Cover of Terapeuta care elucidează crima by Philippa Perry

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Virginia Lupulescu

Design și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Crețu Rodica

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Shrink Solves Murder

Autor: Philippa Perry

Copyright © Philippa Perry, 2026

First published as Shrink Solves Murder in 2026 by Hutchinson Heinemann, an imprint of Cornerstone.

Cornerstone is part of the Penguin Random House group of companies.

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta edi
ție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3406-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-3468-7

Pentru adevărații Dorna Braddon și Prichard Knowles;
știu ei cine sunt.

Prolog

— Nu vă duceți așa aproape de margine! a strigat Patri­cia Phillips la turiștii coreeni care păreau să facă poze de nuntă pe marginea stâncilor Seven Sisters. Roca aia se sfărâmă. Nu merită să mori pentru așa ceva. Veniți înapoi!

Și-a pus mâinile în șolduri și a așteptat. Turiștii s-au uitat la ea fără să înțeleagă, apoi au continuat să pozeze insignifiant de departe de marginea de calcar alb. Scoțând zgomotos aerul din plămâni, Patricia s-a răsucit pe călcâiul bocancului ei străvechi și a luat-o spre casă, pe cărarea care traversa Downs.

— Nu trece zi de la Dumnezeu! a mormăit, strângându-și impermeabilul călduros pe lângă trup. Nu trece zi de la Dumnezeu și tot n-ascultă nimeni!

A ridicat privirile.

— Ține câinele ăla în lesă! s-a răstit la o femeie care-și lăsase labradorul negru liber pe izlazul oilor.

S-a ales cu altă privire goală. Câinele a țopăit spre turmă, iar oile au luat-o la fugă spre faleză.

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu! a mormăit Pat.

Apoi, cu toată autoritatea de care era în stare, a strigat:

— Șezi!

Din fericire, câinele i-a acordat mai multă atenție decât îi acordase oricine altcineva în dimineața aia.

— N-a mai alergat niciodată oile, a început stăpâna labradorului, o femeie scundă, cu părul roșcat tuns scurt. De obicei, e bine-cres…

— Lesă!

A fost tot ce-a reușit Patricia să strige, în timp ce dădea din mână. Nu mai pot să dau vina pe menopauză pentru furia pe care o simt, și-a zis, chiar când a simțit un junghi ascuțit în șold. A tresărit. Fie și numai durerea putea să-i justifice dispoziția, chiar și dacă n-ar fi fost exacerbată de idioți.

Vântul s-a întețit când a trecut de creasta dealului și s-a îndreptat cu pași mari spre căsuța ei. Întotdeauna bătea vântul aici; iarba era culcată, iar păduceii bătrâni și grozama erau veșnic aplecate, lovite și strivite de vântul care bătea mereu din aceeași direcție. Și-a strâns mai bine impermeabilul, regretând că a rămas în apă mai mult ca de obicei. Îi intrase frigul în oase în Canalul Mânecii. Era de părere că nimeni nu poate să intre în mare și să iasă prostdispus, dacă nu cumva are nevoie de o operație de înlocuire a șoldului și e prea căpos să recunoască.

A ocolit portița de lemn pentru excursioniști de la marginea grilajului pentru vite și a luat-o direct peste barele metalice. Când a cotit spre căsuța ei din cărămidă și cremene, care data din secolul al XVIII-lea, a rămas blocată. Nu iar! Nu trecea zi de la Dumnezeu! Altă mașină parcată pe bordura de iarbă. Chiar în fața pragului ei. Era cât pe ce să urle „Afară de pe pământul meu!“, ca un fermier roșu la față, când o femeie și un polițist solid au coborât din Fordul Focus. A tras adânc aer în piept și redus nivelul la un:

— Pot să vă ajut cu ceva? de o politețe înghețată.

— Doctor Phillips? a întrebat femeia, fluturând o legiti­mație. Putem să intrăm?

