Despre psihanaliza basmelor românești

Simona Reghintovschi

În urmă cu câțiva ani ne-am întrebat în ce măsură ar putea fi schițat un portret psihologic al românilor care să descrie dimensiunea inconștientă a personalității lor cu anumite tendințe sau conflicte inconștiente caracteristice și modalități de gestionare a acestora prin tipare defensive specifice. Asemenea eroilor din basme, ne aflam în fața unui teritoriu necunoscut, pe care îl puteam explora pornind în numeroase direcții, unele schițate anterior, dar niciodată parcurse în mod sistematic. Să investigăm impactul pe care comunismul l-a avut asupra dinamicii vieții de familie și a modului în care continuă să influențeze stima de sine a românilor, înclinând balanța către ura de sine? Să ne ocupăm de problemele legate de abandon și anxietatea de separare prezente în generația decrețeilor, manifestate inconștient prin tendința lor de a emigra, răzbunându-se prin abandon? Să ne centrăm pe educație, urmărind modurile tipice în care românii își cresc copiii, cu efecte pe termen lung asupra modului în care copiii ajunși adulți se raportează la diferite aspecte ale vieții? Am ales calea studierii basmelor românești, gândindu-ne că reprezintă o constantă în copilăria fiecăruia dintre noi. Ce copil nu a auzit de Făt-Frumos sau de Ileana Cosânzeana, nu a fost fascinat de aventurile lui Prâslea cel voinic sau îngrozit de întâlnirea cu Muma-Pădurii? Cine nu a intrat plin de încântare în acea arie tranzițională pe care ne-o oferă cultura, aflată la intersecția dintre lumea interioară și realitatea exterioară (Winnicott, 1967)? Cum călătoria se anunța promițătoare, am pornit la drum. Un prim pas în această direcție îl reprezintă studiul ale cărui rezultate sunt prezentate în volumul de față.

Basmele — calea regală către inconștientul etnic?

Ideea existenței unei dimensiuni inconștiente a personalității unui popor nu este nouă. Cu mulți ani în urmă, George Devereux (1956) a descris personalitatea sau caracterul etnic având părți atât conștiente, cât și inconștiente și definea inconștientul etnic drept „acea porțiune a segmentului total inconștient al psihicului individual pe care cei mai mulți membri ai comunității sale culturale date o au în comun“ (p. 25), o parte ce se schimbă pe măsură ce cultura se schimbă. Acest inconștient etnic, aflam de la Devereux, este compus din „materialul pe care fiecare generație o învață pe cealaltă să-l refuleze, în acord cu tiparele fundamentale de cerințe ale culturii prevalente“ (Devereux, 1956, p. 26) și este transmis printr-un fel de „învățare“. Prin urmare măruntele interacțiuni cotidiene dintre părinți și copii, de la alegerea poveștilor citite seara la subiectele de discuție permise sau interzise, se desfășoară într-o atmosferă în care anumitor tendințe instinctuale sau fantasme le este permis să devină și să rămână conștiente, în timp ce altele sunt refulate, în acord cu normele generale existente într-o societate și prezente în cultură ca ghid de gestionare a acestor tendințe și conflicte inconștiente pe care toți membrii acelei culturi le au în comun.

Spuse azi copiilor, basmele nu au fost inițial destinate lor, ci au fost concepute pentru amuzamentul adulților, pentru a fi spuse la diverse întâlniri ale comunității (Cashdan, 2009). Ele ar putea fi privite ca vise ale comunității, oferind în urma analizei surpriza existenței unor conținuturi latente care scapă conștiinței. După cum afirma Roheim: „Nu doar că putem aplica tehnica standard de interpretare a viselor în analiza unui basm, ci de fapt ne putem gândi la basme și mituri ca fiind născute dintr-un vis, pe care o persoană l-a visat și apoi l-a povestit altora, care l-au povestit din nou, și poate l-au elaborat în acord cu propriile lor vise“ (Roheim, 1953, p. 394).

Am întâlnit un prim obstacol în demersul nostru: Cum să facem acest lucru? Care este metoda adecvată? Aplicarea psihanalizei la alte domenii, cum ar fi folclorul, este o sarcină dificilă, iar riscul psihanalizei „sălbatic“ aplicate este permanent prezent.

L-am luat pe Baudry (1984) drept călăuză. Similar cu cele patru principale abordări ale psihanalizei literaturii examinate de acesta, în cazul psihanalizei basmului am putea vorbi tot despre patru posibile perspective.

Basmul ca studiu de caz. Din această perspectivă, basmul este abordat ca o prezentare de caz, iar personajele sunt analizate ca și cum ar fi vorba despre persoane reale. Ignorându-se natura de „ca-și-cum“ a basmului și faptul că personajele sunt rodul imaginației, ele nu au trecut, nu au amintiri, ci „trăiesc“ doar cât timp basmul este citit, întâmplările prezentate sunt considerate ca fiind evenimente reale trăite de personaje. Basmul este analizat cu ajutorul empatiei și gândirii clinice utilizate ca instrumente, urmărindu-se identificarea motivațiilor inconștiente ale personajelor. Scopul acestui demers este de a aduce noi sensuri în acord cu experiența clinică, îmbogățind în acest mod și înțelegerea motivațiilor inconștiente ale celor care, rezonând cu acel basm, l-au considerat demn de a fi povestit. Inițiată de Freud în 1916 cu analiza personajului Lady Macbeth (Freud, 1916/2009), această abordare poate fi regăsită în analizele realizate de Bettelheim (2017), Rosenman (1978), Cashdan (2009).

