Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

ISBN 978-606-978-952-0

ISBN ePUB 978-606-978-960-5

Dragă cititorule,

Poison Daughter abordează unele subiecte dificile, inclusiv discriminarea persoanelor cu dizabilități, violență, crimă, vărsare de sânge, agresiuni sexuale, otrăvire, moarte, violență domestică, abuz asupra copiilor și neglijență, suferință, depresie, tulburare de stres posttraumatic, gânduri suicidare trecătoare, primal play, voyeurism și sex consensual explicit.

Am încercat să tratez toate subiectele delicate cu cea mai mare grijă, dar acest conținut ar putea fi totuși dificil pentru unii cititori. Te rog să ai grijă de tine.

Sheila

Cele șapte divinități

Kennymyra — Divinitatea Plăcerii

Binecuvântări ale vitalității & ale poftei trupești

Aură roșie

Harvain — Divinitatea Norocului

Binecuvântări ale șansei & ale circumstanței

Aură aurie

Stellaria — Divinitatea Stelelor & Întunericului

Binecuvântări ale luminii & ale iluziei

Aură argintie

Asher — Divinitatea Sfârșiturilor

Binecuvântări ale morții & ale tranzițiilor

Aură de cărbune

Polm — Divinitatea Malițiozității

Binecuvântări ale fricii & ale manipulării

Aură portocalie

Vardek — Divinitatea Protecției

Binecuvântări ale focului sacru & ale ocrotirii

Aură albastră

Elvodeen — Divinitatea Forței

Binecuvântări ale vindecării

Aură violet

1

Harlow

Secații sunt iar la porțile orașului. Nu-i aud cum zgârie cu ghearele barele de metal, nici nu le văd fețele de o paloare fantomatică, dar clopotele din depărtare bat suficient de tare ca să îi avertizeze pe cetățenii din Lunameade să se adăpostească.

Este îngrijorător că Secații bântuie pe-afară atât de curând după asfințit. Chiar dacă soarele nu îi poate răni, ei preferă, de obicei, să aștepte până aproape de miezul nopții ca să iasă în căutare de sânge.

Mă aplec și mai mult pe fereastra conacului, mijind ochii în întuneric în încercarea de a zări vreo breșă în focul sfânt albastru care acoperă partea de sus a zidurilor orașului și ciulind urechile ca să îmi dau seama prin care poartă dau năvală.

Adeseori ei vin la Fortul de Sud, prin urmare sunt obișnuită să aud tot vacarmul din curtea mea din spate, alături de dangătul grav al clopotului de la Poarta de Sud. Dar în seara aceasta, ei sunt mai la vest — la Fortul de Sud-Vest, dacă mă iau după sunetul unei vibrații ușor mai înalte.

Lunameade a fost construit pentru asediu. Toți cei de aici trăiesc și mor în ritmul acelor clopote. Dangătul puternic și constant anunță prezența celor însetați de sânge la porțile orașului. Este primul dintr-o serie de semnale care arată gravitatea atacului. Două dangăte la rând indică o breșă, semnalizând faptul că toți civilii aflați în acel sector trebuie să se retragă și să se adăpostească în spatele primului rând de uși de siguranță. Trei dangăte îi avertizează că acestea au fost sparte și că trebuie să se retragă spre al doilea rând.

Se aude un singur dangăt puternic, apoi clopotele tac. Aștept.

Prima tehnică de supraviețuire pe care o învățăm este cum să fugim. A doua este cum să ascultăm. Ritmurile în care bat clopotele sunt întipărite în mintea tuturor celor din Lunameade, deoarece recunoașterea celei mai mici variații poate face diferența dintre viață și moarte.

Se aude clinchetul rapid și ascuțit al clopotelor de siguranță.

Răsuflu ușurată. Amenințarea a fost înlăturată — pentru a treia oară săptămâna aceasta. Orașul este în siguranță sau, cel puțin, mai în siguranță. Deocamdată.

Majoritatea oamenilor nu vor pierde vremea pe străzi în noaptea asta. Vor sta la adăpost în casele lor, asta, desigur, dacă nu sunt cumva membrii familiei mele sau ai altor case magice de rang înalt obligați să participe la acest dineu mizerabil.

Îmi iau plosca și țâșnesc afară pe coridor. Nu vreau să întârzii, dar nici nu vreau să stau pe-acolo mai mult decât este nevoie. Iau o dușcă și mă opresc la capătul holului lung.

De obicei, alcoolul îmi mai îmblânzește stările de spirit, dar în seara aceasta, senzația de arsură pe care o simt în piept din cauza băuturii îmi face inima să bată și mai tare. Ascund plosca într-o plantă mare de lângă măsuța de pe hol și mă privesc în oglindă, ciupindu-mi obrajii palizi.

— Asta e tot ce poți face. N-ai decât să te ciupești cât vrei. Nu vei fi niciodată la fel de încântătoare ca sora ta mai mare.

Tresar și mi se taie respirația când mă întorc și dau cu ochii de Aidia.

— Prostii, spun eu. Îți semăn leit.