Capitolul 1

— Sunt detectivul-sergent Amanda Stevens, iar el e colegul meu, agentul Barry Footer, a spus femeia, atingân­du-și ușor cocul castaniu impecabil de la ceafă. Nu vrem să vă reținem prea mult.

Polițiștii au venit în urma lui Pat, care a intrat pe poarta de lemn și a luat-o pe poteca din grădină. Au privit-o cum s-a aplecat, a ridicat un ghiveci din dreapta ușii galben-aprins și a scos o cheie ascunsă cu viclenie, după care a descuiat. I-a condus în bucătărie.

Pe geam intra soarele, radioul era pornit, vasele de la micul-dejun erau încă în chiuvetă, iar măsuța rotundă de pin din mijlocul încăperii era plină de dosare și hârtii. Lângă o cană cu cafea rece erau careul de cuvinte încrucișate din Times, un Financial Times cu acțiuni și prețuri subliniate și o broșură cu sudoku hărtănită deasupra. O pisică alb cu negru a ridicat capul de pe perna scaunului și s-a uitat la nou-veniți. A căscat, s-a întins și s-a așezat la loc, în mod evident neimpresionată.

— Ceai? Cafea? Fursecuri? a întrebat Pat, închizând radioul.

— Niște fursecuri ar merge, a răspuns agentul Footer, frecându-și mâinile nerăbdător.

Detectivul-sergent Stevens i-a aruncat o privire, ridicând din sprâncenele desenate cu creionul.

— Putem să vă punem câteva întrebări, doctore? a început ea, trăgându-și scaunul cu pisica.

Mâța a rămas pe loc și a scos un hâsâit de avertizare.

— E un subiect delicat. Așa că poate o cană de ceai ar putea fi de ajutor.

La ce putea să ajute ceaiul? Pat s-a întors și a dat drumul la ceainic. S-a uitat în spate și a văzut-o pe Stevens încercând să împingă pisica de pe scaun, dar aceasta rezista ferm.

— N-aș încerca să-l mut, a avertizat-o. Mușcă mai rău decât latră.

— Deci sunteți psihoterapeută, a spus Stevens, prefăcându-se că nu aude sfatul.

Și-a tras un taburet de sub masă, s-a așezat și i-a făcut semn din cap lui Footer, care s-a așezat și el imediat lângă ea.

— Da, a răspuns Pat.

— Bun, a zis Stevens, uitându-se prin bucătărie.

Privirea i s-a mutat de la șirul de căni ciobite desperecheate care atârnau în cuie sub dulapurile de lemn alb spre colecția de oale portocalii preistorice Le Creuset de pe frigider, violeta africană semimoartă de pe pervazul din spatele chiuvetei și panoul de plută supraîncărcat cu poze cu marginile răsucite, fluturași, bilete și brățări de la nenumărate piese și concerte.

— Sunteți aici de mult?

Exagera cu conversația de complezență. Pat i-a urmărit privirile prin încăpere. Ce căuta femeia asta? Ce voia de la ea? Urma s-o aresteze?

— Opt, zece ani, cam așa ceva.

— Și v-ați mutat de la Londra în South Downs, în Westlinke?

— Așa e.

— Stați singură?

— Stau cu Dave.

— Soțul? Fiul?

— Motanul.

Detectivul-sergent Stevens a dat scurt din cap spre agentul Footer. Scria tot?

— Dave, a repetat el. Motanul. Deci ziceați că stați aici de opt sau zece ani?

Obrajii dolofani i s-au înroșit când a ridicat privirea spre Pat, cu creionul scurt deasupra carnețelului negru.

— Nouă ani și două luni, a spus Pat, urmărindu-l cum scrie. Și trei zile, a adăugat, pentru orice eventualitate.

— Trei? a întrebat Footer și a ridicat privirea.

— Trei, a confirmat ea.

— Și aici aveți cabinetul? a întrebat Stevens, arătând spre hârtiile de pe masă.

