Pentru familia mea: Sydney Green,
Mike Green şi Hank Green

„Am încercat din răsputeri să fac
ceea ce a fost drept.“

(ultimele cuvinte ale preşedintelui
Grover Cleveland)

Cu o sută treizeci şi şase de zile înainte

Cu o săptămână înainte să-mi fi părăsit familia şi Florida şi restul vieţii mele insignifiante pentru a merge la o şcoală cu internat din Alabama, mama a insistat să-mi organizeze o petrecere de rămas-bun. Să spun că am avut mici aşteptări ar însemna să subestimez în mod dramatic acest lucru. Cu toate că am fost mai mult sau mai puţin forţat să-mi invit toţi „prietenii de la şcoală“, mai exact, adunătura patetică de aspiranţi la actorie şi tocilari cu care stăteam de nevoie la cantina imensă a şcolii mele publice, ştiam că nu aveau să vină. Şi totuşi, mama a insistat, pradă iluziei că în toţi aceşti ani îmi ţinusem ascunsă de ea popularitatea. A gătit un munte de sos de anghinare. A decorat camera de zi în ghirlande verzi şi galbene, culorile noii mele şcoli. A cumpărat vreo douăzeci de sticle de şampanie cu confetti, pe care le-a pus de jur împrejurul măsuţei de cafea.

Şi când acea ultimă zi de vineri a sosit, când bagajele mele erau aproape gata, la ora 16:56, mama s-a aşezat alături de mine şi de tata pe canapeaua din camera de zi, aşteptând cu răbdare sosirea Cavaleriei care să-mi ureze „Rămas-Bun, Miles“. Respectiva cavalerie era formată din fix doi oameni: Marie Lawson, o blondă minionă cu ochelari dreptunghiulari, şi Will, iubitul ei plinuţ (ca s-o spunem frumos).

— Salut, Miles, a spus Marie când s-a aşezat.

— Salut, am spus eu.

— Cum a fost vacanţa de vară? m-a întrebat Will.

— A fost OK. A ta?

— OK. Am organizat Jesus Christ Superstar1. Eu am ajutat cu scaunele, iar Marie cu luminile, a spus Will.

— Mişto.

Am dat din cap aprobator, şi cu asta s-au cam epuizat subiectele noastre de discuţie. Aş fi putut pune o întrebare legată de Jesus Christ Superstar, atâta doar că 1. nu ştiam ce anume era, 2. nu voiam să aflu şi 3. nu prea mă pricepeam la a face conversație. În schimb, mama putea sta de vorbă ore întregi, aşa că a prelungit situaţia jenantă punându-le întrebări legate de programul de repetiţii, despre cum a decurs spectacolul şi dacă a fost sau nu un succes răsunător.

— Presupun c-a fost, a spus Marie. Presupun c-au venit o mulţime de oameni.

Marie era tipul de persoană care presupunea mult.

— Ei bine, a spus Will într-un sfârşit, am trecut ca să ne luăm rămas-bun. Trebuie s-o duc pe Marie acasă până la şase. Distracţie plăcută la internat, Miles!

— Mersi, am răspuns eu uşurat.

Singurul lucru mai rău decât o petrecere la care nu vine nimeni e o petrecere la care vin doi oameni extrem de neinteresanţi.

Au plecat, aşa că eu m-am aşezat cu părinţii mei şi am privit în gol spre ecranul negru al televizorului, dorindu-mi să-l deschid, cu toate că ştiam că n-ar fi trebuit. Îi simţeam uitându-se la mine, aşteptând să izbucnesc în lacrimi sau ceva de genul, ca şi când n-aş fi ştiut în tot acest timp că lucrurile aveau să decurgă exact aşa. Dar ştiusem. Le simţeam compătimirea în timp ce mâncau chipsurile cu sos de anghinare pregătite pentru prietenii mei imaginari, însă ei aveau mai multă nevoie de compătimire decât mine: eu nu eram dezamăgit. Aşteptările mele fuseseră împlinite.

— Miles, de-asta vrei să pleci? m-a întrebat mama.

Am cugetat preţ de o clipă, având grijă să n-o privesc în ochi.

— Ăăă, nu, am spus.

— Ei bine, atunci, de ce? m-a întrebat ea.

Nu era pentru prima dată când îmi adresa întrebarea. Mama nu acceptase cu prea mare bucurie plecarea mea la internat, iar acest lucru nu era un secret pentru nimeni.

— Din cauza mea? m-a întrebat tata.

Şi el fusese la Culver Creek, aceeaşi şcoală cu internat spre care mă îndreptam eu, la fel ca ambii lui fraţi şi toţi copiii lor. Cred că îi plăcea gândul ca eu să-i calc pe urme. Unchii mei îmi spuseseră poveşti despre cât de faimos fusese tata în campus pentru că lua note mari la toate cursurile, fiind totodată şi sufletul distracţiei. Asta părea a fi o viaţă mult mai bună decât cea pe care o aveam în Florida. Dar nu, nu era din cauza tatei. Nu chiar.

— Staţi puţin, le-am spus.

M-am dus în biroul tatei şi am găsit exemplarul lui cu biografia lui François Rabelais. Îmi plăcea să citesc biografiile scriitorilor, chiar dacă (aşa cum era cazul lui Monsieur Rabelais) nu le citisem vreodată operele. Am răsfoit ultimele pagini şi am găsit citatul evidenţiat („SĂ NU FOLOSEŞTI NICIODATĂ UN MARKER PE CĂRŢILE MELE“, îmi spusese tata de o mie de ori. Dar cum poţi altfel să găseşti ceea ce cauţi?).