Basmul ca vis. Din această perspectivă, basmul este considerat ca fiind o formă de asociere liberă ce dezvăluie „fantasma unei națiuni“, cum considera Abraham (2018, p. 154), purtând în interiorul său o legătură cu viața psihică a poporului care l-a păstrat și l-a transmis mai departe, de la o generație la alta. Simbolistica ce reprezintă în mod deghizat conținuturi latente, aflăm de la Freud, nu este proprie visului, „ci reprezentării inconștiente, în special a popoarelor și, mai complet decât în vise, se poate găsi în folclor, mituri, legende, expresii colocviale și vorbele de duh care circulă“ (Freud, 1901/2009, p. 414). În basme, ca în visele tipice, sunt prezente conflictele caracteristice unui anumit popor, care trezesc anxietate și care pot fi prezentate indirect în basm, precum și modelele de soluționare acceptabilă a acestor conflicte, în acord cu normele societății respective. Cultura nu impune constrângeri comportamentului, ne spune Devereux (1953), ci extinde prin sublimare domeniul de manifestare a comportamentului, gama, variabilitatea, eficiența și adecvarea sa, substituind descărcării masive a impulsurilor o descărcare parțială, specifică și determinată de scop și context — o modalitate de sublimare. O „societate sănătoasă“ va încuraja sublimările individualizate și nu refulările și reprimările diferențiate, în timp ce o „societate bolnavă“ nu poate tolera individualizarea și sublimările individualizate și, prin urmare, favorizează nediferențierea, pierderea individualității, refularea, reprimarea etc. Roheim (1953), Schwarts (1954), Abraham (2018), Fromm (2019) sunt câțiva dintre cei care abordează basmele din această perspectivă.

Basmul ca derivat al unui conținut psihic. Din această per­spec­tivă, basmul este considerat ca având o structură de sine stătătoare și se realizează o analiză tematică a derivatelor conținuturilor psihice. Aspecte ale formei sau conținutului basmului sunt studiate în analogie cu un fenomen psihic, cu scopul de a evidenția anumite tipare și elemente care organizează basmul. În analiza conținutului pot fi căutate derivate ale fantasmelor universale, ale manifestărilor pulsionale, diferite scenarii ale relațiilor cu obiectul, pe când analiza stilului — metafore, reprezentări, imagini, succesiunea acțiunilor — poate fi utilizată pentru a indica anumite tipare organizatoare ale textului pe care alt cititor, nefamiliarizat cu abordarea psihanalitică, le-ar trece cu vederea. Marcus (1963), Diekmann (1971), Shapiro și Katz (1978), Radomisli (1981), Bettelheim (2017), Eerola (2019) sunt doar câțiva dintre autorii care utilizează această perspectivă.

Basm și cititor. Această abordare ia în considerare reacția cititorului la basm și producerea efectului estetic care, potrivit lui Arlow (2008), se realizează prin „capacitatea expresiei metaforice de a stimula afecte asociate cu fanteziile inconștiente larg răspândite în comunitate“ (Arlow, 2008, p. 27). Corespondentul în experiența clinică este utilizarea reacțiilor contratransferențiale ale terapeutului pentru a obține indicii despre pacient. În această categorie poate fi inclusă abordarea relațională, în care accentul se pune pe dialog și nu pe interpretare ca monolog și în care se iau în considerare diverse contexte relaționale care duc la apariția, receptarea și transmiterea basmului, uneori într-o formă modificată. De exemplu, Bettelheim (2017) explorează relația dintre copii și părinții care le citesc basme.

Dar o altă întrebare apare: Care sunt limitele acestui demers?

Limite impuse de psihanaliza sălbatic aplicată

În articolul intitulat „Psihanaliza sălbatică“, Freud (1910/2009) prezintă cazul unei doamne de vârstă mijlocie, divorţată, care, suferind de anxietate, se prezintă la un medic acuzând simptome psihosomatice. Medicul îi comunică faptul că problema sa este de natură sexuală și îi oferă trei variante de vindecare: masturbarea, o relație cu un bărbat sau întoarcerea la fostul soț, toate trei inacceptabile pentru ea. Ceea ce Freud numeşte psihanaliză sălbatică în acest context se referă la: lipsa de înţelegere teoretică — medicul înţelege sexualitatea într-un sens restrâns, nu ca psihosexualitate; absenţa analizei personale a medicului care îl împiedică să cunoască tehnica psihanalitică; absenţa unei relaţii analitice. Se poate vorbi despre psihanaliză sălbatică în psihanaliza aplicată? Şi ce ar putea presupune?

O primă problemă care apare este cea a reducţionismului, despre care se poate vorbi în ambele sensuri.