să ne înregistreze. Pare departe și foarte singură. Ruxi apare zâmbind, ne urcăm în mașină și dăm vina pe masaj și pe alcool pentru faptul că suntem monosilabice. Le lăsăm acasă pe mama și pe sor-mea.

— Pa, iubire, mulțumesc mult, ziua asta a fost me­morabilă.

— Sper, la mulți ani, mama, te iubesc, să știi.

— Știu, puiule!

— Pa, Ina, sper că ți-a plăcut!

— Da, a fost frumos, vorbim, pa.

Mă lasă Ruxi și pe mine acasă, îi mulțumesc frumos, am noroc că e ocupată și nu vrea să urce, sunt praf. Intru în apartament, Linda mă întâmpină dând din coadă, știu că trebuie s-o scot la pipi, dar n-am energie. Mă prăbușesc pe canapea. Am o senzație de alertă în mine pe care nu pot să o îndepărtez. Îl sun pe tata.

— Ce faci, păpușică?

— Bine, tu?

— Am terminat treaba, tocmai îmi pusesem un vin. Cum a fost escapada gagicilor?

— OK. Cu mama n-ai vorbit?

— Mi-a dat mesaj că e frântă și că se culcă un pic. Vorbim mai târziu.

— Adevărul e că le-a rupt masajul, mă mir că n-au adormit acolo.

— Bravo, deci le-ai scos din uz!

Pun telefonul pe măsuță și plec în dormitor să iau caseta de bijuterii în care țin iarba. O aduc și o pun lângă telefon.

— Au, ce se aude? Ce-s zgomotele astea?

— Te-am pus pe speaker, stai să-mi rulez și eu o țigară.

Scot tutunul și-l aranjez frumos pe foiță. Închid cutia și o împing mai încolo pe masă.

— Și ce troncănești așa? Spargi lemne?

— Nu, dom’le, am închis o cutie.

Rulez țigara și-i fac un muștiuc la un capăt. Îl țin și pe tata de vorbă.

— Așa, gata.

Îmi aprind țigara. Trag. Pe masă e și o lumânare parfumată de la Ikea cu aromă de turtă dulce. A rămas de la Crăciun. Iau bricheta și dau foc fitilului, nu înainte de
a mă prăji un pic la degete.

— Futu-ți! exclam fără să vreau.

— Ce faci, măi?

— Nimic, am aprins o lumânare și m-am fript.

— Fii și tu atentă, scumpo!

— Da, da. Auzi, tata, Ina n-arată deloc bine.

Sunt la al treilea fum. Linda îmi cere voie din ochi să se urce lângă mine pe canapea. Întind mâna și într-o clipită e lângă mine. Mă sprijin de ea ca de o pernă uriașă.

— Știu, răspunde tata într-un târziu.

— Nu înțeleg de ce-o lăsați de capul ei. M-am uitat pe net, am citit, asta e anorexie, îți trimit linkurile. E nasol.

Cu mâna stângă mângâi urechile cățelei și blana lungă, roșcată. Parcă numai ea mă înțelege. Tata iar întârzie să zică ceva. Îmi bag degetele printre firele de păr și puricesc animalul. Știu că-i place. Îl aud pe tata cum soarbe din pahar.

— Să-mi trimiți, îmi spune.

Sting una din veioze, mi se pare că e prea multă lumină, parcă sunt obligată să mijesc ochii. Tata continuă.

— Ce să-i mai facem? E majoră, e vaccinată, e treaba ei cum își trăiește viața.

Răspunsul ăsta mă scoate din sărite. Îmi vine să-i închid. Clar nu înțelege. Mai trag un fum. Simt cum se duce încet, încet tensiunea din omoplați. Iarba începe să-și facă efectul. Am și liniște și curaj, în același timp.
Îl iau pe taică-miu la refec.

— Băi, nu e chiar așa, nu poți s-o lași să se distrugă. Asta e boală. Am citit că are rată de mortalitate zece la sută.

Nu zice nimic. Îmi dau seama că am ridicat tonul.

— Mai ești acolo? îl întreb.

— Da, sunt. Nu știu, nu ne înțelegem cu ea. Maică-ta e isteropată cu mâncarea, îi face tot timpul observație că ce mănânci, cât mănânci, ai mâncat la școală? de ce n-ai mâncat sendvișul? și tot așa, încât Ina n-o mai suportă. Nici nu mai mănâncă cu noi la masă, se duce sus, la ea. Așa că nu avem niciun control. Și eu m-aș sătura să-mi frece ridichea maică-mea așa, tot timpul.

Mă las într-o rână pe canapea, mi se pare iar că e prea multă lumină. Aș închide ochii să nu mai văd nimic. O lovesc din greșeală pe Linda cu piciorul, se ridică de lângă mine și pleacă în dormitor.

— Și cu Marius cum e? Cu el mănâncă? întreb.

Îmi răspunde după un oftat:

— Habar n-am. Zice că da, dar știi că ea minte cum respiră.

E clar că e supărat pe Ina. Și că nu înțelege ce se întâmplă cu ea.

— Mă gândeam să-i chem pe la mine și să comandăm sushi, să văd cum se comportă, că e mâncarea ei preferată, propun eu.

Tata nu pare prea convins. Vocea lui are ceva aspru și disprețuitor.

— Ultima dată nu mai mânca decât paste d-alea de dovlecei. Crude.

Le și văd. Un morman de fâșii umede, verzi, nouăzeci la sută apă. Mă ia disperarea.

— Nu-i OK.

O vreme, mă concentrez pe zgomotele de afară. Un tramvai se hurducăie, o mașină demarează cu zgomot.
Lui taică-miu i-a mâncat pisica limba.

— Tu cum ești? vine de la el într-un final grija și pentru mine.

Mă ia așa, o căldură, aș vrea să fie lângă mine, să mă cuibăresc în brațele lui. E prea multă lumină.

Trag un fum și sting și cealaltă veioză.

— Bine, aștept să terminăm filmarea, silabisesc.

Îmi dau seama că vrea mai mult.

— Mai avem două săptămâni, completez.

Hai să mă și plâng.

— Am obosit. Puțin.

Linda vine pâș-pâș din dormitor. Se uită la mine rugător, mă face să mă simt vinovată că încă n-am ieșit cu ea. Stai, fetiță, că ieșim acum, îi zic fără vorbe, mângâind-o pe cap. Se lungește lângă canapea.

— Mama cum era azi? mă întreabă tata pierit.

Ezit, dar până la urmă mă hotărăsc să spun adevărul.

— Foarte îngrijorată, răspund.

Îl simt că se pierde la capătul firului. Își revine, după câteva secunde:

— Buchetul?

— Da, era foarte frumos, l-am văzut când am intrat.
A zis că nu înțelegea când a venit curierul, de unde, ce și cum.

Mi-e milă de bărbatul ăsta care crede că un buchet de flori rezolvă situații. Dar îmi și doresc unul ca el, știu sigur asta.

Oftează.

— Poate să vin? Am liber două zile.

Ar fi cazul, gândesc.

— Nu-i prea istovitor pentru tine?

— Mă descurc.

Am obosit brusc, vreau să închid.

— Nu știu, oricum ai ratat ziua ei, dar, dacă crezi că poți rezolva ceva, vino.

Iar m-a luat gura pe dinainte. Mi-e milă și mă cuprinde și-o furie de neînțeles.

— Bine, dorm câteva ore și plec la noapte. Fac Turda-
București în opt ore, își face el planul.

Nu-i răspund.

— Dori?

— Bine, pa. Uită-te pe linkuri.

— Mă uit. Te pupă tata.