— Ah, nu. Biroul e în căsuța mobilă din grădină.

A arătat din cap spre fereastră.

— Acolo primesc clienții. N-aș vrea să-i aduc aici.

— Nu, a râs scurt Stevens. Îmi dau seama!

— Dar în ultima vreme consultațiile sunt mai mult pe Zoom.

Pat făcea tot ce putea să fie amabilă și calmă, adică exact invers decât stilul abrupt și neinteresat al lui Stevens.

— De multe ori, așa preferă lumea. Zoom adică. Oamenii nu vor să iasă din casă.

— Da, da, sigur, a zis Stevens zâmbind vag.

— În felul ăsta, pot să văd mai mulți clienți, a adăugat Pat.

— Și așa ajungem la următoarea întrebare.

Detectivul-sergent Stevens a făcut o pauză, cu expresia brusc foarte serioasă.

— Cunoașteți un domn Henry Clayton?

În bucătărie s-a lăsat o clipă tăcerea. Ibricul a început să fiarbă și apoi a scos un clinchet.

Pat a turnat apă fierbinte peste pliculețele de ceai, uitându-se fix la lichidul care se înnegrea.

— Henry Clayton? Mă tem că sunt limitată de codul etic. Nu pot să vă spun.

S-a uitat spre ceasul rotund de alamă de pe perete. Trebuia să vină la ora 15.

— Ah, bine. Sigur că știm că-l cunoașteți, cel puțin profesional.

Detectivul-sergent Stevens a oftat înainte să-și dreagă glasul, cu privirea ațintită acum asupra lui Pat.

— Am niște vești proaste. Poate vreți să vă așezați.

— Sunt în regulă, a răspuns Pat.

— Păi… Îmi pare rău să vă spun că azi-dimineață a fost găsit cadavrul domnului Clayton, adus de valuri pe plajă. Pe pietrișul de sub Birling Gap, mai precis. Bănuiala este că s-a sinucis.

— Nu! a exclamat Pat, ridicând vocea.

A împins câte o cană de ceai spre fiecare.

— Lapte? Zahăr?

— Da, vă rog, a spus agentul Footer. Ambele.

— Nu, n-are cum.

Codul ei etic fusese uitat de-acum.

— Am un simț pentru lucruri de felul ăsta. Nu l-am considerat pe Henry un pericol pentru el sau pentru alții.

— Și de ce spuneți așa? a întrebat Stevens, cu tonul la limita condescendenței. Nu e genul?

— Gen nu e cuvântul potrivit, a răspuns Pat, luând o cutie de tablă cu fursecuri de lângă colecția de oale Le Creuset de pe frigider.

Capacul era lipicios, plin de grăsime și praf, iar data de expirare era din deceniul trecut, dar tot a deschis cutia.

— Toți avem potențialul să ne sinucidem.

— Moarte prin sinucidere, a corectat-o Stevens.

— Să ne luăm viața, da, dar depinde de starea de spirit. Nu există un tip propriu-zis. Doar că toți suntem capabili de acte enorme de bravură, dragoste și sacrificiu. Însă Henry… domnul Clayton… nu avea ideație suicidară. Nu a exprimat niciun gând despre sinucidere.

— Dar făcea terapie, nu?

Stevens și-a înclinat capul ca să-și exprime compasiunea.

— Deci avea probleme de sănătate mintală?

Pat a văzut-o cum punea în ghilimele micuțe cuvintele „sănătate mintală“, cu unghiile ei lungi roz-deschis.

— Asta nu înseamnă că voia să se sinucidă.

— Să moară prin sinucidere, a corectat-o din nou Stevens.

Pat și-a mușcat limba și s-a uitat la mâna cu gropițe a agentului Footer, care intra și ieșea din cutia lipicioasă, evident fără să observe sau să-i pese că fursecurile pe care le înfuleca era jilăvite și miroseau foarte evident a stătut.