— Aşadar, tipul ăsta, am spus, stând în pragul uşii de la camera de zi. François Rabelais. A fost poet. Iar ultimele lui cuvinte au fost „Mă duc să caut un Mare Necunoscut“. De asta plec eu. Să nu trebuiască să aştept până mor ca să încep să caut Marele Necunoscut.

Asta i-a făcut să tacă. Eram pe urmele unui Mare Necunoscut, iar ei ştiau la fel de bine ca şi mine că nu aveam să-l găsesc cu oameni de teapa lui Will şi Marie. M-am aşezat înapoi pe canapea, între mama şi tata, iar tata şi-a pus o mână pe după umărul meu, şi am stat aşa pe canapea, tăcuţi, împreună, vreme îndelungată, până ce a părut în regulă să deschid televizorul, iar apoi am mâncat sos de anghinare la cină şi ne-am uitat la History Channel şi, comparativ cu alte petreceri de rămas-bun, în mod sigur se putea şi mai rău.

Cu o sută douăzeci şi opt
de zile înainte

Evident, şi în Florida aerul era dogoritor şi umed. Suficient de cald încât hainele ţi se lipeau de piele precum o bandă adezivă şi broboanele de sudoare îţi curgeau de pe frunte în ochi. Însă arşiţa era doar afară, iar eu ieşeam numai cât să merg dintr-un loc cu aer condiţionat în altul.

Asta nu m-a pregătit pentru acel tip de căldură pe care oamenii îl găsesc la douăzeci şi cinci de kilometri la sud de Birmingham, Alabama, la Culver Creek Preparatory School. Părinţii mei au parcat SUV-ul pe peluza care se afla la câţiva metri de dormitorul meu, Camera 43. Dar de fiecare dată când făceam acei câţiva paşi de la maşină şi înapoi ca să descarc ceea ce acum păreau a fi mult prea multe lucruri, soarele mă ardea cumplit, trecând prin stratul de haine şi ajungând pe pielea mea cu o cruzime nebună ce mă făcea să mă tem cu adevărat de flăcările iadului.

Cu ajutorul mamei şi al tatei, descărcatul a durat doar câteva minute, însă în dormitorul meu, fără aer condiţionat, deşi se afla, slavă Domnului, la umbră, era doar un pic mai răcoare faţă de căldura de afară. Camera m-a surprins: îmi imaginasem că va avea un covor moale, pereţi cu lambriuri de lemn, mobilier în stil victorian. Exceptând singurul lucru luxos — baia privată —, mă alesesem cu o cutie. Având pereţi de beton îmbrăcaţi în straturi groase de var alb şi o podea cu linoleum în carouri verzi şi albe, locul semăna mai mult cu un spital decât cu dormitorul pe care mi-l închipuisem. Un pat supraetajat din lemn neşlefuit, cu saltele din vinilin, era lipit de fereastra din spatele camerei. Birourile, dulapurile şi rafturile de cărţi erau toate prinse în pereţi, astfel încât să nu-ţi poţi redecora încăperea. Şi nu aveam aer condiţionat.

M-am aşezat pe patul de jos în timp ce mama a deschis geamantanul, a înşfăcat câteva dintre biografiile pe care tata fusese de acord să mi le dea şi le-a pus pe rafturile pentru cărţi.

— Mamă, pot şi eu să despachetez, i-am spus.

Tata s-a ridicat în picioare, gata să plece.

— Măcar lasă-mă să-ţi fac patul, mi-a zis mama.

— Zău, pot şi eu să fac asta. E în regulă.

Nu poţi pur şi simplu să prelungeşti la nesfârşit lucrurile astea. La un moment dat îţi scoţi plasturele şi te doare, dar apoi totul s-a terminat şi răsufli uşurat.

— Doamne, o să ne fie dor de tine, a spus mama deodată, păşind peste harababura de valize pentru a ajunge la pat.

M-am ridicat şi am îmbrăţişat-o. Tata a venit lângă noi şi am format un soi de cuib. Era prea cald, iar noi eram prea transpiraţi pentru ca îmbrăţişarea să dureze exagerat de mult. Ştiam că ar fi trebuit să plâng, însă trăisem cu părinţii mei vreme de şaisprezece ani, iar o despărţire de probă se lăsase prea mult aşteptată.

— Nu vă faceţ’ griji, am spus eu zâmbind. O să-nvăţ să vorbesc ca p-aici pân Sud.

Mama a râs.

— Să nu faci prostii, a spus tata.

— Bine.

— Fără droguri, alcool şi ţigări.

Ca fost elev la Culver Creek, el făcuse aceste lucruri despre care eu doar auzisem: petrecerile secrete, alergările în pielea goală prin fâneţe (întotdeauna se plângea de faptul că pe vremea lui erau numai băieţi), drogurile, băuturile şi ţigările. Îi luase ceva timp să se lase de fumat, însă zilele lui de tip dur erau de mult apuse.

— Te iubim, au spus ei la unison.

Chestia trebuia să fie spusă, însă cuvintele au făcut toată treaba îngrozitor de stânjenitoare, ca şi când ţi-ai vedea bunicii sărutându-se.

— Şi eu vă iubesc. Am să vă sun în fiecare duminică.

Camerele noastre nu aveau linii telefonice, însă părinţii mei ceruseră să fiu cazat într-un dormitor apropiat de unul dintre cele cinci telefoane cu plată de la Culver Creek.

M-au îmbrăţişat din nou — mama, apoi tata — şi s-a terminat. M-am dus la fereastră şi i-am urmărit ieşind din campus pe drumul şerpuitor. Probabil că ar fi trebuit să simt o tristeţe siropoasă, sentimentală.