Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Anda Brînduşă

Design copertă și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Aanei

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Othello Club

Autor: J.D. Pennington

Copyright © J.D. Pennington 2025

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3328-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-3451-9

1. Emily

2 mai

N-ar fi trebuit să pățească nimeni nimic. Aici trăgea linia. Fără violență. Juraseră toți. Dar unul dintre ei încălcase legământul și trasase linia cu sânge.

Emily stă cocoțată pe un fotoliu de piele, unul dintre cele șase așezate într-un cerc ritualic, și încearcă să-și recalibreze gândurile care au luat-o razna. Amorțită de bâzâiala lui Malcolm, terapeutul lor de grup, cercetează chipurile celor cinci complici ai ei. Caută semne de vinovăție sau de remușcare, dar își dă seama, cu o luciditate înfricoșătoare, cât de puține știe despre ei. Dacă divorțul a învățat-o ceva, e că nu poți să ai încredere în nimeni. Nici măcar în oamenii pe care-i iubești. Mai ales în oamenii pe care-i iubești. Ca să nu mai vorbim de niște străini, cum sunt aceștia.

Simte cum o străbate teama, care aduce cu ea un nou val de greață. Se luptă cu nevoia de a vomita. Sau, mai degrabă, icnește, pentru că tot conținutul stomacului fusese evacuat în urma șocului provocat de titlul ăla odios de ziar. După ce căutase detaliile online, Emily jurase să nu se mai întoarcă la cabala asta toxică. Toate instinctele din ea urlau să fugă. Să sune la poliție și să pună capăt nebuniei ăsteia aberante. Și totuși, uite-o aici, constrânsă să-l descopere pe criminalul dintre ei. Singurul lucru de care e sigură e că unul dintre ei se face vinovat de această atrocitate.

Sau, îi trece prin cap lui Emily, poate că toți sunt vinovați.

2. Rosa

25 mai

— Dragostea e brutală…

Mă întind în față, sprijinindu-mi coatele pe masa de interogatoriu.

— Credeți-mă, știu bine. În 15 ani de când sunt detectiv, am asistat la toate actele de cruzime posibile. Dar nimic nu se compară cu barbaria crimelor comise în numele dragostei. Mai ales când patologia ei se transformă în ură.

Aleg una dintre fotografiile de la locul crimei întinse pe masă și o flutur în fața suspectei ca pe o carte de tarot macabră. Privirea ei de smarald rămâne fixată în ochii mei. Emily Hunter are 33 de ani, dar o alură de adolescentă. Are 1,80 și e mai înaltă decât mine cu zece centimetri. Ai putea crede că tocmai a coborât grațios de pe un podium de modă, dacă nu ții cont de umerii lați de înotătoare.

— De ce nu te uiți la poze, Emily?

Îmi păstrez tonul agreabil, ca s-o relaxez pe suspectă și să scot la lumină motivele ascunse.

— Tu de ce crezi?

Cu un calm demn de Kasparov, Emily nu lasă să se vadă niciunul.

— Vinovăție?

— Nu în sensul pe care-l insinuezi, inspectore. Nu sunt responsabilă pentru chestia aia.

— Și cine crezi că e responsabil, Emily? rupe vraja detectivul-sergent Sean Nicholls.

Aproape uitasem că e aici și colegul meu chel. Noroc cu parfumul de cedru din mustața cocoțată deasupra zâmbetului lui liniștitor.

Emily își îndreaptă fasciculul hipnotizant asupra lui.

— V-am spus tot ce știu, domnule detectiv Nicholls.

Spre deosebire de suspectă, eu pot citi expresia lui Nicholls ca pe un roman de doi bani. E ca un adolescent fermecat care intervievează o starletă pentru fițuica școlii.

— Emily, mai e cazul să-ți aduc aminte că oameni nevinovați sunt morți, uciși cu brutalitate?

Emily își încleștează maxilarul. Un indiciu de furie. Declanșat de ceva ce am spus eu. Uciși cu brutalitate? Nu, nevinovați e cuvântul care a stârnit-o.

— Nu consideri că erau nevinovați, nu-i așa, Emily?

— E vreunul dintre noi nevinovat?

— Crezi că au căpătat ce meritau, nu-i așa, Emily?

— Sigur că nu.

— Și ce ai simțit când au căpătat ce li se cuvenea?

— Ești detectiv sau psihiatru?

— Un detectiv bun e câte puțin din fiecare.

— Știi ce se spune despre ăia care le știu pe toate?

Îmi ascund iritarea cu un zâmbet. Din dosarul ei, știu că Emily a absolvit printre primii psihologia la Cambridge. Spre deosebire de mine, care am fost în a doua treime din an la University of London. Pentru prima dată după multă vreme, mă simt surclasată.

— N-avem timp de jocuri, domnișoară Hunter.

Renunț la familiaritatea prenumelui și întind un deget percutant spre fotografiile șocante.

— Nu vrei să te uiți la dovezi pentru că tu ești responsabilă, Emily.

Ochii pestriți ai lui Emily se îndepărtează de imaginile grotești, trădând prima scânteie de emoție.

— N-am nimic de-a face cu asta.

— Așa spui tu, Emily.

Mă aplec mai aproape, simțind mirosul sângelui.

— Dar, chiar și potrivit versiunii tale îndoielnice asupra evenimentelor, tot porți și tu o responsabilitate.

— N-ar fi trebuit să fie nimeni rănit.

În glas i se strecoară un tremur.

— Și totuși au fost răniți, nu-i așa, Emily? Și aș spune că „rănit“ e un eufemism incredibil de benign pentru a descrie o crimă.