Stă în așa fel încât jumătate din corp îi este ascunsă după colțul peretelui care duce spre scara din spate, iar cealaltă jumătate e scăldată de lumina candelabrului care i se răsfrânge asupra obrazului stâng și îi strălucește pe părul negru și lucios. Ușurarea și bucuria de a o vedea pentru prima oară după o lună sunt umbrite de faptul că ea nu vrea să se întoarcă spre lumină, astfel încât să îi pot privi toată fața. Și-o ascunde mereu de mine. De când părinții noștri au măritat-o cu monstrul acela. De când au început bătăile.

— Nu știam că vei fi aici, am spus, dezmeticindu-mă în cele din urmă.

— Mama a insistat că acesta este un dineu la care trebuie să participe toată lumea. Nu îl putea organiza fără să fie prezenți toți copiii ei.

Aidia își flutură mâna spre coridorul de unde răzbate clinchetul paharelor cu atâta dezinvoltură de parcă nu ar fi fost sechestrată în Fortul de Nord în ultimul an, de parcă soțul ei i-ar fi permis să participe la mai toate evenimentele, nu doar la câteva.

Candelabrele aruncă o mandala de lumină elaborată pe podeaua din lemn de culoare închisă, iar Aidia urmărește modelul cu vârful de mătase al pantofului ei.

— Știi cumva ce-i cu dineul acesta inopinat? o întreb eu. Mi-a făcut o reală plăcere să îi evit pe mulți dintre ei în ultima vreme.

— A, da, din cauză că ai inima frântă.

Mă prefac bosumflată.

— Nu-mi vine să cred că te îndoiești de cât de mult îmi lipsește preaiubitul meu…

Pe buzele Aidiei apare un rânjet când vede că tac.

— Marc.

— Marc! exclam eu. Îmi stătea pe vârful limbii. Sunt atât de îndurerată, încât aproape că i-am uitat numele.

— Fie ca Divinitatea Asher să îi poarte sufletul în siguranță dincolo de văl, spune Aidia pe un ton sarcastic.

— Să i-l poarte departe de mine, subliniez eu.

Aidia aruncă din nou o privire pe coridor, iar eu știu că și ea este la fel de îngrozită ca mine de acest eveniment. Este povara de a fi un Carrenwell.

O parte din motivul pentru care familia noastră deține puterea este că noi acționăm ca un întreg. Ne arătăm magia doar când suntem cu toții împreună, prin urmare celorlalți le este imposibil să își dea seama cine ce face. Tata nu acceptă ca cineva să ne identifice slăbiciunile. Înainte, credeam că părinții mei sunt paranoici, dar numărul mare de atentate la viețile noastre din ultimii ani a arătat clar că temerile lor sunt întemeiate.

— Nu poți face ceva ca să nu mai arăt atât de epuizată? o întreb, privindu-mă din nou în oglinda de pe hol.

Cearcănele adânci îmi umbresc ochii, iar din cauza lor irisurile mele par și mai violete. Fac un botic îmbufnat când mă întorc ca să-i arunc o privire Aidiei. De obicei, mutra de soră mai mică funcționează în cazul ei, dar azi, se încruntă.

— Știi că nu pot.

Chipul ei pe jumătate umbrit pare îngrijorat. Ceva din privirea ei îmi întoarce stomacul pe dos.

Înghit în sec.

— Aidy, vino la lumină.

— Să nu te iei de Rafe. Nu va face decât să înrăutățească lucrurile, șoptește ea.

Magia Aidiei este aceea de a schimba înfățișarea, nu aceea de a citi gândurile, dar există momente în care previziunile ei mă pun pe gânduri. Are capacitatea ciudată de a-mi citi emoțiile așa cum vânătorul cunoaște pădurea, o percepție intuitivă, profundă care simte cu ușurință orice schimbare neobișnuită.

— Vino la lumină ca să te văd și-ți jur că o să mă comport foarte frumos, spun eu.

Pășește în față, confirmând ceea ce știam deja. O vânătaie pestriță îi colorează obrazul drept. Acest lucru se întâmplă des, dar de fiecare dată când o văd rănită, rămân fără suflare.

În ciuda regulilor atente și a planificării meticuloase a părinților mei de a avea copii din doi în doi ani, eu și Aidia am întrerupt acest tipar, despărțindu-ne doar 11 luni. Poate că acesta este motivul pentru care am fost întotdeauna atât de apropiate, deși, uneori, am impresia că toată ambiția soților Carrenwell a fost concentrată asupra fraților noștri mai mari, iar noi am rămas pe dinafară. Firește, suspectam de mult timp faptul că ei nu și-au dorit al nouălea copil. Cred că au vrut să se oprească la opt — câte unul care să se căsătorească în fiecare familie care păzește o poartă, astfel încât să asigure controlul ­familiei Carrenwell asupra fiecărei case puternice înzestrate cu magie.

Pe Aidia am simțit-o întotdeauna ca pe o oglindire a mea — ca și când o parte din inima mea ar trăi în afara corpului meu. Nu are importanță că ea este mai mare. Nu are importanță că își poate purta singură de grijă. Este sora mea, iar când cineva îi face rău, îmi vine să îl omor în modul cel mai lent și mai dureros cu putință.

— Știu că îți faci griji, dar n-ai de ce, spune Aidia. Întotdeauna am știut să îmi port singură de grijă.

Ceva din această afirmație îmi sună fals.