EDITORI:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

REDACTARE:

Delia Badea

Design și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Cristian Haba

CORECTURĂ:

Irina Mușătoiu

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: RAISING A SOCIALLY SUCCESSFUL CHILD: Helping Children Communicate, Connect and Thrive in the Modern World

Autor: Stephen Nowicki

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3319-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-3489-2

Introducere

O altfel de provocare

Oricine face orice pentru a ajuta un

copil este pentru mine un erou.

Fred Rogers

Anii 1990 m-au găsit profund implicat în încercarea de a dezlega un mister. Copiii trimiși la cabinetul meu de psihologie clinică aveau dificultăți de integrare socială, însă problemele lor nu aveau o cauză clară. Unul dintre pacienții mei, un băiat de nouă ani pe nume Greg, este un bun exemplu. Greg părea un băiat obișnuit din aproape toate punctele de vedere. Avea note bune la școală, lovea cu bâta de baseball la fel de bine ca majoritatea copiilor de vârsta lui, îi plăcea să alerge și să joace tot felul de jocuri, îi plăceau filmele de aventuri și avea un câine pe nume Randy, pe care îl învățase să se rostogolească și să cerșească. Mâncarea lui preferată era pizza cu multă brânză și un Dr Pepper uriaș. Greg era un copil neurotipic; nu avea tulburări evidente de învățare, de dezvoltare sau de natură psihiatrică. Tatăl său, care era contabil, și mama sa, care lucra cu jumătate de normă la un magazin cu articole de ocazie, îl iubeau pe Greg și, deși își doreau ca el să reușească la școală, nu puneau prea multă presiune asupra lui. Mergea la o școală publică bine cotată și avea profesori binevoitori și empatici.

Și totuși, ceva era în neregulă. Greg nu era fericit. Nu avea niciun prieten și nu înțelegea de ce. Niciunul dintre ceilalți copii nu părea să vrea să alerge și să se joace cu el, să meargă împreună la film sau să-l invite acasă să mănânce pizza cu tone de brânză. Nu voia să fie singur, și totuși era. Părinții lui erau îngrijorați, dar și profesorii — suficient încât să le sugereze acestora o evaluare. Acesta a fost momentul în care eu și colegul meu Marshall Duke am devenit parte din povestea lui, iar el a devenit parte din povestea noastră.

Am început evaluarea clinică observându-l pe Greg la școală, acolo unde întâmpina cele mai mari dificultăți. În timpul pauzei, în curtea școlii, am observat imediat că se învârtea pe lângă grupurile de copii care se jucau, fără să li se alăture vreodată. Ceilalți intrau sau ieșeau cu ușurință din jocuri, însă Greg stătea pe margine, cu o privire pierdută. Era evident că dorea să se joace cu ceilalți, dar nu reușea decât să-i privească ezitant. Mai târziu, în cursul după-amiezii, l-am întrebat pe Greg despre colegii lui de clasă.

— Chestia e că îmi place să stau cu ei, a spus el. Aș vrea doar ca și lor să le placă să stea cu mine.

Fiind amândoi tați de copii de vârsta lui Greg la acea vreme, răspunsul lui ne-a frânt inima. Ca psihologi clinicieni, am rămas uluiți. Iar Greg nu era singurul pacient care se confrunta cu aceste probleme; de fapt, era doar unul dintre mulți alții. O fetiță, Lucy, era ținta colegilor ei de clasă din motive pe care nu le puteau înțelege nici profesorii, nici părinții. Aceștia din urmă o mutaseră la o școală nouă, deoarece suspectau că problema fusese provocată de colegii obraznici și de lipsa de sprijin din partea profesorilor de la vechea școală. Însă acum ea și părinții se confruntau cu realitatea că, în noul mediu, cu un alt grup de copii și cu alți profesori, nu se schimbase nimic. Răspunsul se afla în altă parte.

Greg și semenii lui izolați social nu aveau deficiențe intelectuale, fizice sau emoționale evidente. Ce anume le lipsea? Ce făceau greșit? Eu și colegul meu eram psihologi clinicieni practicanți, dar aveam și o pregătire solidă în teoria științifică și în metodologia cercetării. Așa cum s-a dovedit în cele din urmă, am avut nevoie de ambele pentru a dezlega misterul și a afla motivul din cauza căruia acești copii nu se puteau integra.

ÎN CĂUTAREA INDICIILOR

Asemenea unor detectivi care încearcă să descifreze un mister adânc, am căutat cu atenție în lung și în lat indicii. Primul a apărut din experiența noastră de consultanți ai programelor școlare din învățământul public pentru copii și adolescenți neurodivergenți. Știam că acești copii cu tulburări de dezvoltare aveau adesea dificultăți pe plan social, comportându-se în moduri pe care ceilalți copii le considerau dezagreabile. La nouă din zece astfel de copii, problemele lor sociale aveau de-a face cu lipsa abilităților de comunicare nonverbală. Abilitățile nonverbale sunt toate modalitățile prin care oamenii comunică între ei fără a utiliza cuvinte: expresiile feței, limbajul trupului, atingerea fizică, tonul vocii, ritmul interacțiunilor și cât spațiu lăsăm între noi și ceilalți. Copiii cu întârzieri de dezvoltare au adesea dificultăți să stabilească contact vizual, să prindă ritmul unei conversații sau să folosească în mod adecvat spațiul personal și limbajul trupului. Am început să ne întrebăm dacă și copiii neurotipici precum Greg și Lucy ar putea avea probleme tocmai cu aceste abilități nonverbale, care pot fi vitale pentru stabilirea și menținerea relațiilor de prietenie.