Simt cum se reface echilibrul de putere.

Emily își îndreaptă privirea spre galeria foto sângeroasă, iar umerii ei zvelți tremură pe sub salopeta subțire a secției de poliție.

— De ce nu ne spui ce s-a întâmplat în realitate, Emily?

Își înăbușă cu mâna un suspin.

— A… totul a scăpat de sub control.

— Când a scăpat de sub control, Emily?

O lacrimă se prelinge pe pometele ei reliefat, căzând pe fotografia lucioasă a unui cadavru carbonizat, întins pe o masă de autopsie din inox. Ars dincolo de orice posibilitate de recunoaștere a sexului sau vârstei, cadavrul o privește cu orbitele calcinate, iar dinții ca fildeșul sclipesc într-un rictus căscat, încremenit într-un urlet tăcut.

Emily trage aer în piept, căutându-și cuvintele.

— De unde să încep?

3. Emily

Cu un an și jumătate înainte

Emily i-a întins taximetristului un teanc de bancnote și a ieșit împleticit în lumina chioară a felinarelor, urcând nesigură treptele căsuței din Chelsea. Asurzită de protestele șoferului care considera că i-a dat prea mulți bani, a apăsat așa de tare pe sonerie, încât i s-a rupt unghia. Un alt detaliu pierdut în rătăcirea ei emoțională. Ca și pantalonii de trening și tricoul cu care s-a îmbrăcat într-o stare de buimăcie, fără să țină cont de temperatura negativă sau că era trecut de miezul nopții. Timpul nu mai avea nicio noimă, nici gravitatea, dragostea, loialitatea, încrederea sau orice alt concept pe care-l prețuia. Tot ce conta era să vadă singura persoană care i-ar fi putut alina nefericirea. Cea mai bună prietenă și totodată partenera ei de afaceri, Charlotte.

Înăuntru s-a aprins lumina, după care s-a auzit pârâitul interfonului.

— Cine e?

Emily a recunoscut vocea lu Bryony, sora mai mică a lui Charlotte.

— Sunt Emily.

S-a înfiorat în tăcerea care a urmat, simțind mușcătura frigului.

— Bryony, deschide naibii ușa!

S-a auzit un bâzâit și ușa s-a deschis, iar Emily s-a năpustit în holul comun.

— Emily?

Fața porcină a lui Bryony s-a ițit peste balustrada cromată din capul scărilor, mormăind că e târziu, în timp ce Emily a atacat treptele.

— Emily, e ceva în neregulă?

Emily s-a strâmbat auzind eufemismul.

— Am avut și seri mai bune.

A trecut greoi pe lângă sora lui Charlotte, care păzea intrarea, și a pășit în spațiul deschis al apartamentului.

— Unde-i Lottie?

— Sus, doarme. O chem eu.

Bryony și-a strâns halatul pe lângă silueta masivă.

— Scuze că am dat buzna așa… Dar am nevoie de Charlotte.

S-a prăbușit pe canapea, în timp ce Bryony a pornit spre treptele din sticlă și oțel, cu LED-uri încastrate.

Emily a aruncat o privire în oglinda imensă de deasupra șemineului, șocată de propria reflexie. Pantalonii de trening lălâi, părul adunat într-o coadă strânsă, nici urmă de machiaj, ochii roșii și umflați de plâns. Și-a îndreptat privirea spre bucătăria albă strălucitoare, plină de cutii de mâncare la pachet, recipiente de înghețată și sticle de vin. O idee a naibii de bună, și-a zis, ridicându-se de pe canapea.

A scos din frigider un chardonnay deschis, a tras dopul­ cu dinții și a dat pe gât din sticlă.

— Em, ce s-a-ntâmplat? a întrebat Charlotte în timp ce cobora scara, legându-și cordonul halatului de mătase în jurul rotunjimilor ei tip Monroe.

— Dan are o aventură, a răspuns Emily.

Charlotte a mijit ochii, ca și cum ar fi auzit de prea multe ori refrenul ăsta.

— Em, am mai discutat despre asta.

— Nu, nu înțelegi, Lottie. Călătoria lui la New York e o minciună nenorocită.

— De unde știi?

Consternarea se lupta cu botoxul pe chipul lui Charlotte.

— Și-a uitat pașaportul, la naiba!

Charlotte a închis ochii.

— OK, Em, n-arată bine, dar nici nu e o dovadă empirică.

— Și atunci care ar fi dovada? Urme de ruj pe sculă?

Emily a mai luat o dușcă din sticlă, iar vinul i s-a prelins pe bărbie.

— Nu vrei un pahar?

Charlotte a scos un pahar de vin curat din mașina de spălat vase.

— E în regulă din sticlă.

Charlotte și-a turnat apă și a dus-o pe Emily pe canapea.

— Haide, să te așezi înainte să cazi din picioare. Dar cum i-ai găsit pașaportul?

Lui Emily i s-a părut că întrebarea avea un ton critic.

— Făceam planuri de vacanță… Doamne, ce proastă mă simt acum!

Și-a șters lacrimile din ochi.

— Pe coasta Amalfi, știi, unde m-a cerut Dan de nevastă. Mă gândeam că am putea să ne reînnoim jurămintele la Ravello, la biserica aia frumoasă despre care ți-am povestit…

Charlotte a strâns-o de mână.

— Ah, Em, ce idee minunată!

— Așa mă gândeam și eu, până am verificat dacă am pașaportul valabil și acolo, lângă al meu, în nenorocitul ăla de sertar, era și al lui Dan.