Următorul indiciu potrivit căruia dificultățile relaționale ale lui Greg și ale lui Lucy ar putea avea legătură cu abilitățile nonverbale a venit din sesiunile mele cu tineri clienți în psihoterapie. Am observat că mulți dintre ei veneau la ședința de terapie cu pumnii strânși și cu fețe încruntate, însă când îi întrebam de ce sunt furioși sau supărați, reacționau cu surprindere și negau că se simt așa. Îmi spuneau la nivel verbal că se simt fericiți sau relaxați, însă limbajul trupului lor spunea o cu totul altă poveste. Ca tânăr psihoterapeut, fusesem instruit în spiritul ideilor lui Harry Stack Sullivan, părintele psihiatriei americane, care sugera că adolescenții și copiii care comunică inconștient în mod „incongruent“ — adică, transmit un mesaj emoțional la nivel verbal și, simultan, un altul la nivel nonverbal — au adesea dificultăți în a dezvolta relații intime de prietenie. M-am trezit întrebându-mă dacă această comunicare incongruentă ar putea explica dificultățile sociale pe care le observam la clienții mei.1

Totodată, era evident că acești copii nu erau deloc conștienți de faptul că limbajul lor nonverbal era în contradicție cu propriile cuvinte și de impactul negativ pe care acesta l-ar fi putut avea asupra celorlalți. Toate aceste informații obținute prin observarea unor copii atât de diverși au început să se lege, și am început să înțeleg mai bine motivul pentru care micuții precum Greg și Lucy ar putea avea probleme.

PUNEREA CAP LA CAP A INFORMAȚIILOR

În anii 1990, când i-am cunoscut pe Greg și Lucy, multă lume credea că la orice copil care nu prezenta o tulburare evidentă de dezvoltare, de învățare sau de tip psihiatric, comunicarea nonverbală era o abilitate înnăscută, ceva ce ei învață să facă în mod instinctiv, așa cum învață să meargă de-a bușilea sau să pășească.

Mai mult, deși tema comunicării nonverbale apărea când și când într-un articol de ziar sau de revistă — despre cum să identifici semnele discrete că cineva te place sau cum să-ți dai seama dacă cineva minte — nu se credea că aceasta joacă un rol important în relațiile sociale. Însă eu și Marshall Duke ajungeam la o concluzie cu totul diferită.

Am decis să realizăm un studiu în care am aplicat copiilor teste care le măsurau abilitatea de a identifica emoțiile din expresiile feței și tonul vocii. Și, într-adevăr, am descoperit că, pe măsură ce aveau rezultate mai slabe la aceste evaluări, le era tot mai dificil să-și facă prieteni și să se simtă bine în propria piele. Cu alte cuvinte, copiii pe care i-am studiat aveau mult mai multe șanse să-și facă prieteni și să reușească din punct de vedere social dacă puteau identifica și interpreta corect indiciile nonverbale de la nivelul feței și al vocii.

Am continuat să studiem această relație dintre abilitățile nonverbale și succesul social până în anul 1992, când ne-am publicat concluziile într-o carte intitulată Helping the Child Who Doesn't Fit In. Aceasta se baza pe cercetările și observațiile noastre clinice pentru a înțelege și depăși dificultățile din cauza cărora copii precum Greg și Lucy, dar și mulți alții, nu reușeau să își facă prieteni. Ei își doreau cu disperare ca ceilalți să-i placă, însă, cu cât se străduiau mai mult, cu atât erau respinși mai mult. „Sunt ca piesele unui puzzle care nu se potrivesc“, am scris noi la acea vreme. „Sunt cei care se potrivesc «ca nuca-n perete», «a cincea roată la căruță», cei care sunt aleși ultimii în echipe, copiii care stau singuri într-un colț al terenului de joacă întrebându-se de ce nu sunt plăcuți de ceilalți. Uneori primesc porecle jignitoare, precum «tocilar», «fraier» și «ciudat». Alteori sunt tratați de parcă nici n-ar exista.“2

Eram convinși că descoperiserăm ceva extrem de important — că acei copii care aveau probleme sociale aveau adesea provocări și în ceea ce privește comunicarea nonverbală — iar mass-media a fost de aceeași părere. Am fost invitați să ne prezentăm descoperirile la emisiunea lui Oprah Winfrey, care a dedicat o ediție întreagă concluziilor noastre, și ne-am expus ideea în fața unor audiențe la nivel național în cadrul emisiunilor Good Morning America și The Today Show. Mai târziu, Daniel Goleman ne-a citat pe larg în cartea sa de succes, Inteligența emoțională.3 Am fost recunoscuți pentru cercetările și contribuțiile noastre clinice de către Asociația Americană de Psihologie, iar școlile din Statele Unite, Europa (în special Marea Britanie) și din alte părți ale lumii au început să implementeze cu rezultate pozitive terapiile pe care le recomandam pentru copiii cu dificultăți.